What do you think?
Va fi liniște, va fi seară
124 pages, Paperback
First published January 1, 1977
About the author
Virgil Mazilescu
18 books9 followersVirgil Mazilescu a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic.
În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic.
Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.
În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic.
Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
June 8, 2019
Măcar un poem-două să transcriu, poate trezesc curiozitatea prietenilor:
Virgil Mazilescu (1942-1984): prima poveste pentru ștefana
pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi moartea a deschis încet fereastra
moartea verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpînului s-a încolăcit
***
dormi dragostea mea
plînsul în oraș: mîini fricoase își schimbă într-ascuns culoarea – și
încă o noapte izabela va fi a dreptății a nisipurilor (respirația
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
și spre dimineață la castel – dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe buze
oho și pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porți. spera să se
joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sînge)
tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia și nu mai
am inimă
Virgil Mazilescu (1942-1984): prima poveste pentru ștefana
pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi moartea a deschis încet fereastra
moartea verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpînului s-a încolăcit
***
dormi dragostea mea
plînsul în oraș: mîini fricoase își schimbă într-ascuns culoarea – și
încă o noapte izabela va fi a dreptății a nisipurilor (respirația
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
și spre dimineață la castel – dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe buze
oho și pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porți. spera să se
joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sînge)
tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia și nu mai
am inimă
August 19, 2020
„tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia și nu mai
am inimă”
am inimă”
August 20, 2020
Suprarealismul lui Virgil Mazilescu este o experiență solitară a sufletului care experimentează visul până la reîncarnarea unei noi realități. Versurile lui pornesc de la credința purtătoare de simțuri citadine,nevinovate plăceri florale,experiențe trăite și retrăite în vis,toate sub o notă intensă și ferită de prejudecăți.
May 18, 2019
4.5
...și sînt puțin obosit de o mare fericire ce-mi va veni
...și sînt puțin obosit de o mare fericire ce-mi va veni
April 5, 2020
Un poet extraordinar. Virgil Mazilescu este mai mult decât un experimentator al poeziei, el e un poet care va rezista în timp.
August 6, 2021
"𝑘𝑖𝑟𝑖𝑙𝑙𝑜𝑣
cît de bine și-a ales mijloacele. cît de exact a continuat
să-și bea el ceaiul. paisprezece pași înainte
și paisprezece pași înapoi. peste o inimă de-a pururi moartă.
deviza lui: alături și peste și dincolo"
"𝚝𝚞 𝚍𝚘𝚛𝚖𝚒 𝚍𝚛𝚊𝚐𝚘𝚜𝚝𝚎𝚊 𝚖𝚎𝚊. 𝚜î𝚗𝚝 𝚜𝚒𝚗𝚐𝚞𝚛 𝚊𝚖 𝚒𝚗𝚟𝚎𝚗𝚝𝚊𝚝 𝚙𝚘𝚎𝚣𝚒𝚊 𝚜𝚒 𝚗𝚞 𝚖𝚊𝚒 𝚊𝚖 𝚒𝚗𝚒𝚖ă."
cît de bine și-a ales mijloacele. cît de exact a continuat
să-și bea el ceaiul. paisprezece pași înainte
și paisprezece pași înapoi. peste o inimă de-a pururi moartă.
deviza lui: alături și peste și dincolo"
"𝚝𝚞 𝚍𝚘𝚛𝚖𝚒 𝚍𝚛𝚊𝚐𝚘𝚜𝚝𝚎𝚊 𝚖𝚎𝚊. 𝚜î𝚗𝚝 𝚜𝚒𝚗𝚐𝚞𝚛 𝚊𝚖 𝚒𝚗𝚟𝚎𝚗𝚝𝚊𝚝 𝚙𝚘𝚎𝚣𝚒𝚊 𝚜𝚒 𝚗𝚞 𝚖𝚊𝚒 𝚊𝚖 𝚒𝚗𝚒𝚖ă."
November 10, 2015
şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu/ şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu/ că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi face greaţă
April 6, 2020
"vei auzi din nou : fii inima mea
simplu : deschizi doar niște canale
care din obișnuință nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele
o piele febril descheiată
încă om
mîine poimîine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frățesc : și
mai mic uriaș inimă și
așadar așadar devii a doua mea inimă
apropie-te
la toate acestea ce vei răspunde ? fără un cuvînt
vei părăsi la noapte orașul
și absența ta : o cicatrice pe un perete de aer
micșorîndu-se din ce în ce din ce în ce"
simplu : deschizi doar niște canale
care din obișnuință nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele
o piele febril descheiată
încă om
mîine poimîine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frățesc : și
mai mic uriaș inimă și
așadar așadar devii a doua mea inimă
apropie-te
la toate acestea ce vei răspunde ? fără un cuvînt
vei părăsi la noapte orașul
și absența ta : o cicatrice pe un perete de aer
micșorîndu-se din ce în ce din ce în ce"
June 27, 2020
4,5*
mai ești orașul în care descifrez străzile
mai ești orașul în care descifrez străzile
cu siguranța unui scamator al plimbărilor
și animal fericit am strigat pe stadioane
în care visător mă desfrunzesc la vremea galbenă a lunii acum simt că picioarele mi-au devenit
o reîntoarcere de zi cu zi
într-un ospăț universal căci în repedea existență cine
ar ști să profite cuviincios de propria-i naștere
alb oraș ajută-mă să închei cu bine povestea
...și sînt puțin obosit de o mare fericire ce-mi va veni și iată mă adulmecă din platani din asfalt din arama
revărsată pe marile edificii
mai ești orașul în care descifrez străzile
mai ești orașul în care descifrez străzile
cu siguranța unui scamator al plimbărilor
și animal fericit am strigat pe stadioane
în care visător mă desfrunzesc la vremea galbenă a lunii acum simt că picioarele mi-au devenit
o reîntoarcere de zi cu zi
într-un ospăț universal căci în repedea existență cine
ar ști să profite cuviincios de propria-i naștere
alb oraș ajută-mă să închei cu bine povestea
...și sînt puțin obosit de o mare fericire ce-mi va veni și iată mă adulmecă din platani din asfalt din arama
revărsată pe marile edificii
February 23, 2019
"[...]
și intrând în antreu știind dinainte ce mă așteaptă
m-aș fi lovit groaznic de un cuvînt uitat
acolo lîngă cuier pe o bucată de piele galbenă"
așa, dar și altfel: m-a cucerit de la inspirațiile din demonii lui dostoievski.
și intrând în antreu știind dinainte ce mă așteaptă
m-aș fi lovit groaznic de un cuvînt uitat
acolo lîngă cuier pe o bucată de piele galbenă"
așa, dar și altfel: m-a cucerit de la inspirațiile din demonii lui dostoievski.
October 4, 2014
prefață
şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adîncul pămînturilor sterpe — curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul
şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurîndu-mă (ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune
îmi reiau prin urmare vechea limbă: începînd chiar din clipa de faţă. o sucesc o mîngîi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subțiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacție? degetele subțiri nu mă mai tulbură
ar putea fi el arpentorul
asta ne-ar trebui mai întîi: să pice unul din smirna sau din rodos unul cu memorie feroce
şi pe motiv că viaţa este întrucîtva insesizabilă
și că viaţa este vagă — prin urmare — și așa cum este
să-nceapă el măsurători precise
ar putea fi el arpentorul? măcar toboșarul?
ar avea degetele lui capacitatea aceea rar întîlnită
de a înflori — mirabile visu — la o simplă şi pură atingere?
nu ştim nimic și se vede că nu vom ști niciodată
nimeni nu pică din smirna și nimeni din rodos nimeni şi nimic niciodată „şi focul
pe care l-au învelit ale primăverii largi ape”
***
„ce-i spune un perete altui perete cînd se-ntîlnesc la colț”
ce-i spune tristețea mea broaștei care se leagănă se leagănă
ce faci dragostea mea dacă refuz şi acum să vorbesc ce frumoasă toamnă ce despărțire ce înviere
prima poveste pentru ștefana
pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi moartea a deschis încet fereastra
moartea verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpînului s-a încolăcit
de pe corabie
vine o vreme a cireșelor putrede
vine un timp al augustei antoniniana
timp nesfîrşit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară
noi avem dinți falși ei au numai şi numai
dinți adevăraţi — ei au întotdeauna dreptate
şi ne vor roade oasele ca și cum ar mirosi pe îndelete patru cinci petale de trandafir în aprilie
dacă aş putea să-ți spun cît de mult te iubesc
nu ştiu nimic despre tine „aliorul și mătrăguna
îmi sînt mai aproape” un timp nesfîrșit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară
legendă
urme foarte adînci pe zăpadă
mulţumirea aşchia asta în carne
lumina tulbure a lunii februarie
nici vorbă nici vorbă nici vorbă
ne întorceam dintr-o călătorie obişnuită
mai aveam cîteva ceasuri de mers
prin zăpada şi prin lumina tulbure
a lunii februarie nici vorbă
şi cînd am ajuns la marginea pădurii
şi cînd am aprins focul din nou
le-am simțit răsuflarea în ceafă
doi călăreți falnici și lîngă ei umbra
celui de-al treilea (pirpiriul) atîrnînd
ca o blană rece de cîine ca un stindard
urme cît se poate de vizibile pe zăpadă
şi lumina tulbure a lunii februarie
ne-am uitat cu subînțeles unii la alții
am deschis repede cartea cum ai deschide
fereastra dinspre grădină în zorii zilei
cîştiguri şi pierderi scria acolo negru pe alb
dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam cîştiguri şi pierderi scria — într-un timp
care de mult timp nu mai era al nostru
pînă și zîmbetul
ea e femeia din vis. pe cînd străbăteam
o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri
carenţa şi pavǎza înţelepciunii carența și pavăza.
şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)
sîngele ei de pretutindeni și dintotdeauna. picioarele ei
ca două lungi strigăte ale morții pe nisip.
şi o precizie cu adevărat înspăimîntătoare. pînă şi zîmbetul.
dealuri și văi și cîmpii
apă v-am dat sufletul unde v-a fost
unde pîlpîi tu sufletul meu și în care
parte a lumii vînează acum vînătorii
dacă privesc — haina mea este chiar frica
dacă privesc dealuri și văi și cîmpii
***
viață moarte viață moarte
pentru că ne-am despărţit pînă acum de o mie de ori pentru că ne-am despărțit de o mie două sute patruzeci
și patru de ori
noi nu ne mai putem despărți niciodată niciodată
oh salvie levănțică iasomie trandafir
speranța
răspunde la marile şi micile strigăte sînge
bea numai cald: oribilă este speranța
oribilă este
sub cerul mai galben ca frunza ca floarea
să-ntind acum mîna (oribilă ah
şi devastatoare) fiindcă uitasem
cum se întinde o mînă şi cum se retrage
cum se întinde o mînă şi cum se retrage
sub cerul mai galben ca frunza
mai galben ca floarea
șatov
ei au lumea lor și lumea asta a lor îmi face greață
şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sînt gata să urlu
şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sînt gata să urlu
că au lumea lor și că lumea asta a lor îmi face greață
cuvintele unui prieten
dincolo de ceea ce știu și pot pune în practică se înalță ceea ce nu știu și nu pot pune în practică
și dincolo de ceea ce nu știu și nu pot pune în
practică vă ridicați voi firave umbre. și pare-se
că n-am de ales: întrucît nici prin întoarcere — adică prin renunţarea la elementul actual și viabil şi prin căderea (bine stăpînită acum) într-o cu totul altă
configurație* nu s-ar putea ajunge la un alt rezultat. dar nici prin refuz ori prin tactica blîndei amînări de pe azi pe mîine. dar nici prin întuneric și nici prin lumină. fie
muzica numelui treptele numelui vostru
„mi se spunea: vei învinge cînd te vei supune
m-am supus și am găsit cenușa
mi se spunea: vei învinge cînd vei iubi
* adică într-o altă lume şi într-un alt vis
am iubit şi am găsit cenuşa
mi se spunea: vei învinge cînd vei lăsa astă viață
am lăsat-o și am găsit cenușa”
muzica numelui treptele numelui vostru
(sînt cuvintele unui prieten care de multă vreme
se străduieşte
să vadă cît mai limpede. să-și înțeleagă semenii.
drept și fără sfială
să păşească. le-am auzit într-o seară şi cred
că nu le voi uita niciodată.)
***
perechi perechi se legănau la orizont în ștreangul zilei
vorbeau ca morții în praf deși morți nu erau
îşi însuşiseră un fel de limbaj subiacent — al adorației
nici acuma nu e prea tîrziu nici acuma
dangătul norilor o! măruntă iluzie-n ştreangul zilei
şi convoiul care se duce o! măruntă iluzie-n ștreangul zilei
pe toate căile viața mă previne mă avertizează
coline verzi
în stînga am cuvintele în dreapta puterea
să fie doar a mea să fie doar o tîrfă pieptănîndu-se
cu lungi mişcări la lumina stelelor să fie cîteodată şi mamă
„nu te gîndi la amănunte dragule”
dar nu te mai gîndi la amănunte dragule
nu te gîndi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gîndi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral
şi pleacă departe departe cît mielul este într-adevăr fiul mielului
departe printre coline verzi și gospodării în floare
pleacă şi lasă-mă într-un urlet într-o pace fără de margini
nu te gîndi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
în stînga tu ai cuvintele în dreapta puterea
dormi dragostea mea
plînsul în oraş: mîini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea —
şi încă o noapte izabela va fi a dreptății a nisipurilor (respirația
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
şi spre dimineață la castel — dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe
buze oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porți.
spera să se joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de
sînge)
tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia şi nu mai
am inimă
cineva pe lume are nevoie de mine
cineva pe lume are nevoie de mine
dragostea mea dacă ai nevoie de mine
o dragostea mea dacă ai nevoie de mine
gîndește-te la mine
în spațiul cel mai umilit
te-am sărutat eu mortul
fiecare să-şi ascundă îngerul
în buzunar
ca la bîlci ca la
cinematograful mut
poate zborul va țîşni printre zdrenţe şi urechi
eh ce să-i faci vom fi un biet simbol
şi unghiul dintre toate imposibil
te-am sărutat eu mortul
din nou pe sub cearceafuri şi albe
din nou pe sub cearceafuri şi albe
cămăşi întinse pe sîrmă să se usuce
prin cartierul ros de amintire pînă la sînge
mi-am uitat casa și numele
mi-am uitat casa şi numele e obositor
să-ţi ştii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian ușa de la intrare
se deschidea înăuntru? şi cîinele negru al vecinului spuneți că muşcă? și n-ar trebui să umblu cînd e ger cu capul descoperit prin pădurea de aluni? am uitat am avut vreme destulă să uit din creier pînă în degete
aici lîngă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul vrăbii gîşte sălbatice specii rare de cocostîrci
şi iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier — poate să vină iarna scitică
voi exista mai departe și voi călători mai departe: ecou
a doi părinţi oneşti reverie de lebădă
auziţi: viaţa: stele scobind încet cîmpia
mai ești oraşul în care descifrez străzile
mai eşti oraşul în care descifrez străzile
cu siguranţa unui scamator al plimbărilor
şi animal fericit am strigat pe stadioane
în care visător mă desfrunzesc la vremea galbenă a lunii
acum simt că picioarele mi-au devenit
o reîntoarcere de zi cu zi
într-un ospăț universal căci în repedea existență cine ar ști să profite cuviincios de propria-i naștere
alb oraş ajută-mă să închei cu bine povestea
…și sînt puțin obosit de o mare fericire ce-mi va veni şi iată mă adulmecă din platani din asfalt din arama
revărsată pe marile edificii
credeam că între o sabie și cealaltă
credeam că între o sabie şi cealaltă vor creşte
turme de porci
va înflori liliacul
eu cu propoziţiile altor popoare aici pe masă
tu cu mîini mai bătrîne într-un sac din piele de animal
dar printre marile roți ale timpului
şi printre marile roți ale timpului
vei spune
vei spune că asta e viață și eu voi spune că asta nu e viață
şi mai apoi cît echilibru pe o sîrmă-n singurătate
noi ne iubim în măsura în care ura ta împotriva pietrelor
este și ura mea împotriva pietrelor
priveşte într-acolo și ai să vezi cum atîrnă cumințenia
pămîntului
pieptănată dulce — deasupra patului în care ne mai iubim
te rog beatrice să ne întîlnim
te rog beatrice să ne întîlnim
te rog şi n-ar trebui să te rog
mîine seară în steaua vega
îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
fără cravată fără să-mi amintesc
versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
simplu pe măsura hainei mele
voi coborî din tramvaiul 709
cu o flacără la butonieră
cu un pui de şopîrlă în palmă
să mă poți recunoaşte imediat
te rog beatrice te rog beatrice te rog
la ce oră omenească vei vrea
mîine seară în steaua vega
şi nimeni
şi nimeni
nu se îngrozeşte se aud apele orbind
și atîtea perechi de buze rătăcite prin coșurile
gunoierilor domnişoară elevă
domnişoară studentă
o! moarte însămînțată
singurătatea se înalţă lîngă poduri
oboseala cu lumînarea ei
soarele strigă și cade în frunze
soarele strigă și cade în frunze
în singurul parc al orașului
copiii oraşului se fac încet mari
fără teamă la umbra doicilor
care croșetează aici de mai multe decenii
copiii oraşului se fac mari — îmbrăcați
în coaja teilor tunși ca şcolarii
doicile croșetează vitejește pentru nimeni
dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni
și eu pe aici — liniştit și cu mîinile în buzunare privesc atîta doar
ştiu că toamna e de ajuns să privești
distanța dintre copac și dispariție
după o oră inventez acel cuvînt verde
ca ochiul tău verde în trei mări deodată
vei auzi din nou: fii inima mea
vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar nişte canale
care din obişnuinţă nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele
o piele febril descheiată
încă om
mîine poimîine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frăţesc: și mai mic uriaș inimă și
aşadar aşadar devii a doua mea inimă
apropie-te
la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvînt
vei părăsi la noapte oraşul
şi absenţa ta: o cicatrice pe un perete de aer micşorîndu-se din ce în ce din ce în ce
şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adîncul pămînturilor sterpe — curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul
şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurîndu-mă (ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune
îmi reiau prin urmare vechea limbă: începînd chiar din clipa de faţă. o sucesc o mîngîi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subțiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacție? degetele subțiri nu mă mai tulbură
ar putea fi el arpentorul
asta ne-ar trebui mai întîi: să pice unul din smirna sau din rodos unul cu memorie feroce
şi pe motiv că viaţa este întrucîtva insesizabilă
și că viaţa este vagă — prin urmare — și așa cum este
să-nceapă el măsurători precise
ar putea fi el arpentorul? măcar toboșarul?
ar avea degetele lui capacitatea aceea rar întîlnită
de a înflori — mirabile visu — la o simplă şi pură atingere?
nu ştim nimic și se vede că nu vom ști niciodată
nimeni nu pică din smirna și nimeni din rodos nimeni şi nimic niciodată „şi focul
pe care l-au învelit ale primăverii largi ape”
***
„ce-i spune un perete altui perete cînd se-ntîlnesc la colț”
ce-i spune tristețea mea broaștei care se leagănă se leagănă
ce faci dragostea mea dacă refuz şi acum să vorbesc ce frumoasă toamnă ce despărțire ce înviere
prima poveste pentru ștefana
pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpînului se va încolăci
dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat
şi moartea a deschis încet fereastra
moartea verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpînului s-a încolăcit
de pe corabie
vine o vreme a cireșelor putrede
vine un timp al augustei antoniniana
timp nesfîrşit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară
noi avem dinți falși ei au numai şi numai
dinți adevăraţi — ei au întotdeauna dreptate
şi ne vor roade oasele ca și cum ar mirosi pe îndelete patru cinci petale de trandafir în aprilie
dacă aş putea să-ți spun cît de mult te iubesc
nu ştiu nimic despre tine „aliorul și mătrăguna
îmi sînt mai aproape” un timp nesfîrșit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară
legendă
urme foarte adînci pe zăpadă
mulţumirea aşchia asta în carne
lumina tulbure a lunii februarie
nici vorbă nici vorbă nici vorbă
ne întorceam dintr-o călătorie obişnuită
mai aveam cîteva ceasuri de mers
prin zăpada şi prin lumina tulbure
a lunii februarie nici vorbă
şi cînd am ajuns la marginea pădurii
şi cînd am aprins focul din nou
le-am simțit răsuflarea în ceafă
doi călăreți falnici și lîngă ei umbra
celui de-al treilea (pirpiriul) atîrnînd
ca o blană rece de cîine ca un stindard
urme cît se poate de vizibile pe zăpadă
şi lumina tulbure a lunii februarie
ne-am uitat cu subînțeles unii la alții
am deschis repede cartea cum ai deschide
fereastra dinspre grădină în zorii zilei
cîştiguri şi pierderi scria acolo negru pe alb
dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam cîştiguri şi pierderi scria — într-un timp
care de mult timp nu mai era al nostru
pînă și zîmbetul
ea e femeia din vis. pe cînd străbăteam
o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri
carenţa şi pavǎza înţelepciunii carența și pavăza.
şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)
sîngele ei de pretutindeni și dintotdeauna. picioarele ei
ca două lungi strigăte ale morții pe nisip.
şi o precizie cu adevărat înspăimîntătoare. pînă şi zîmbetul.
dealuri și văi și cîmpii
apă v-am dat sufletul unde v-a fost
unde pîlpîi tu sufletul meu și în care
parte a lumii vînează acum vînătorii
dacă privesc — haina mea este chiar frica
dacă privesc dealuri și văi și cîmpii
***
viață moarte viață moarte
pentru că ne-am despărţit pînă acum de o mie de ori pentru că ne-am despărțit de o mie două sute patruzeci
și patru de ori
noi nu ne mai putem despărți niciodată niciodată
oh salvie levănțică iasomie trandafir
speranța
răspunde la marile şi micile strigăte sînge
bea numai cald: oribilă este speranța
oribilă este
sub cerul mai galben ca frunza ca floarea
să-ntind acum mîna (oribilă ah
şi devastatoare) fiindcă uitasem
cum se întinde o mînă şi cum se retrage
cum se întinde o mînă şi cum se retrage
sub cerul mai galben ca frunza
mai galben ca floarea
șatov
ei au lumea lor și lumea asta a lor îmi face greață
şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sînt gata să urlu
şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sînt gata să urlu
că au lumea lor și că lumea asta a lor îmi face greață
cuvintele unui prieten
dincolo de ceea ce știu și pot pune în practică se înalță ceea ce nu știu și nu pot pune în practică
și dincolo de ceea ce nu știu și nu pot pune în
practică vă ridicați voi firave umbre. și pare-se
că n-am de ales: întrucît nici prin întoarcere — adică prin renunţarea la elementul actual și viabil şi prin căderea (bine stăpînită acum) într-o cu totul altă
configurație* nu s-ar putea ajunge la un alt rezultat. dar nici prin refuz ori prin tactica blîndei amînări de pe azi pe mîine. dar nici prin întuneric și nici prin lumină. fie
muzica numelui treptele numelui vostru
„mi se spunea: vei învinge cînd te vei supune
m-am supus și am găsit cenușa
mi se spunea: vei învinge cînd vei iubi
* adică într-o altă lume şi într-un alt vis
am iubit şi am găsit cenuşa
mi se spunea: vei învinge cînd vei lăsa astă viață
am lăsat-o și am găsit cenușa”
muzica numelui treptele numelui vostru
(sînt cuvintele unui prieten care de multă vreme
se străduieşte
să vadă cît mai limpede. să-și înțeleagă semenii.
drept și fără sfială
să păşească. le-am auzit într-o seară şi cred
că nu le voi uita niciodată.)
***
perechi perechi se legănau la orizont în ștreangul zilei
vorbeau ca morții în praf deși morți nu erau
îşi însuşiseră un fel de limbaj subiacent — al adorației
nici acuma nu e prea tîrziu nici acuma
dangătul norilor o! măruntă iluzie-n ştreangul zilei
şi convoiul care se duce o! măruntă iluzie-n ștreangul zilei
pe toate căile viața mă previne mă avertizează
coline verzi
în stînga am cuvintele în dreapta puterea
să fie doar a mea să fie doar o tîrfă pieptănîndu-se
cu lungi mişcări la lumina stelelor să fie cîteodată şi mamă
„nu te gîndi la amănunte dragule”
dar nu te mai gîndi la amănunte dragule
nu te gîndi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gîndi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral
şi pleacă departe departe cît mielul este într-adevăr fiul mielului
departe printre coline verzi și gospodării în floare
pleacă şi lasă-mă într-un urlet într-o pace fără de margini
nu te gîndi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
în stînga tu ai cuvintele în dreapta puterea
dormi dragostea mea
plînsul în oraş: mîini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea —
şi încă o noapte izabela va fi a dreptății a nisipurilor (respirația
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
şi spre dimineață la castel — dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe
buze oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porți.
spera să se joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de
sînge)
tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia şi nu mai
am inimă
cineva pe lume are nevoie de mine
cineva pe lume are nevoie de mine
dragostea mea dacă ai nevoie de mine
o dragostea mea dacă ai nevoie de mine
gîndește-te la mine
în spațiul cel mai umilit
te-am sărutat eu mortul
fiecare să-şi ascundă îngerul
în buzunar
ca la bîlci ca la
cinematograful mut
poate zborul va țîşni printre zdrenţe şi urechi
eh ce să-i faci vom fi un biet simbol
şi unghiul dintre toate imposibil
te-am sărutat eu mortul
din nou pe sub cearceafuri şi albe
din nou pe sub cearceafuri şi albe
cămăşi întinse pe sîrmă să se usuce
prin cartierul ros de amintire pînă la sînge
mi-am uitat casa și numele
mi-am uitat casa şi numele e obositor
să-ţi ştii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian ușa de la intrare
se deschidea înăuntru? şi cîinele negru al vecinului spuneți că muşcă? și n-ar trebui să umblu cînd e ger cu capul descoperit prin pădurea de aluni? am uitat am avut vreme destulă să uit din creier pînă în degete
aici lîngă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul vrăbii gîşte sălbatice specii rare de cocostîrci
şi iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier — poate să vină iarna scitică
voi exista mai departe și voi călători mai departe: ecou
a doi părinţi oneşti reverie de lebădă
auziţi: viaţa: stele scobind încet cîmpia
mai ești oraşul în care descifrez străzile
mai eşti oraşul în care descifrez străzile
cu siguranţa unui scamator al plimbărilor
şi animal fericit am strigat pe stadioane
în care visător mă desfrunzesc la vremea galbenă a lunii
acum simt că picioarele mi-au devenit
o reîntoarcere de zi cu zi
într-un ospăț universal căci în repedea existență cine ar ști să profite cuviincios de propria-i naștere
alb oraş ajută-mă să închei cu bine povestea
…și sînt puțin obosit de o mare fericire ce-mi va veni şi iată mă adulmecă din platani din asfalt din arama
revărsată pe marile edificii
credeam că între o sabie și cealaltă
credeam că între o sabie şi cealaltă vor creşte
turme de porci
va înflori liliacul
eu cu propoziţiile altor popoare aici pe masă
tu cu mîini mai bătrîne într-un sac din piele de animal
dar printre marile roți ale timpului
şi printre marile roți ale timpului
vei spune
vei spune că asta e viață și eu voi spune că asta nu e viață
şi mai apoi cît echilibru pe o sîrmă-n singurătate
noi ne iubim în măsura în care ura ta împotriva pietrelor
este și ura mea împotriva pietrelor
priveşte într-acolo și ai să vezi cum atîrnă cumințenia
pămîntului
pieptănată dulce — deasupra patului în care ne mai iubim
te rog beatrice să ne întîlnim
te rog beatrice să ne întîlnim
te rog şi n-ar trebui să te rog
mîine seară în steaua vega
îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
fără cravată fără să-mi amintesc
versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
simplu pe măsura hainei mele
voi coborî din tramvaiul 709
cu o flacără la butonieră
cu un pui de şopîrlă în palmă
să mă poți recunoaşte imediat
te rog beatrice te rog beatrice te rog
la ce oră omenească vei vrea
mîine seară în steaua vega
şi nimeni
şi nimeni
nu se îngrozeşte se aud apele orbind
și atîtea perechi de buze rătăcite prin coșurile
gunoierilor domnişoară elevă
domnişoară studentă
o! moarte însămînțată
singurătatea se înalţă lîngă poduri
oboseala cu lumînarea ei
soarele strigă și cade în frunze
soarele strigă și cade în frunze
în singurul parc al orașului
copiii oraşului se fac încet mari
fără teamă la umbra doicilor
care croșetează aici de mai multe decenii
copiii oraşului se fac mari — îmbrăcați
în coaja teilor tunși ca şcolarii
doicile croșetează vitejește pentru nimeni
dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni
și eu pe aici — liniştit și cu mîinile în buzunare privesc atîta doar
ştiu că toamna e de ajuns să privești
distanța dintre copac și dispariție
după o oră inventez acel cuvînt verde
ca ochiul tău verde în trei mări deodată
vei auzi din nou: fii inima mea
vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar nişte canale
care din obişnuinţă nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele
o piele febril descheiată
încă om
mîine poimîine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frăţesc: și mai mic uriaș inimă și
aşadar aşadar devii a doua mea inimă
apropie-te
la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvînt
vei părăsi la noapte oraşul
şi absenţa ta: o cicatrice pe un perete de aer micşorîndu-se din ce în ce din ce în ce
Displaying 1 - 11 of 11 reviews