Mitoş Micleuşanu (n. 1972, în oraşul Bahcisarai, din fostul URSS) este pictor, scriitor şi muzician. A absolvit liceul de arte plastice „Igor Vieru” din Chişinău şi a urmat cursurile Academiei de Arte Vizuale „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca, pe care a abandonat-o în anul 4. Este cofondator al proiectului „Planeta Moldova”. A mai publicat Organismecanisme (proză scurtă, Editura Ziua, 2002), Tuba Mirum (roman, Editura Pontica, 2003), Kasa Poporului (roman, Editura Polirom, 2008) şi Necrotitanium, împreună cu Florin Braghiş, (roman, Editura Cartier, 2010).
Nu prea mă îndemnam să citesc Trepanoia. Numai titlul și mă indispunea. Din când în când o deschideam la întâmplare și citeam numai grozăvenii.
“Iar surioara asta, un butoi de femeie transpirată, mă punea s-o ling și îmi citea din Iov! Înțelegi matale? Și dacă n-o lingeam, mă lega de scăunel, îmi îndesa un dop de cârpă în gură și mă bătea cu un ciocănaș peste degete!”
ntr-o zi am mușcat lemnul, am strâns mai tare curelele de piele și am intrat în operație.
Trepanoia este structurată pe capitole, dar într-o poveste foarte puțin coerentă. Episoadele – unele la persoana I, altele la a III-a, dar mereu din punctul de vedere unic al vreunui vorbitor, ca și cum autorul nici nu ar fi acolo, au titluri care, dacă ești mai sensibil la cuvinte, îți vor împunge incomod creierul cu impulsuri electrice: Hermasofitul, Tuba mirum, Catacorpus, Fețe capsate strâmb, Psihopatria, Cadrafir.
E greu de povestit ce se întâmplă în cartea asta, pentru că autorul nu vrea să îți spună. Subiectul, “adevărul”, este ocolit cu viclenie, iar tu, cititorul, ești lăsat să cazi în plasa propriei tale imaginații. Sugestiile sunt subtile, informația sacadată și transparentă, personajele însele se feresc, ascunzând un adevăr cumplit. (cronică: http://bookaholic.ro/trepanoia-de-mit...)
M-a surprins cum cartea, deși copleșitoare în morbid, în respingător, în oribil, nu produce frică. Personajele sunt cele care încremenesc, sau încearcă să terorizeze, dar tonul este uneori detașat, de cele mai multe ori atașat. Inițial am crezut că sunt povestiri scurte, de fapt sunt un soi de capitole, greu de aranjat logic sau cronologic. Pare că sunt mai multe fire narative care se suprapun, nu e prea clar când începe o viață și când se termină. Personajele sunt aceleași, mi s-a părut că își fac cunoștință tot timpul. Elementele și atmosfera mi-au adus aminte de desenele lui Micleușanu, care acum au o poveste să le cuprindă. Am simțit un ton religios, dar întors pe dos, nu în sensul satanic, ci ca un omagiu adus descompunerii, degradării, decandenței.
Chair nu stiu cate stele sa dau. Am ramas cu impresia unui haos, grotesc interpretat, incoeret, vulgar -FOARTE! Destul de greu de inteles/citit ( insa banuiesc ca acesta este scopul cartii). 😅 Este totusi interesant cum se leaga povestile intre ele si incepi sa faci mici legaturi pe parcursul lecturii.