What do you think?
Rate this book
Как да забравиш една жена
В един най-обикновен ден Анди се прибира от работа, озверял от глад, и разбира, че е останал сам. Внезапното изчезване на Марга го тласва в необичайни посоки и той открива милосърдието и чудото там, където въобще не очаква. Болката от любовното осиротяване разкрива пътища навътре, към дълбоките мотиви за човешките действия.
Езикът на романа е лек и изящен, забавлението и човекознанието са поравно. Като в детска игра, смеейки се, авторът ни увлича в размисли за хората и обществото, за щастието и нещастието, за секса и любовта, за фалша и истината, за отчаянието и надеждата, за възпитанието на децата, за себепознанието.
Езикът на романа е лек и изящен, забавлението и човекознанието са поравно. Като в детска игра, смеейки се, авторът ни увлича в размисли за хората и обществото, за щастието и нещастието, за секса и любовта, за фалша и истината, за отчаянието и надеждата, за възпитанието на децата, за себепознанието.
264 pages, Paperback
First published January 1, 2009
21 people are currently reading
818 people want to read
About the author
Dan Lungu
49 books262 followersScriitor, conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi.
Studii postdoctorale la Sorbona.
Redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris).
În 1996, iniţiază grupul literar Club 8.
Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură „Timpul”.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Les belles étrangères (Franţa, 2005), alături de Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Craciun, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi.
I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008 ). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008.
Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitate literară (2007). Dublu nominalizat la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Studii postdoctorale la Sorbona.
Redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris).
În 1996, iniţiază grupul literar Club 8.
Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură „Timpul”.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Les belles étrangères (Franţa, 2005), alături de Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Craciun, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi.
I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008 ). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008.
Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitate literară (2007). Dublu nominalizat la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 39 reviews
March 13, 2019
Nici nu bănuiam că de a doua zi aveam să fiu mai puţin singur. Mai mult decît atît, că în curînd voi putea vorbi despre ’eu’ ca despre ’el’ că aveam să încep s-o uit cu adevărat pe Marga.
Această mărturisire din capitolul 39, penultimul al romanului lui Dan Langu Cum să uiți o femeie, ne înmînează o dublă cheie de lectură: pe de o parte reorganizează timpul naraţiunii întorcîndu-ne la evenimentele celei de-„a doua zi”, deja narate în capitolul 2, iar pe de altă parte ne dezvăluie artificiul compoziţional pe care s-a bazat naraţiunea şi anume identitatea dintre cele două voci narative: a naratorului-erou al capitolelor impare şi a naratorului aparent omniscient din capitolele pare.
Autorul însuşi a declarat că şi-a dorit să prezinte timpul ca pe o banda Moebius, de unde simetria perfectă a capitolelor (vocile narative aparţinând fiecare unei linii temporale distincte), naraţiunea concentrică (romanul începe cu vizita la pocăiţi vizită care, aflăm la sfîrşit, fusese sugerată de redactorul ziarului unde lucrează eroul în scopul scrierii unui reportaj) şi schimbarea aproape insesizabilă de persoane din ultimul capitol.
Cum s-ar zice, un Dan Lungu „brand-new”, care scapă de obsesiile sociologului din Raiul găinilor şi Sînt o babă comunistă pentru a găsi altele, de data asta... scriitoriceşti.
Dezvoltând tema regăsirii de sine, romanul urmăreşte pe de o parte (capitolele impare) suferinţele tînărului Andi, proaspăt părăsit de iubită, care prin învinuiri, rememorări şi depresii încearcă să se obişnuiască cu ideea, iar pe de altă parte (capitolele pare) descrie experienţa pe care o trăieşte acesta în mijlocul unui grup de pocăiţi, o lume la marginea lumii, ciudată, neînţeleasă, dar interesantă si prietenoasă. Terapia de vindecare se realizează astfel printr-un proces de obiectivare, de distanţare: devenind „el”, eul se redescoperă pe sine, trecutul devine experienţă iar motivele despărţirii devin neimportante:
E drept, explicaţiile nu au ce căuta într-o despărţire. Nu pot fi decât meschine. Adevărul nu e nicăieri. Oamenii inteligenţi simt asta. Fie spun că pleacă pentru un timp si nu se mai întorc niciodată, fie dispar pur si simplu. Ce să explici? La ce ajută?
Dacă din punct de vedere tehnic, ca să zic aşa, romanul mi s-a părut uşor forţat, prea decis să ilustreze o idee ca să nu cadă uşor în artificial, din punct de vedere narativ autorul nu dezamăgeşte nici de data asta, chiar dacă i s-a reproşat că abuzează uneori de povestiri care nu prea au legătură cu acţiunea (ceea ce englezii numesc „red herring”). Delicioasă, după părerea mea, este povestea care explică etimologia numelui oraşului Bîrlad (de la un cioban care şi-a camuflat oile în lăzi şi le mîna cu îndemnul bîrr, ladă! )
Din punct de vedere stilistic m-a impresionat chiar de la început o utilizare fericită a sinesteziei în descrierea atmosferei de pe palierul unui bloc de garsoniere cu o „lumină soioasă”, care avea „o aureolă olfactivă ca un scămoşat halat de casă”. O imagine plastica şi amuzantă e aceea a unei domnişoare cu picioare atît de lungi şi subţiri încît eroul îşi imaginează că şi le spală într-o sticlă. Uneori, se iveşte neaşteptat cîte o metaforă plină de gratie:
Margăi i se adunase rochia între pulpe, punîndu-i în evidenta linia muzicală a picioarelor...
În fine, o comparaţie ca o bijuterie priveşte un azil de bătrîni:
Imobilul vuia abia perceptibil de şoaptele bătrînilor, ca o scoică ieşită la pensie.
Desigur, există şi stângăcii destule, generate mai ales de mania autorului de a epuiza imaginea, de a nu lăsa nici o margine de mister:
Răbdarea moartă miroase a grajd şi a laşitate complice, iar cea încrîncenată pute groaznic a răzbunare şi a fals.
Asa cum observa Cristina Balinte, „Roman pe două paliere, Cum să uiţi o femeie este si o carte partajată valoric, dar echilibrată prin manevre de ultimă oră. Evazivă, de multe ori construită la derută, în zonele de început, îşi domoleşte pe parcurs multiplele intenţii si prinde din ce in ce mai multă acurateţe”.
December 19, 2010
N-am vrut să citesc nici o recenzie înainte de a citi cartea sau în timp ce, deși am fost ispitita de mai multe ori, pentru faptul că, în buna tradiție a recenziilor, mai nimeni nu se poate abține de la divulgarea derulării acțiunii. Ceea ce nu mă interesează să aflu, oricum editurile fac de multe ori greșeala de a rezuma pe coperta 4 subiectul romanelor, de unde trag concluzia că avem mulți redactori de cacao. Așa că n-am știut la ce să mă aștept, bănuiam un roman de dragoste, iar după semi-dezamăgirea cu Sint o baba comunista, nici mari așteptări scriitoricești nu puteam avea.
Vreo două, trei chestii mi-au atras atenția și merită menționate. În primul rînd, felul în care Lungu descrie mirosurile, comparabil cu Süskind - dacă-mi permiteți, e absolut fascinant; m-a cucerit de la primul paragraf:
Era o lumină soioasă și întregul imobil miroasea a cartofi prăjiți. Un miros intrat în tencuială, care încă de la intrare te învelea, domestic, într-o aureolă olfactivă ca într-un scămoșat halat de casă. Locuiam acolo împreună cu Marga de un an și jumătate și rareori vreun alt iz reușise să-și impună supremația. Doar un nas fin ca al ei putea depista, în momentele de grație, concurența agresivă a mirosului de pensionari îndopați cu medicamente. Sau de murături împuțite, cărate cu pași îngălați pe holul interminabil, pînă la lift.
Apoi, scriitura la persoana I, pentru care oricum am o afinitate specială, bate la fund orice altă descriere, dialog sau mai știu eu ce tehnici narative atunci cînd se schimbă perspectiva (capitolele sînt foarte echilibrate, se trece de la persoana I la a III-a cu o rigurozitate matematică - n-am prea înțeles de ce).
La fel cum nu sînt sigură că am înțeles prezența mediului neoprotestant, respectiv a lui Set, personajul reprezentativ. Încă încerc să-mi dau seama care e rolul lui în economia romanului, dacă e, așa cum s-ar putea interpreta pe de o parte, soluția dilemei din titlu, salvarea lui Andi, sau e pur și simplu o întîmplare, un lucru la fel de normal ca întîlnirea cu un amic de pahar, un drum cu autobusul sau o zi de sapă.
Iar pentru cei care cred că există o soluție la cum să uiți o femeie, Dan Lungu nu o oferă, măcar că îți ia aproape 400 de pagini ca să afli asta.
Vreo două, trei chestii mi-au atras atenția și merită menționate. În primul rînd, felul în care Lungu descrie mirosurile, comparabil cu Süskind - dacă-mi permiteți, e absolut fascinant; m-a cucerit de la primul paragraf:
Era o lumină soioasă și întregul imobil miroasea a cartofi prăjiți. Un miros intrat în tencuială, care încă de la intrare te învelea, domestic, într-o aureolă olfactivă ca într-un scămoșat halat de casă. Locuiam acolo împreună cu Marga de un an și jumătate și rareori vreun alt iz reușise să-și impună supremația. Doar un nas fin ca al ei putea depista, în momentele de grație, concurența agresivă a mirosului de pensionari îndopați cu medicamente. Sau de murături împuțite, cărate cu pași îngălați pe holul interminabil, pînă la lift.
Apoi, scriitura la persoana I, pentru care oricum am o afinitate specială, bate la fund orice altă descriere, dialog sau mai știu eu ce tehnici narative atunci cînd se schimbă perspectiva (capitolele sînt foarte echilibrate, se trece de la persoana I la a III-a cu o rigurozitate matematică - n-am prea înțeles de ce).
La fel cum nu sînt sigură că am înțeles prezența mediului neoprotestant, respectiv a lui Set, personajul reprezentativ. Încă încerc să-mi dau seama care e rolul lui în economia romanului, dacă e, așa cum s-ar putea interpreta pe de o parte, soluția dilemei din titlu, salvarea lui Andi, sau e pur și simplu o întîmplare, un lucru la fel de normal ca întîlnirea cu un amic de pahar, un drum cu autobusul sau o zi de sapă.
Iar pentru cei care cred că există o soluție la cum să uiți o femeie, Dan Lungu nu o oferă, măcar că îți ia aproape 400 de pagini ca să afli asta.
April 20, 2012
It restored my faith in contemporary Romanian literature :)
January 4, 2021
Dupa entuziasmul legat de "Sunt o baba comunista", "Cum sa uiti o femeie" m-a lasat complet rece, am terminat-o din virtutea inertiei.
Abordarea personajului Andi din perspective diferite nu mi-a spus absolut nimic, Set - personaj cu potential, a avut un rol care mi-a ramas neclar, iar finalul mi s-a parut fortat.
Abordarea personajului Andi din perspective diferite nu mi-a spus absolut nimic, Set - personaj cu potential, a avut un rol care mi-a ramas neclar, iar finalul mi s-a parut fortat.
August 28, 2014
"Cum sa uiti o femeie" e o carte lejera, care se citeste rapid. Pe la jumatatea romanului incepi sa astepti supriza, care nu mai vine. Povestea tanarului Andi care este parasit de iubita si incearca sa isi reintre in ritm se taraganeste in paralel cu povestea lui Set, un personaj care il ajuta sa isi gaseasca un loc unde sa stea pentru o vreme, dar si sa isi fac ordine in ganduri. Povestea nu surprinde, iar stilul mi s-a parut incarcat, si uneori, fortat, ca la ziar. Mi-au placut personajele Tampita si Porcul si mi s-a parut convingatoare trecerea de la discursul lui Andi la Set si la Marga.
December 30, 2015
Mi-a facut o mare plăcere sa citesc o carte a României zilelor noastre, destul de bine scrisă si cu o poveste captivanta. In afară de câteva puncte care te zgârie când o citesti, "Cum sa uiti o femeie" e o carte care te face sa nu o lași din mana, teribil de amuzanta in anumite locuri, dar mai mult decât orice, o poveste a României de azi, a romanilor de azi, care se poate întâmpla oricaruia dintre noi in orice moment. Cu prima ocazie sigur voi mai cauta si alte cărți ale lui Dan Lungu.
November 22, 2022
Îl avem în prim plan pe Andi, un jurnalist de investigații, care credea că este bine merci într-o relație cu Marga, de la mondenități. Locuiau împreună și totul era ok până într-o zi când pur și simplu Marga dispare și nu vrea să fie căutată. Andi trece prin toate stările, de la șoc la o acceptare aparentă, iar totul în viața lui se schimbă, pentru că nu-și mai permite să stea singur în garsoniera ce o împărțeau amândoi, și printr-o serie de împrejurări ajunge să locuiască o perioadă la un pastor protestant. Astfel Andi ajunge să interpreteze totul și prin prisma religiei oarecum, DAAAR când în sfârșit crede că a trecut peste, din întâmplare (sau nu) dă peste un masaj care iar îl dă iar peste cap.
May 20, 2013
Mi-a plăcut foarte mult acest roman. Desprins din realitate, povestit fără ocolişuri, fără exagerări. Aşa cum ar trebui. Stilul lui Dan Lungu mi-a mers direct la inimă. Iar sfârşitul face toţi banii, cum s-ar zice. Îl recomand din tot sufletul!
August 22, 2015
Непосилната лекота на забравата (автор: Деница Петрова)
Захващайки книгата „Как да забравиш една жена“, усещаш как толкова модерният, чак постмодерен език на Дан Лунгу те приплъзва леко между редовете, носейки със себе си екзистенциални прозрения и евтина бира. Това са 260 страници стегнат текст, без излишни препинателни знаци, междуметия, пряка реч или възклицания. Книгата е всекидневна. За всекидневието. За рутината. Може да се чете, докато се чака яденето да изстине, или да се доопече. Или да изпере пералнята. Или докато свършиш със среднощната молитва. „Елегантен словесен балет“, игра на думи, на усещания, на аромати.
Всичко се случва някъде около Букурещ. Щефан, Бодо, Раду, дачия и мамалига. Аромат на жожоба и миризма на пържени картофи. Седиш на кухненската маса и говориш ти, докато в спалнята той говори на някой друг. Той – Анди – обезверен скептик, чиято приятелка – Марга, го напуска след над едногодишна връзка. Той сам трябва да намери себе си, да намери вярата, да намери отговора. „Той бил опърпан журналист с ограничен достъп до информация“ и със задачата да направи репортаж за евангелистките църкви. Анди приема нещата малко по-сериозно и остава да живее при евангелиста Сет няколко месеца.
Тясното пространство на гарсониерата те отвежда в безкрайните възможности на времето. Бягаш от редакцията на вестника до евангелистката църква и разгръщайки Библията, прочиташ жълта статия. Андрея, Луана, Марга, Бианка, всички те се превръщат в една жена, която трябва да се забрави. А Анди се лута в гарсониерата, преминава от едната в другата врата, пуши и иска бира на човешка цена. Бележките, една след друга му съобщават, че нещата не вървят, a той някой ден ще разбере. Семейните скандали от горния етаж и любовта, на която го учи Господ, го съпровождат в търсенето на отговора „как да я забравя?“
Може би основното впечатление е, че книгата разказва за историята на Анди. Книгата разказва много повече от една история. Финият момент със смесването на различни първолични наративи прави съпреживяването и вникването в психологията на типажите много плавно и лесно. Самооценката на героите кара и читателят да изпада в състояние на саморефлексия. И така пластовете един по един се наслагват и създават цялостната картина, цялостната история. А картина изглежда като схематично представена логистика на съжителството, сякаш ти си в гарсониерата и ти трябва да слезеш до долу да купиш кафе.
Постоянен сблъсък между всекидневното и трансцедентното. Между жълтите статии и библейските притчи. Докато това се случва, Дан Лунгу е някъде отгоре, отвъд Господ, отвъд мистерията на липсващата Марга, отвъд действието и страниците.
Въпреки че Марга не е червена бабичка, лекият полъх на социализм се усеща като от скъп френски парфюм, чието шишенце е „Сделано в СССР“.
Връзката на Анди и Марга е повърхноста. На нивото на епидермиса. Толкова трайна, колкото слой крем. Крем, който попива надълбоко, оказва своето хидратиращо действие и после, с първото изпотяване се е превърнал в отпадък на кожата.
Когато връзката приключи, човек някак си е хвърлен в социума, в реалността. Едновременно става получовек, но и цял, сам. Единственото, което може да направи е да запали цигара. Или да вземе някои от авторовите нестандартни съвети като например да живее в дома на евангелистки свещеник, и докато разговаря за Бог, да пие бира.
Библейските цитати и диалози, с които е изпъстрено повествованието, задават въпроси, затварят и отварят хоризонти. Карат да се замислиш дали любовта към една жена е нещо субстанциално, нещо трайно? Дали вярата всъщност не е по- силна от всичко и дали любовта към и на Бог е любовта в цялата й плътност и пространственост?
Всъщност в реалния времеви пласт връзката на Анди със Сет – евангелиста- е с пъти по-истинска, по-дълбока и по-силна отколкото връзката на Анди с Марга.
Изобщо в действията на Марга липсва рационал. Така и не става ясно, защо напуска, какъв е мотивът й. Читателят може да съпреживее детството й, но не и настоящия й живот. Извън вестника. Извън разказа на Анди.
Както самата книга ни показва „обясненията нямат никакво място при раздялата. Те не могат да са други, освен дребнави и егоистични. Истината е никъде. Интелигентните хора усещат това. Затова казват, че заминават за известно време, и вече никога не се завръщат, или пък чисто и просто изчезват. Какво има да обясняваш?“
Авторът дава множество примери за изкуствена страна на живота. За празното битуване на хората. За наднормалното битуване. На места в сюжета се забелязват ремарки към поведнието на психично болните, към диагнози, към специализирани клиники.
С истинско майсторство Дан Лунгу успява да не натрапи мнението си, отношението към деликатните въпроси, засегнати в книгата. Гласът на един православен мъж звучи като женски или евангелистки, но това не носи нито следа от дискриминация или цинизъм.
Ако романът се разглежда като любовен, то къде ли се е скрила тази любовна централна случка? Да не би в бележката за раздяла? Или в празните гардероби? Или в неплатения наем? Идеалът за женственост е размит през бутилката алкохол и размазан под слоя крем. От всички жени в живота на Анди нито една не носи ореола на святост и чиста любов.
Разказът е наистина лек (дали това не е и лекотата и прозрачността на превода от Лора Ненковска). Толкова лек, че усещането за реалност се размива и читателят се понася по тънката граница на съня и молитвения транс. „Каза си, че хората живеят в различни светове. За някои всичко е във вестника, за други всичко е в Библията. По средата се намира друга категория луди, които вярват единствено в книгите.“
https://litvestnik.wordpress.com/проч...
Дан Лунгу, „Как да забравиш една жена“, прев. Лора Ненковска, София: „Колбри”, 2011
Захващайки книгата „Как да забравиш една жена“, усещаш как толкова модерният, чак постмодерен език на Дан Лунгу те приплъзва леко между редовете, носейки със себе си екзистенциални прозрения и евтина бира. Това са 260 страници стегнат текст, без излишни препинателни знаци, междуметия, пряка реч или възклицания. Книгата е всекидневна. За всекидневието. За рутината. Може да се чете, докато се чака яденето да изстине, или да се доопече. Или да изпере пералнята. Или докато свършиш със среднощната молитва. „Елегантен словесен балет“, игра на думи, на усещания, на аромати.
Всичко се случва някъде около Букурещ. Щефан, Бодо, Раду, дачия и мамалига. Аромат на жожоба и миризма на пържени картофи. Седиш на кухненската маса и говориш ти, докато в спалнята той говори на някой друг. Той – Анди – обезверен скептик, чиято приятелка – Марга, го напуска след над едногодишна връзка. Той сам трябва да намери себе си, да намери вярата, да намери отговора. „Той бил опърпан журналист с ограничен достъп до информация“ и със задачата да направи репортаж за евангелистките църкви. Анди приема нещата малко по-сериозно и остава да живее при евангелиста Сет няколко месеца.
Тясното пространство на гарсониерата те отвежда в безкрайните възможности на времето. Бягаш от редакцията на вестника до евангелистката църква и разгръщайки Библията, прочиташ жълта статия. Андрея, Луана, Марга, Бианка, всички те се превръщат в една жена, която трябва да се забрави. А Анди се лута в гарсониерата, преминава от едната в другата врата, пуши и иска бира на човешка цена. Бележките, една след друга му съобщават, че нещата не вървят, a той някой ден ще разбере. Семейните скандали от горния етаж и любовта, на която го учи Господ, го съпровождат в търсенето на отговора „как да я забравя?“
Може би основното впечатление е, че книгата разказва за историята на Анди. Книгата разказва много повече от една история. Финият момент със смесването на различни първолични наративи прави съпреживяването и вникването в психологията на типажите много плавно и лесно. Самооценката на героите кара и читателят да изпада в състояние на саморефлексия. И така пластовете един по един се наслагват и създават цялостната картина, цялостната история. А картина изглежда като схематично представена логистика на съжителството, сякаш ти си в гарсониерата и ти трябва да слезеш до долу да купиш кафе.
Постоянен сблъсък между всекидневното и трансцедентното. Между жълтите статии и библейските притчи. Докато това се случва, Дан Лунгу е някъде отгоре, отвъд Господ, отвъд мистерията на липсващата Марга, отвъд действието и страниците.
Въпреки че Марга не е червена бабичка, лекият полъх на социализм се усеща като от скъп френски парфюм, чието шишенце е „Сделано в СССР“.
Връзката на Анди и Марга е повърхноста. На нивото на епидермиса. Толкова трайна, колкото слой крем. Крем, който попива надълбоко, оказва своето хидратиращо действие и после, с първото изпотяване се е превърнал в отпадък на кожата.
Когато връзката приключи, човек някак си е хвърлен в социума, в реалността. Едновременно става получовек, но и цял, сам. Единственото, което може да направи е да запали цигара. Или да вземе някои от авторовите нестандартни съвети като например да живее в дома на евангелистки свещеник, и докато разговаря за Бог, да пие бира.
Библейските цитати и диалози, с които е изпъстрено повествованието, задават въпроси, затварят и отварят хоризонти. Карат да се замислиш дали любовта към една жена е нещо субстанциално, нещо трайно? Дали вярата всъщност не е по- силна от всичко и дали любовта към и на Бог е любовта в цялата й плътност и пространственост?
Всъщност в реалния времеви пласт връзката на Анди със Сет – евангелиста- е с пъти по-истинска, по-дълбока и по-силна отколкото връзката на Анди с Марга.
Изобщо в действията на Марга липсва рационал. Така и не става ясно, защо напуска, какъв е мотивът й. Читателят може да съпреживее детството й, но не и настоящия й живот. Извън вестника. Извън разказа на Анди.
Както самата книга ни показва „обясненията нямат никакво място при раздялата. Те не могат да са други, освен дребнави и егоистични. Истината е никъде. Интелигентните хора усещат това. Затова казват, че заминават за известно време, и вече никога не се завръщат, или пък чисто и просто изчезват. Какво има да обясняваш?“
Авторът дава множество примери за изкуствена страна на живота. За празното битуване на хората. За наднормалното битуване. На места в сюжета се забелязват ремарки към поведнието на психично болните, към диагнози, към специализирани клиники.
С истинско майсторство Дан Лунгу успява да не натрапи мнението си, отношението към деликатните въпроси, засегнати в книгата. Гласът на един православен мъж звучи като женски или евангелистки, но това не носи нито следа от дискриминация или цинизъм.
Ако романът се разглежда като любовен, то къде ли се е скрила тази любовна централна случка? Да не би в бележката за раздяла? Или в празните гардероби? Или в неплатения наем? Идеалът за женственост е размит през бутилката алкохол и размазан под слоя крем. От всички жени в живота на Анди нито една не носи ореола на святост и чиста любов.
Разказът е наистина лек (дали това не е и лекотата и прозрачността на превода от Лора Ненковска). Толкова лек, че усещането за реалност се размива и читателят се понася по тънката граница на съня и молитвения транс. „Каза си, че хората живеят в различни светове. За някои всичко е във вестника, за други всичко е в Библията. По средата се намира друга категория луди, които вярват единствено в книгите.“
https://litvestnik.wordpress.com/проч...
Дан Лунгу, „Как да забравиш една жена“, прев. Лора Ненковска, София: „Колбри”, 2011
May 24, 2021
O carte despre redescoperirea sinelui. Nu este o carte pretentioasa. Dan Lungu este un autor roman foarte bun, dintre putinii pe care ii avem. M-a captivat, si mi-a placut abordarea asta din punct de vedere religios a vietii. Foarte interesant.
June 20, 2015
"In viitor, agentiile de publicitate se vor umple de filosofi, asculta-ma pe mine. Nimeni nu stie mai bine ca ei sa vanda ceva ce nu exista. care nu exista, dar care are efecte, caci aici e tot farmecul" (p. 265). Si asa Dan Lungu ne vinde iubirea, inteligenta si pe Dumneze, intr-un stil alert, curgator, nici ieftin, nici pompos, ci natural si credibil. P.S. (sort of spolier) Iar trucul dedublarii, care duce proza putin spre suprarealism, face toti banii.
October 27, 2017
Поредното доказателство за необходимостта от редактор с широка ножица. Героите скучаят в собствената си книга и това се усеща независимо от пластовете словесен грим, с които авторът се опитва да ни заблуди, че някой друг освен него намира нещо вълнуващо, което си заслужава да се разкаже. Книгата се "чете" чрез системно прескачане на 5-6 страници накуп, в резултат на което читателят "изпуска" повърхностни разсъждения и скучна ретроспекция. В малкото моменти, когато сюжетът набира действие, Данчо дърпа ръчната, за да ни прехвърли в свят на библейски проповеди. Следващата!
February 6, 2022
loved it
May 18, 2024
“…mai ușor găsește calea mântuirii un bețiv ce doarme în șanț și își descoperă toată mizeria decât cineva care e convins că respectând regulile e pe drumul cel bun.”
February 7, 2023
Scriitura este absolut fabuloasă, cred că aș citi cu cea mai mare voluptate până și listele de cumpărături ale lui Dan Lungu. Cele 4 stele și toată admirația mea sunt pentru CUM scrie și ce act de plăcere și - pe alocuri - divertisment este să citești așa ceva. Dialogurile sunt la rang de artă, limbajul e fabulos, iar personajele sculptate magistral și urmărite într-o evoluție credibilă și fascinantă.
CE scrie, pe de altă parte, este cu totul altă problemă - și aici trebuie să împart discuția în două fire:
1. Tema - raportarea omului contemporan la religie și transcendent - este urmărită sublim, cu complexitate și subtilitate, întoarsă pe toate părțile care contează și exprimată din multe puncte de vedere, aproape toate convingătoare. Sunt abordate tangențial și teme conexe, cum ar fi morala, ierarhia axiologică, comunitatea, caritatea, natura umanității etc.
2. Subiectul - aici m-am simțit puțin furată la cântar, ca și cum te înscrii la un masaj erotic și te pomenești la o ședință de lecturi biblice. Eu văd ca pe o problemă majoră a multor autori români contemporani imposibilitatea urmăririi unui subiect, a înlănțuirii coerente a unor întâmplări și păstrării unui timeline și a unor perspective care au măcar sens, dacă nu și utilitate.
Autorul trece aici de la persoana I la persoana a III-a fără să înțelegi de ce - nu se schimbă perspectiva narativă sau măcar stilul narativ, e doar un glitch pe care nu am reușit să îl înțeleg până în ziua de azi, deși nu pot spune că m-a deranjat în mod particular...
Mai apar niște personaje care nu au neapărat legătură cu subiectul, doar cu tema - adică plutesc pe acolo, fără legătură cu nimic, ca într-un film românesc liric. :)
Ce m-a deranjat în mod particular e că nu am înțeles - aici e drept că nu e vina autorului, dar nici el n-a mișcat niciun deget să mă ajute - unde dracu' s-a dus fata, de ce a plecat și ce avea șeful de la ziar de se simțea vinovat. E drept că la un moment dat am renunțat să urmăresc firul narativ, că era prea subțire și m-am dedat voluptății scriiturii, limbajului și dialogului.
Overall, o carte care putea să fie foarte bună, dar care se pierde pe sine în lupta dintre temă și subiect - ce știu eu din cărțile bune e că îți alegi subiectul să îți sprijine și valideze tema, nu ca una să îți distragă atenția de la cealaltă. Omul nu poate să scrie povestea de focul învățămintelor. Guys, voi scrieți poveștile, că vedem noi ce înțelegem fiecare din ele - these are fucking novels!!!
PS: Și editorii sunt de vină, prin descrierile stupide pe care le fac cărților, de te miri cum dracu agrează scriitorii așa ceva.
CE scrie, pe de altă parte, este cu totul altă problemă - și aici trebuie să împart discuția în două fire:
1. Tema - raportarea omului contemporan la religie și transcendent - este urmărită sublim, cu complexitate și subtilitate, întoarsă pe toate părțile care contează și exprimată din multe puncte de vedere, aproape toate convingătoare. Sunt abordate tangențial și teme conexe, cum ar fi morala, ierarhia axiologică, comunitatea, caritatea, natura umanității etc.
2. Subiectul - aici m-am simțit puțin furată la cântar, ca și cum te înscrii la un masaj erotic și te pomenești la o ședință de lecturi biblice. Eu văd ca pe o problemă majoră a multor autori români contemporani imposibilitatea urmăririi unui subiect, a înlănțuirii coerente a unor întâmplări și păstrării unui timeline și a unor perspective care au măcar sens, dacă nu și utilitate.
Autorul trece aici de la persoana I la persoana a III-a fără să înțelegi de ce - nu se schimbă perspectiva narativă sau măcar stilul narativ, e doar un glitch pe care nu am reușit să îl înțeleg până în ziua de azi, deși nu pot spune că m-a deranjat în mod particular...
Mai apar niște personaje care nu au neapărat legătură cu subiectul, doar cu tema - adică plutesc pe acolo, fără legătură cu nimic, ca într-un film românesc liric. :)
Ce m-a deranjat în mod particular e că nu am înțeles - aici e drept că nu e vina autorului, dar nici el n-a mișcat niciun deget să mă ajute - unde dracu' s-a dus fata, de ce a plecat și ce avea șeful de la ziar de se simțea vinovat. E drept că la un moment dat am renunțat să urmăresc firul narativ, că era prea subțire și m-am dedat voluptății scriiturii, limbajului și dialogului.
Overall, o carte care putea să fie foarte bună, dar care se pierde pe sine în lupta dintre temă și subiect - ce știu eu din cărțile bune e că îți alegi subiectul să îți sprijine și valideze tema, nu ca una să îți distragă atenția de la cealaltă. Omul nu poate să scrie povestea de focul învățămintelor. Guys, voi scrieți poveștile, că vedem noi ce înțelegem fiecare din ele - these are fucking novels!!!
PS: Și editorii sunt de vină, prin descrierile stupide pe care le fac cărților, de te miri cum dracu agrează scriitorii așa ceva.
February 2, 2015
Am reusit sa duc aceasta carte pana la sfarsit la cateva luni dupa ce am inceput-o si m-am intrerupt. Nu m-am inteles deloc cu stilul bombastic al romanului. Am tot asteptat o dezvaluire, o idee, un motiv dar nu le-am gasit. Finalul m-a enervat extraordinar, prea cliseic. Eram sigura ca despre asta era vorba cu plecarea Margai (nu va spun ce, ca e spoiler). I-am dat doua stele in amintirea lui Sunt o baba comunista, care mi-a placut si pentru cele mai mult decat cateva scene interesante - Porcul si Tampita, Luana la psihiatrie, Andi mergand la o inmormantare cu crestinii, Marga savurand singura o inghetata.
Raman curioasa referitor la acest autor.
Raman curioasa referitor la acest autor.
November 6, 2014
Să zicem că literatura română începe să-și revină...și totuși e mult prea optimist spus. O poveste destul de ciudățică, cu prea multe referiri la religie (în special la una anume), ca și cum nu am ști prea bine detaliile..."Cimitirul" lui Teleșpan rămâne cea mai bună carte românească pe care am citit-o în ultima vreme.
May 6, 2021
Când cunoști autorul și ai trăit în aceleași timpuri cu personajul principal nu ai cum să nu rezonezi cu această carte. Plină de întâmplări, de povești, ea te invită să reflectezi, nu o închizi și gata... Și, chiar dacă la un moment dat am simțit nevoia de mai multă concentrare pe personajul principal, spre final mi-am dat seama că exact așa a fost gândit Andi... Merită citită!
April 26, 2013
Quelque chose de frustrant à propos de ce livre. Ca aurait pu être bien, mais il y a quelque chose qui cloche.
Read
July 21, 2015amuzantă, echilibrată, cu o voce simpatică, aleasă pentru clubul de lectură pop-up stories, la care vă invit pe 1 august, dacă tot îmi apare asta pe timeline :D
January 3, 2018
Nice book!
Maybe a little too complicated, but not a boring one.
Maybe a little too complicated, but not a boring one.
August 24, 2022
Si mes souvenirs sont exacts, car j'ai lu ce roman il y a bien plus d'une dizaine d'années, c'est chez Marin Preda (Le plus aimé des terriens) que le personnage principal Victor Petrini tombe amoureux à la seule vue des sublimes jambes d'une femme dont on n'aperçoit pas encore le visage. Fatale rencontre. Je me suis donc dit, à la découverte de la couverture (« française ») du livre de Dan Lungu qu'il sera question d'une histoire de lolita (silhouette et robe de femme-fille) en tons rose bonbon. Trop « amazing » à mon goût, me suis-je dit, en succombant toutefois à la tentation de courir chez mon libraire. Mais quelle surprise, à présent que je viens d'en finir la lecture, que ce sentiment de certitude sur la « pertinence » du choix de cette illustration. Peut-être qu'au fond, plus que Marga, c'est bien sa « valisette » qui fait son apparition, « de manière imprévue » à la page 103, vanity porté avec une certaine grâce, qui incarne la femme à oublier, celle qui rend fou. Il s'agit là du sens premier du mot rendre: retour à cet état initial qu'on perd avec la maturité, avec l'âge tout simplement, état qui s'apparente à l'authenticité de l'enfance, ce paradis perdu (à jamais!), mais souvent retrouvé grâce à la mémoire (page 250).
Cette « élégante valisette »permet à Andi de découvrir, comme il le dit lui-même: « un monde tout nouveau ». C'est toute l'ambivalence de ton à la fois ironique et tendre contenue dans « ... elle s'est installée sur le lit , la valisette à côté d'elle. Elle l'a ouverte, radieuse, comme si c'était un cadeau de Noël » qui semble moirer le papier peint de la couverture de reflets pourpres. Il faudra atteindre la page 223 pour recevoir l'aveu d'un autre homme, ami de longue date de Andi, Flavius, le boursier doctorant en philo parti à l'étranger et alter-ego (plus lucide?) du premier: « sauf que moi, ignorant de l'Est et pas lecteur des revues féminines, je croyais qu'à la fin du XXème siècle l'amour et le romantisme existaient encore ». Puisque « les explications ne servent à rien dans une séparation » il apparaît en effet plus sage d'aller boire une bière. Résonne alors pour moi, l'écho amusant d'une anecdote sur le chanteur du groupe Meat loaf qui disait « Who am I, Why am I here? Forget the questions! Someone gimme another beer! ». La bière est bien la belle blonde des hommes comme Andi et dans une certaine mesure (sans jeu de mots aucun!) elle permet de sauver son âme bien (ou parce ) qu'elle brûle moins la gorge que la vodka (la vraie de vraie) ou le « truculent » breuvage offert par Tacké en l'honneur du surprenant « sponsor austalien » (page 244). Toute « clarté effrayante » ne peut être que farce?
Ses « jambes arachnéennes », la femme (et peu importe qu'elle soit une sacrée inconnue posant pour Susan Fox, le personnage de Magda, ou une sœur pocaïte) « devait les laver dans le goulet d'une bouteille d'eau-ou d'une bouteille de lait » (page 210) pense Andi. Vous savez, de celles que j'utilisais enfant en guise de tire-lire, car parfaites pour les pièces légères de 5 lei.
La description en une page à peine des relations entre Marga et ses parents (page 18-19) culminant avec la référence au Q10 est pour moi un des passages les plus drôles, qui décrit avec justesse des relations parents-enfants comme seul « chez les roumains » j'ai pu en rencontrer, par delà tout aspect quelque peu « universel » de la chose.
Aucune envie d'oublier ce livre instant unique à capturer dans son bagage plaisant de lecteur: « La robe de Marga s'était prise entre ses cuisses, mettant en évidence la ligne musicale de ses jambes, ses hanches désinvoltes et ses fesses sculpturales. Clignant des yeux, j'en pris une photo pour ma mémoire intime. » (page 124) Oublions les smartphones et leurs appareils photo toujours dans la poche de nos pantalons, car ils sont annonciateurs de trop de « disturbations » pour nos yeux de lecteurs reconnaissants.
Cette « élégante valisette »permet à Andi de découvrir, comme il le dit lui-même: « un monde tout nouveau ». C'est toute l'ambivalence de ton à la fois ironique et tendre contenue dans « ... elle s'est installée sur le lit , la valisette à côté d'elle. Elle l'a ouverte, radieuse, comme si c'était un cadeau de Noël » qui semble moirer le papier peint de la couverture de reflets pourpres. Il faudra atteindre la page 223 pour recevoir l'aveu d'un autre homme, ami de longue date de Andi, Flavius, le boursier doctorant en philo parti à l'étranger et alter-ego (plus lucide?) du premier: « sauf que moi, ignorant de l'Est et pas lecteur des revues féminines, je croyais qu'à la fin du XXème siècle l'amour et le romantisme existaient encore ». Puisque « les explications ne servent à rien dans une séparation » il apparaît en effet plus sage d'aller boire une bière. Résonne alors pour moi, l'écho amusant d'une anecdote sur le chanteur du groupe Meat loaf qui disait « Who am I, Why am I here? Forget the questions! Someone gimme another beer! ». La bière est bien la belle blonde des hommes comme Andi et dans une certaine mesure (sans jeu de mots aucun!) elle permet de sauver son âme bien (ou parce ) qu'elle brûle moins la gorge que la vodka (la vraie de vraie) ou le « truculent » breuvage offert par Tacké en l'honneur du surprenant « sponsor austalien » (page 244). Toute « clarté effrayante » ne peut être que farce?
Ses « jambes arachnéennes », la femme (et peu importe qu'elle soit une sacrée inconnue posant pour Susan Fox, le personnage de Magda, ou une sœur pocaïte) « devait les laver dans le goulet d'une bouteille d'eau-ou d'une bouteille de lait » (page 210) pense Andi. Vous savez, de celles que j'utilisais enfant en guise de tire-lire, car parfaites pour les pièces légères de 5 lei.
La description en une page à peine des relations entre Marga et ses parents (page 18-19) culminant avec la référence au Q10 est pour moi un des passages les plus drôles, qui décrit avec justesse des relations parents-enfants comme seul « chez les roumains » j'ai pu en rencontrer, par delà tout aspect quelque peu « universel » de la chose.
Aucune envie d'oublier ce livre instant unique à capturer dans son bagage plaisant de lecteur: « La robe de Marga s'était prise entre ses cuisses, mettant en évidence la ligne musicale de ses jambes, ses hanches désinvoltes et ses fesses sculpturales. Clignant des yeux, j'en pris une photo pour ma mémoire intime. » (page 124) Oublions les smartphones et leurs appareils photo toujours dans la poche de nos pantalons, car ils sont annonciateurs de trop de « disturbations » pour nos yeux de lecteurs reconnaissants.
October 7, 2017
În acest roman personajul principal este Andi care, după o zi obositoare la servici, ajunge acasă cu două mari dorințe: să mănânce și să doarmă.
Totuși acasă nu o găsește pe iubita sa Marga care pare să îi fi jucat iar vreo festă și, după ce începe să facă pe detectivul în întreaga casă, căutând chiar și în propriile buzunare, Andi constată faptul că de această dată s-a întrecut pe sine, așa că decide să doarmă cu gândul că a doua zi dimineață Marga își va face apariția. Dimineața nu are loc însă așa cum sperase el înainte să se culce, iar Marga tot nu apare.
Astfel Andi încearcă să își dea seama ce anume ar fi putut să o influențeze pe Marga să plece și, în ciuda faptului că realitatea crudă este destul de clară, refuză totuși să creadă că aceasta ar fi plecat așa, fără veste, iar pe parcursul romanului sunt prezente mai multe lupte interioare ale personajului care nu reușește să se împace cu gândul că peste noapte a rămas singur și fără casă, după ce a constatat faptul că nu își mai poate permite chiria.
Una dintre stările provocate de dispariția Margăi este revolta, atunci când încearcă să-și explice cumva motivele pentru care ea ar fi ales să plece, însă nu reușește să ajungă la nicio cauză care să sune cel puțin logic.
Într-un final totuși începe să facă diferite legături și, aducându-și aminte unele scene aparent banale, își dă seama că el nu făcea oricum parte din planurile Margăi de viitor. De asemenea, spre final, atunci când ne este prezentată prima lor întâlnire, vedem faptul că a pierdut-o precum a câștigat-o: brusc și fără să facă ceva în privința asta.
Și totuși, Cum să uiți o femeie, nu ne prezintă doar încercarea lui Andi de a o uita pe Marga ci ne este prezentat și un alt aspect care, spre surprinderea mea, m-a făcut să fiu foarte interesat, și anume credința. Rămas fără bani de chirie, Andi este nevoit să părăsească garsoniera unde stătea și astfel ajunge la un fost coleg de facultate, care acum s-a pocăit și care îl trimite la Set, prezbiterul lăcașului unde fusese pentru a scrie un reportaj. Un om cu suflet mare fiind, Set îl primește la el iar Andi se lovește de un aspect față de care el are destul de multe dubii: credința.
Datorită lui Set, Andi observă faptul că pocăiții nu sunt chiar atât de răi precum se spune în societate ci sunt chiar de treabă, în ciuda faptului că îi face nebuni deseori. Totuși, în ciuda faptului că pare uneori să admire credința lui Set, Andi nu se gândește să se convertească la religia celui care l-a primit în casă atunci când a rămas pe drumuri.
Personajul principal pare să nu aibă niciun viitor iar succesul este doar un mit pentru el. Am întâlnit genul ăsta de personaj în Mesagerul de Markus Zusak precum și în „Aici ne despărțim” de Jonathan Tropper.
Subiectul este interesant dar frazele lungi si pline de nimicuri nu m-au apropiat de roman.
Pacat ar fi putut iesi o carte foarte buna cu mai mult efort.
Totuși acasă nu o găsește pe iubita sa Marga care pare să îi fi jucat iar vreo festă și, după ce începe să facă pe detectivul în întreaga casă, căutând chiar și în propriile buzunare, Andi constată faptul că de această dată s-a întrecut pe sine, așa că decide să doarmă cu gândul că a doua zi dimineață Marga își va face apariția. Dimineața nu are loc însă așa cum sperase el înainte să se culce, iar Marga tot nu apare.
Astfel Andi încearcă să își dea seama ce anume ar fi putut să o influențeze pe Marga să plece și, în ciuda faptului că realitatea crudă este destul de clară, refuză totuși să creadă că aceasta ar fi plecat așa, fără veste, iar pe parcursul romanului sunt prezente mai multe lupte interioare ale personajului care nu reușește să se împace cu gândul că peste noapte a rămas singur și fără casă, după ce a constatat faptul că nu își mai poate permite chiria.
Una dintre stările provocate de dispariția Margăi este revolta, atunci când încearcă să-și explice cumva motivele pentru care ea ar fi ales să plece, însă nu reușește să ajungă la nicio cauză care să sune cel puțin logic.
Într-un final totuși începe să facă diferite legături și, aducându-și aminte unele scene aparent banale, își dă seama că el nu făcea oricum parte din planurile Margăi de viitor. De asemenea, spre final, atunci când ne este prezentată prima lor întâlnire, vedem faptul că a pierdut-o precum a câștigat-o: brusc și fără să facă ceva în privința asta.
Și totuși, Cum să uiți o femeie, nu ne prezintă doar încercarea lui Andi de a o uita pe Marga ci ne este prezentat și un alt aspect care, spre surprinderea mea, m-a făcut să fiu foarte interesat, și anume credința. Rămas fără bani de chirie, Andi este nevoit să părăsească garsoniera unde stătea și astfel ajunge la un fost coleg de facultate, care acum s-a pocăit și care îl trimite la Set, prezbiterul lăcașului unde fusese pentru a scrie un reportaj. Un om cu suflet mare fiind, Set îl primește la el iar Andi se lovește de un aspect față de care el are destul de multe dubii: credința.
Datorită lui Set, Andi observă faptul că pocăiții nu sunt chiar atât de răi precum se spune în societate ci sunt chiar de treabă, în ciuda faptului că îi face nebuni deseori. Totuși, în ciuda faptului că pare uneori să admire credința lui Set, Andi nu se gândește să se convertească la religia celui care l-a primit în casă atunci când a rămas pe drumuri.
Personajul principal pare să nu aibă niciun viitor iar succesul este doar un mit pentru el. Am întâlnit genul ăsta de personaj în Mesagerul de Markus Zusak precum și în „Aici ne despărțim” de Jonathan Tropper.
Subiectul este interesant dar frazele lungi si pline de nimicuri nu m-au apropiat de roman.
Pacat ar fi putut iesi o carte foarte buna cu mai mult efort.
August 15, 2017
Am citit despre cartea asta pe un alt blog și am vrut s-o descopăr deoarece e scrisă de un ”consătean” de al meu, dacă aș putea să-l numesc altfel, dar și datorită titlului. Am vrut să văd cum funcționează acest proces în mintea altcuiva.
Lectura nu este una foarte grea, pasajele narative sunt din abundență, iar povestea propriu-zisă nu e cea mai complicată. Andi, personajul principal, este un jurnalist care trăiește în chirie într-o garsonieră oarecare dintr-un bloc la fel de lipsit de importanță. Intriga romanului începe când iubita lui Marga îl părăsește fără nicio explicație concretă, lăsându-i un mesaj vag pe un bilet: ”(…) cândva o să înțelegi. Marga”. Printre altele, Andi începe să-și omoare timpul mergând la programele unei biserici de pocăiți, în principal pentru a aduna material pentru un eventual reportaj, dar inevitabil ajunge să locuiască cu unul dintre membrii bisericii și să cunoască astfel mai multe despre ei.
Ideea romanului ar fi aceea că Andi reușește să se distanțeze într-o anumită măsură de tristețea pe care i-o pricinuiește absența Margăi prin faptul că ajunge să cunoască cate ceva din filozofia și practicile pocăiților. Ceea ce am înțeles eu, însă, este că poți să treci mai ușor printr-o despărțire dacă începi să te preocupi de ceva nou, de care n-ai mai dat până atunci, care să-ți solicite fiecare strop de atenție și să te pună pe gânduri. Poate fi orice. Zic asta deoarece nu-mi dau seama cât din învățătura pocăiților a a juns să-l convingă pe Andi că, de exemplu, ”dacă Dumnezeu îngăduie suferința, asta e pentru ca tot răul să meargă spre bine”, când politica lui despre viață e total opusă.
De reținut ar fi faptul că nu există nicio soluție ca să uiți o femeie, cel puțin nu în cartea lui Dan Lungu. E o lectură ok, de citit între două cărți foarte bune, dar pe mine pesonal nu m-a impresionat, nici ca poveste, nici ca stil de scriere.
Lectura nu este una foarte grea, pasajele narative sunt din abundență, iar povestea propriu-zisă nu e cea mai complicată. Andi, personajul principal, este un jurnalist care trăiește în chirie într-o garsonieră oarecare dintr-un bloc la fel de lipsit de importanță. Intriga romanului începe când iubita lui Marga îl părăsește fără nicio explicație concretă, lăsându-i un mesaj vag pe un bilet: ”(…) cândva o să înțelegi. Marga”. Printre altele, Andi începe să-și omoare timpul mergând la programele unei biserici de pocăiți, în principal pentru a aduna material pentru un eventual reportaj, dar inevitabil ajunge să locuiască cu unul dintre membrii bisericii și să cunoască astfel mai multe despre ei.
Ideea romanului ar fi aceea că Andi reușește să se distanțeze într-o anumită măsură de tristețea pe care i-o pricinuiește absența Margăi prin faptul că ajunge să cunoască cate ceva din filozofia și practicile pocăiților. Ceea ce am înțeles eu, însă, este că poți să treci mai ușor printr-o despărțire dacă începi să te preocupi de ceva nou, de care n-ai mai dat până atunci, care să-ți solicite fiecare strop de atenție și să te pună pe gânduri. Poate fi orice. Zic asta deoarece nu-mi dau seama cât din învățătura pocăiților a a juns să-l convingă pe Andi că, de exemplu, ”dacă Dumnezeu îngăduie suferința, asta e pentru ca tot răul să meargă spre bine”, când politica lui despre viață e total opusă.
De reținut ar fi faptul că nu există nicio soluție ca să uiți o femeie, cel puțin nu în cartea lui Dan Lungu. E o lectură ok, de citit între două cărți foarte bune, dar pe mine pesonal nu m-a impresionat, nici ca poveste, nici ca stil de scriere.
July 27, 2025
Tehnic vorbind, cartea scîrțîie nu foarte rar. Ba niște cuvinte care nu-s chiar de acolo, ba pasaje sau capitole care puteau lipsi cu totul.
Dar m-a captivat ca un povestitor extraordinar, iar cele cîteva twist-uri, culminînd cu finalul, mi-au plăcut foarte mult.
Așadar, poate nu e cel mai strălucit roman din punct de vedere tehnic, dar nu-l studiezi ca pe manual, ci îl lași să-ți spună o poveste. Iar pentru asta, este excelent!
Dar m-a captivat ca un povestitor extraordinar, iar cele cîteva twist-uri, culminînd cu finalul, mi-au plăcut foarte mult.
Așadar, poate nu e cel mai strălucit roman din punct de vedere tehnic, dar nu-l studiezi ca pe manual, ci îl lași să-ți spună o poveste. Iar pentru asta, este excelent!
February 2, 2019
"Pasiunea, micile bucurii și obiceiurile construite în doi constituie hrana preferată." ❤
October 5, 2024
Peste așteptări
November 27, 2024
Loved it
May 23, 2025
Mi-a plăcut oscilarea între persoana I și a III-a, însă încep să mă gândesc că poate e ceva greșit la mine că m-am prins din prima că e vorba despre același personaj, mi-a plăcut plăcut și cheia de interpretare oferită spre final și tot procesul de "uitare", ce să mai, mi-a plăcut tot
Displaying 1 - 30 of 39 reviews