Deși „adevărata filosofie nu se învață din cărți, ci prin discuții cu guru sau meditație, în singurătate”, lectura a reprezentat o incursiune în ceea ce înseamnă filosofia indiană, un subiect destul de străin societății occidentale. Autorul ne introduce în explicații mai detaliate ale unor noțiuni ce, poate, până în ziua de azi sunt înțelese și utilizate greșit.
În primul rând, necesitatea definirii unei filosofii vine din calitatea spiritului indian, descrisă de autor ca fiind unul pentru care „experiența, durata înseamnă durere”. De aici apare dorința de „liberare”. Această dorință își are, în egală măsură, punctul de plecare în karma - „Orice acțiune este o cauză și trebuie să aibă un efect în aceeași existență sau într-una viitoare.”. Astfel, noțiunea de karma fiind strâns legată ideea de ciclu al reîncarnărilor, deci samsara.
În descrierea Buddhism-ului, autorul accentuează obiectivul principal de la care pornește religia: găsirea originii suferinței și a modalităților de încetare a acesteia. Una dintre ideile acccentuate în acest capitol este legată de idealismul budist și cum ar trebui să fie înțeles: „ca o viziune identică a lumii exterioare și a fluviului conștiinței, anume eliminarea substanței, înlocuirea ei prin atribute. Un budist nu spune: floarea are formă, miros, culoare - ci: floarea este formă, miros culoare... obiectul nu este un ”ce” posedând aceste calități atributive, ci e agregatul acestor atribute.”. O altă analiză scoasă în evidență ar fi cea prin care Buddha a descoperit că la temelia durerii și a „roatei existenței” se află ignoranța: „existența e temeiul nașterii, deoarece dacă alți oameni n-ar exista, nu s-ar putea naște oameni noi. Iar existența e susținută de atașare, căci dacă oamenii nu s-ar atașa de viață, aceasta ar fi de mult distrusă în univers. Iar atașarea e susținută de sete și setea de senzație, iar senzația e posibilă prin contact, iar contactul se realizează prin intermediul celor șase organe, și cele șase organe se leagă de individ, iar individul e condiționat de conștiință și conștiința pricinuită de predispoziții, iar predispozițiile vieților precedente se datoresc ignoranței.”.
Ulterior, se abordează tematicile filosofiilor Samkhya și Yoga care, deși constituie același sistem filosofic, le distinge viziunea asupra existenței unui Dumnezeu. Yoga admite existența și spune despre Dumnezeu că „ajută liberarea celor ce-și fixează meditația în El”, pe când Samkhya „e strict ateistă și află cheia emancipării numai în reflecție”.
În ce privește Yoga, aceasta e descrisă drept modalitatea prin care se poate transcende experiența umană. Aici ne sunt introduse concepte precum stările yoginice ale minții: „fixată într-un singur punct” - ce poate fi un obiect fizic/un gând/Dumnezeu și „complet strunită” - stare în care are loc desprinderea de suflet, definită ca libertate absolută și reprezentând distrugerea conștiinței, o „moarte filosoficească”. Yoga încurajează, la bază, experiența și practica. „...nu te poți libera de samsara dacă nu cunoști nemijlocit viața și nu poți suprima răul dacă nu l-ai experimentat”. Deci, contrar aparențelor, Yoga este, în principal, concentrată pe minte și pe însușirea controului absolut asupra acesteia, mișcările și acțiunile legate de corp venind drept atribute ce ajută și/sau facilitează într-un fel sau altul procesul - contrar felului în care este înțeleasă și utillizată noțiunea în zilele noastre.