Rolf stie ca a revenit cosmarul, dar nu i se poate opune. Si e mereu la fel: aude cum trosneste coca vasului. Simte presiunea gheturilor in coastele ambarcatiunii, de o parte si de alta a bastingajului. Treptat, strangerea ca intr-o menghina pe care banchiza sparta o exercita asupra navei se transfera asupra coastelor celui care doarme. Atunci, lui Rolf i se pare ca menghina i-a prins si cutia toracica, iar un calau invizibil strange, strange... pana cand oasele incep sa-i paraie. Rolf nu mai poate respira, se sufoca. Asteapta terorizat momentul in care coastele, curbate la maximum, se vor rupe cu zgomote de ramurele uscate si ii vor perfora plamanii, inima. Sufera asemenea vasului, ajuns prizonier al gheturilor plutitoare. Nu va mai putea rezista mult timp. Se incorda, ca si cum ar vrea sa transfere forta muschilor sai coastelor navei. Zadarnic insa, banchiza e mai puternica si continua sa-si stranga metodic fragmentele laolalta. Acel puzzle al gheturilor in deriva se recompune, se sudeaza, iar vasul lui Rolf e prins in capcana, blocat in mijlocul labirintului, lipsit de posibilitatea de a se mai deplasa inainte sau inapoi. Lenta miscare de comprimare il va strivi, il va face sa se sparga ca o coaja de nuca stransa intr-un cleste. Rolf realizeaza cat de justa este aceasta banala comparatie. Era imposibil sa fi gasit una mai buna pentru a explica ceea ce se va intampla dintr-o clipa in alta. Nu era nici primul, nici ultimul care pierea astfel. Se vor gasi intotdeauna navigatori destul de increzuti pentru a se crede in stare sa dejoace capcanele marii de gheata.Se trezeste tragand cu disperare aer in piept, ca un om pe punctul sa se inece. Se rostogoleste pe o parte, cauta cu mana inhalatorul si il duce la gura. Cu ultimele forte, inhaleaza medicamentul.
„Crize psihosomatice de astm”, diagnosticase medicul, incurajandu-l sa consulte un psihanalist. Rolf ridicase din umeri. Nu credea in acele remedii de sarlatan. Stia foarte bine ce trebuie sa faca pentru a se vindeca. Dar inca nu avea curaj.
Se ridica fara sa rasuceasca intrerupatorul. Vasul e ancorat la chei, aproape ca nu se misca. Prin hublou, patrund luminile vagi ale portului, ale orasului. Straluciri electrice de neon, cu care Rolf nu mai e obisnuit. Trage cu urechea, asculta zgomotele navei, duduitul indepartat al grupului electrogen. Nu mai e nimeni la bord. Echipajul s-a grabit sa coboare imediat ce vasul a fost tras la chei. Rolf presimte ca cei mai multi nu se vor mai intoarce. Le e teama. Cred ca-i deoache. Eschimosii sunt superstitiosi. Gaseste din ce in ce mai greu marinari, toti fug de reputatia lui proasta. In barurile frecventate de mateloti, se spun tot felul de lucruri despre el. Acum e nevoit sa se multumeasca si cu drojdia marinarilor de prin porturi, cu tipi pe care niciun capitan nu i-ar vrea la bordul navei lui: alcoolici, lenesi, nepriceputi, ticniti. Asta incepea sa creeze tot felul de probleme. Dar, din fericire, spaima surda pe care o inspira echipajului ii asigura o oarecare autoritate.