3 noiembrie 1972
Se împliniseră trei luni de când colonelul Alexandrov, comandantul unui divizion blindat nu mai dăduse pe acasă. Fără îndoială că era undeva pe front.
Pe la mijlocul verii trimise o telegramă, în care le propunea fetelor lui, Olga şi Jenia, să-şi petreacă sfârşitul vacanţei în vila lor de lângă Moscova.
Sprijinită în coada periei şi cu basmaua înflorată căzută pe ceafă, Jenia stătea bosumflată în faţa Olgăi, care-i spunea:
― Eu plec cu bagajele, iar tu rămâi să faci curat prin casă. Ai putea să nu-ţi încrunţi sprâncenele şi să nu-ţi lingi buzele. După ce termini, încui uşa şi duci cărţile la bibliotecă. Apoi vezi să nu te opreşti pe la prietene, ci să te duci de-a dreptul la gară. De acolo trimite tatii telegrama asta. După aceea urcă-te în tren şi vino la vilă… Trebuie să mă asculţi, Evghenia. Sunt sora ta…
― Şi eu sunt sora ta.
― Da… dar eu sunt mai mare… Şi pe urmă, aşa a poruncit tata.
Când se auzi în curte maşina pornind, Jenia oftă şi se uită în jurul ei prin odaie. Peste tot era o neorânduială înspăimântătoare. Fetiţa se apropie de oglinda prăfuită în care se răsfrângea portretul tatălui ei, atârnat pe perete.
Bun! Ce importanţă are că Olga e mai mare, ce importanţă are că deocamdată e silită s-o asculte? în schimb, ea, Jenia, are nasul, gura şi sprâncenele întocmai ca ale tatii. Şi fără îndoială că o să-i semene şi la caracter.
Jenia îşi legă mai strâns basmaua pe cap, îşi scoase sandalele, luă o cârpă, trase de pe masă faţa de masă, puse căldarea sub robinet şi, înfăşcând peria, împinse grămada de gunoi spre prag.
Curând se auzi bâzâitul lămpii cu gaz şi vâjâitul primusului. Podeaua era leoarcă de apă. Într-o albie de zinc pentru spălat rufe se umflau şi plesneau clăbuci de săpun. Iar trecătorii de pe stradă se uitau cu mirare la fetiţa aceea desculţă, îmbrăcată într-un sarafan roşu, care stătea cocoţată pe o fereastră larg deschisă de la etajul al doilea şi ştergea de zor geamurile.
Camionul alerga pe şoseaua largă şi plină de soare. Rezemată de o boccea moale şi cu picioarele întinse pe un geamantan, Olga stătea într-un fotoliu de trestie şi ţinea pe genunchi un motănaş roşcat, care se juca cu un bucheţel de albăstrele.
La kilometrul treizeci i-a ajuns din urmă o coloană motorizată din Armata Roşie. Unul lângă altul pe băncile de lemn, ostaşii roşii îşi ţineau puştile cu ţevile îndreptate spre cer şi cântau cu voie bună.
Când răsunau aceste cântece, ferestrele şi uşile izbelor se deschideau larg, iar peste garduri şi pe portiţe ieşeau buluc copii, cuprinşi de bucurie. Îşi fluturau braţele, aruncau ostaşilor mere crude, strigau „ura” în urma lor şi chiar acolo, pe loc, puneau la cale bătălii, desfăşurând şarje vijelioase de cavalerie asupra pelinului şi a urzicilor.
Camionul o luă spre staţiunea de odihnă, oprind în faţa unei vile mici, acoperită cu iederă.