Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu

by Gabriel Liiceanu, Mircea Ivănescu

„După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinşi în complicitatea pe care o crea însuşi dialogul nostru. A început să ne placă jocul nostru. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieţii lui, lăsându-mi senzaţia că i-am prilejuit o mare şi finală recapitulare a ei. Şi că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam şi, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine.“ (Gabriel LIICEANU)

Genres: Nonfiction

236 pages, Paperback

First published January 1, 2012

About the author

Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.

Reviews

[Robert · Rating 4 out of 5]

Ce poate ieși atunci când Mircea Ivănescu și Gabriel Liiceanu poartă un dialog?
Rezultă un dialog splendid, poate unul dintre cele mai frumoase din întreaga literatură romană.
Mircea Ivănescu poate enerva prin atemporalitatea sa profundă, însă momentele în care acest om își deschide sufletul și vorbește cu maximă sinceritatea despre viața sa sunt copleșitoare.
A fost totuși un om ce nu și-a întinat cariera și nu s-a scufundat în zoaiele comunismului, iar acest slalom, intenționat sau nu, rămâne admirabil.
Poți trece peste această carte, însă dacă o vei citi cu siguranță te vei simți mai bogat, mai ales spiritual.

4.5/5

[irishraindog · Rating 5 out of 5]

Da, e un duel şi, da, parcă lui G. Liiceanu pur şi simplu îi scapă şi poetul, şi poezia din răspunsuri, dar per total cartea asta e spectacol şi te face să îl îndrăgeşti pe Ivănescu mult, mult de tot. Poveşti despre "bazele" din Bucureşti şi Sibiu, despre colegul de liceu Ion Iliescu (!), despre poemele scrise la comandă, despre traduceri, despre pisici, despre morţile sub semnul cărora a trăit... E aici tot "brandul" M. I., în mic (cartea se citeşte una-două, într-o după-amiază tihnită de vară, într-o grădină cu umbră), ultimul, târziul, în aşteptarea sfârşitului.

[Ilie Dobrin · Rating 4 out of 5]

”Am apărut pe lume, cum să vă spun?, ca să umplu un gol, ca o compensare. Existența mea nu e decât obiectivarea unui regret legat de o pierdere dureroasă.”

Gândul de mai sus este laitmotivul unei vieți de poet. Viața lui M.I., așa cum ne-o revelează el în urma ăstui dialog, e marcată de intrarea nereușită în lume și, ulterior, de un destin incontrolabil.
M.I.: „Nicio viață nu e un «în sine», ci mai degrabă prelucrarea unui context. La mine contextul a fost puternic marcat de cele două morți.”
cele două goluri însoțitoare în viața sa au fost:
○ moartea surorii sale și apariția sa pe lume ca „înlocuitor”;
○ sinuciderea fratelui la 22 de ani; (el era genial... Eu nu sunt genial).

În 2011, cu aproape două luni înainte de a muri, Mircea Ivănescu, aflat la o „vârstă exagerată”, acceptă să i se confeseze lui Gabriel Liiceanu, într-un dialog al cărui scopul declarat a fost obiectivarea totală a lui Ivănescu prin „demascarea” lui. Ce m-a uluit de-a lungul lecturii a fost agerimea de spirit a lui Ivănescu, ieșit de câțiva ani buni din circuitul socializării culturale. Ce m-a entuziasmat a fost umorul, rafinamentul gândirii și devoțiunea lui pentru pisici...
Legenda „ofițerului sub acoperire”, un fir roșu al convorbirii, se dovedește a fi forma preferată de deghizament al poetului și ține de un fantastic cvasigrotesc. Fără această ipoteză, M.I. nu știe prin ce minune ar fi devenit angajat, din anii ’50, la Agerpres şi „Lumea” (unde scria editoriale encomiastice sub pseudonimul Miron Moldovan). Liiceanu, primul autor al cărții, așa cum transpare din așezarea numelor pe coperta cărții (wtf?), are față de această legendă o atitudine total dezaprobatoare: încearcă în repetate rânduri să îl readucă pe Ivănescu cu „picioarele pe pâmânt”, fără sorți de izbândă.
Încercării de a-și submina propria operă poetică, G.L. îi contrapune traducerile din mariii autori ai secolului 20: Joyce, Kafka, Eliot, Broch, Musil, Faulkner, Mann etc.

Imaginea fericirii ca ieșire din circuit cu ajutorul alcoolului este și ea foarte pregnantă.
O grămadă de amănunte insolite relatate de cei doi interlocutori m-au ținut legat de cartea asta câteva zile în șir:
- Imaginea combativă a colegului de liceu Ion Iliescu și apoi, a președintelui care intervine pentru a-i oferi ajutorul
- Portretul făcut lui Tudor Vianu
○ G.L. îl condamnă pe Tudor Vianu pentru elogiul făcut umanismului socialist și pentru că a acceptat târgul...
○ M.I. îl apără, considerând că a ales înțelept, rămânând la catedră să predea, chiar și scâlciate, valorile culturii europene
- Pentru a se putea căsători cu Stela (cu 11 ani mai în vârstă decât el), M.I. a așteptat moartea mamei sale, care, parțial, se pare, asocia moartea fratelui Emil cu relația sentimentală a acestuia cu o femeie, cu exact 11 ani mai în vârstă...
- G.L. povestește la un moment dat, cum, copil fiind, pe strada pe care locuia o colegă de liceu stătea și Ana Pauker (la vremea aceea, mazilită din partid, o figură stranie care apărea evanescent la fereastra casei sale). Wikipedia spune despre Ana Pauker că în septembrie 1948 fotografia ei a apărut pe coperta revistei "Time", cu eticheta Cea mai puternică femeie în viață Fotografia de pe copertă explică în mare măsură oroarea copiilor față de această figură de piatră omniprezentă în manualele vremii, alături de Gheorghiu-Dej.
- Textul lui Beligan apărut chiar în 22 decembrie în care își declară adeziunea față de marele conducător.
- Povestea relatată de M. Lovinescu despre vizita lui Preda, Bănulescu și Sorescu la Paris și reluată aici de G.L. cu o schadenfreude mai mult decât evidentă.

Care să fie măștile lui M.I.?
Discreția?
Umilitatea afișată arțăgos?
Inocența în raport cu propria poezie?
Indiferența față de realitățile istorice?
Înstrăinarea față de cultura francofonă a vremii?
Compromisul față de partid?
Niciuna și toate la un loc.
M.I. e foarte lucid și Memoria nu-i joacă feste. Cu toată autopersiflarea folosită ca metodă („nu știu câți bani fac ca poet, nu simțeam când scriu ceva de valoare...”, „la atât se reduce activitatea mea. Adică nu e poezie, ci versificare în marginea unei comenzi.”) el știe foarte bine care îi este locul în literatură. Cartea și G.L. ne dezvăluie un personaj extraordinar, un om-monument, cu o mulțime de povești rămase nespuse.

„sigur că nu pot să iau în serios textele pe care le-am scris eu, pentru că știu cum le-am făcut. Pe bucăți. E un bricolaj.”(...) „nu mi-am permis niciodată să fac literatură. Eu îmi puneam problema adevărului a ce spuneam eu acolo în raport cu viața mea.” [s.m]

[Teodor Ivan · Rating 5 out of 5]

Nu a fost necesară o relectură completă a cărții. Dorința de a scrie o recenzie pe marginea ei a fost principalul motiv al evocării lui Mircea Ivănescu. Cum poate un poet mare să ducă o viață marginală? Cum poate un absolvent de franceză să devină traducător din engleză? Cum poate un locuitor al Sibiului să iubească pisicile încât să aibă vreo 12 în curte, fără să îi pese de păr și murdărie? Poți avea un pisoi cu numele Rozencrantz? Poți să îți păcălești soția că nu ai să mai bei niciodată în Sibiu, dar să faci naveta la cârciumile din satele vecine? Poți să citești cărți mergând pe stradă? Pentru Mircea Ivănescu a fost posibil.

[SemneBune · Rating 5 out of 5]

Motto: Dom’le, eu sunt cel mai mare poet roman în viaţă, dar sunt mult mai mort decât viu. (p.157)

Este dificil să vorbeşti despre Mircea Ivănescu, cum la fel de greu s-a dovedit a fi încercarea lui Gabriel Liiceanu de a da jos măştile acestui mare poet. Marcat de două mari drame încă din copilărie, Ivănescu vorbeşte sincer şi deloc afectat despre acestea.

Fără a beneficia de o biografie senzaţională şi fără a tânji nici la gloria eternă, Ivănescu evoluează în comunism condus de un destin corect şi fără evenimente deosebite. Nu are întâlniri cu securitatea, se angajează la Agerpres (aparent) fără conexiuni prea complicate, se căsătoreşte cu o colegă de muncă (Stela) cu 11 ani mai mare, obţine o casă mare pentru pisici la Sibiu devenind membru de partid (în cele din urmă) şi scrie cu pseudonim articole la comandă. Există şi o serie de constante în viaţa lui Ivănescu. Primul dintre ele este alcoolul, despre care este pomenit, cu mult umor, pe tot parcursul cărţii. Aici aflăm despre stilul smuls, dar şi despre obiceiurile la băutură ale lui Marin Preda. O altă constantă în

de la sursă: Mastile lui Mircea Ivanescu – SemneBune http://semnebune.ro/2012/mastile-lui-...

[L.S. · Rating 5 out of 5]

WOW ce dialog! Mircea Ivanescu este fara indoiala un nume de geniu in literatura romana. Si aproape necunoscut in acelasi timp. Un mod de a fi retras, dezinteresat (aparent) de propria-i viata, ultimii ani traiti in autoclaustrare, dupa decenii de smuls vodca. O copilarie traita intr-un cadru sumbru, sub imperiul sinuciderii fratelui mai mare.

Am citit cartea in doua sesiuni: de la pagina 27 la 155 (pur si simplu nu am putut sa o las din maini!) si apoi restul pana 224.

Si Liiceanu (intervievatorul) nu "reuseste" sa se faca antipatic decat in cateva ocazii - asadar scuzabile. Ceea ce regret insa este faptul ca aceasta recuperare a Poetului a venit atat de tarziu.

[Mara · Rating 5 out of 5]

Ivănescu - 5 stele categoric. Iar Liiceanu potențează prin contrast, ceea ce e cu atât mai savuros.

[Alisu' · Rating 4 out of 5]

“Axa morală a civilizaţiei europene s-a născut tocmai pe ideea că viaţa nu are un preţ în sine, ci unul pe care-l negociem cu noi de fiecare dată”.