What do you think?
Rate this book
Divórcio em Buda
Libro usado en buenas condiciones, por su antiguedad podria contener señales normales de uso
176 pages, Paperback
First published January 1, 1935
120 people are currently reading
1934 people want to read
About the author
Sándor Márai
182 books1,227 followersSándor Márai (originally Sándor Károly Henrik Grosschmied de Mára) was a Hungarian writer and journalist.
He was born in the city of Kassa in Austria-Hungary (now Košice in Slovakia) to an old family of Saxon origin who had mixed with magyars through the centuries. Through his father he was a relative of the Ország-family. In his early years, Márai travelled to and lived in Frankfurt, Berlin, and Paris and briefly considered writing in German, but eventually chose his mother language, Hungarian, for his writings. He settled in Krisztinaváros, Budapest, in 1928. In the 1930s, he gained prominence with a precise and clear realist style. He was the first person to write reviews of the work of Kafka.
He wrote very enthusiastically about the Vienna Awards, in which Germany forced Czechoslovakia and Romania to give back part of the territories which Hungary lost in the Treaty of Trianon. Nevertheless, Márai was highly critical of the Nazis as such and was considered "profoundly antifascist," a dangerous position to take in wartime Hungary.
Marai authored forty-six books, mostly novels, and was considered by literary critics to be one of Hungary's most influential representatives of middle class literature between the two world wars. His 1942 book Embers (Hungarian title: A gyertyák csonkig égnek, meaning "The Candles Burn Down to the Stump") expresses a nostalgia for the bygone multi-ethnic, multicultural society of the Austro-Hungarian Empire, reminiscent of the works of Joseph Roth. In 2006 an adaptation of this novel for the stage, written by Christopher Hampton, was performed in London.
He also disliked the Communist regime that seized power after World War II, and left – or was driven away – in 1948. After living for some time in Italy, Márai settled in the city of San Diego, California, in the United States.
He continued to write in his native language, but was not published in English until the mid-1990s. Márai's Memoir of Hungary (1944-1948) provides an interesting glimpse of post World War II Hungary under Soviet occupation. Like other memoirs by Hungarian writers and statesmen, it was first published in the West, because it could not be published in the Hungary of the post-1956 Kádár era. The English version of the memoir was published posthumously in 1996. After his wife died, Márai retreated more and more into isolation. He committed suicide by a gunshot to his head in San Diego in 1989.
Largely forgotten outside of Hungary, his work (consisting of poems, novels, and diaries) has only been recently "rediscovered" and republished in French (starting in 1992), Polish, Catalan, Italian, English, German, Spanish, Portuguese, Czech, Danish, Icelandic, Korean, Dutch, and other languages too, and is now considered to be part of the European Twentieth Century literary canon.
He was born in the city of Kassa in Austria-Hungary (now Košice in Slovakia) to an old family of Saxon origin who had mixed with magyars through the centuries. Through his father he was a relative of the Ország-family. In his early years, Márai travelled to and lived in Frankfurt, Berlin, and Paris and briefly considered writing in German, but eventually chose his mother language, Hungarian, for his writings. He settled in Krisztinaváros, Budapest, in 1928. In the 1930s, he gained prominence with a precise and clear realist style. He was the first person to write reviews of the work of Kafka.
He wrote very enthusiastically about the Vienna Awards, in which Germany forced Czechoslovakia and Romania to give back part of the territories which Hungary lost in the Treaty of Trianon. Nevertheless, Márai was highly critical of the Nazis as such and was considered "profoundly antifascist," a dangerous position to take in wartime Hungary.
Marai authored forty-six books, mostly novels, and was considered by literary critics to be one of Hungary's most influential representatives of middle class literature between the two world wars. His 1942 book Embers (Hungarian title: A gyertyák csonkig égnek, meaning "The Candles Burn Down to the Stump") expresses a nostalgia for the bygone multi-ethnic, multicultural society of the Austro-Hungarian Empire, reminiscent of the works of Joseph Roth. In 2006 an adaptation of this novel for the stage, written by Christopher Hampton, was performed in London.
He also disliked the Communist regime that seized power after World War II, and left – or was driven away – in 1948. After living for some time in Italy, Márai settled in the city of San Diego, California, in the United States.
He continued to write in his native language, but was not published in English until the mid-1990s. Márai's Memoir of Hungary (1944-1948) provides an interesting glimpse of post World War II Hungary under Soviet occupation. Like other memoirs by Hungarian writers and statesmen, it was first published in the West, because it could not be published in the Hungary of the post-1956 Kádár era. The English version of the memoir was published posthumously in 1996. After his wife died, Márai retreated more and more into isolation. He committed suicide by a gunshot to his head in San Diego in 1989.
Largely forgotten outside of Hungary, his work (consisting of poems, novels, and diaries) has only been recently "rediscovered" and republished in French (starting in 1992), Polish, Catalan, Italian, English, German, Spanish, Portuguese, Czech, Danish, Icelandic, Korean, Dutch, and other languages too, and is now considered to be part of the European Twentieth Century literary canon.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 307 reviews
July 26, 2021
Li este livro num desassossego, que aumentou gradualmente, sobretudo a partir da página 105 (capítulo 11).
Os dez primeiros capítulos são uma análise densa e minuciosa duma sociedade decadente e «nervosa» às portas da Segunda Guerra Mundial feita pela voz do juiz Kristóf Kőmives, casado e com filhos, aparentemente bem sucedido social, familiar e profissionalmente.
A sua área era a dos divórcios, e o seu trabalho confirmar que duas pessoas não se suportavam; ao pronunciar o divórcio tinha a sensação de que a vontade humana se intrometia no direito divino, uma vez que o juíz sabia que marido e mulher eram ambos culpados, ou talvez fosse só um, ou algo ou alguém.
Para Kristóf Kőmives o casamento era um sacramento que devia ser aceite como tudo que vem de Deus, e, como tal, odiava aqueles que não suportavam já as obrigações e o peso da vida conjugal. Nesses anos, os juízos de divórcios tinham bastante trabalho muito pelo facto da crise social e familar se ter instalado.
O seu próximo expediente será o divórcio dos Greimer (Imre, seu colega de escola, e Anna, uma conhecida que , antes dos seus casamentos, tinha encontrado por breves e fugazes momentos sem consequência)
Pensamos logo num triângulo amoroso, tanto mais que a audiência e veredicto marcados para o dia seguinte provocam em Kristóf Kőmives uma enorme perturbação.
Por respeito aos eventuais futuros leitores, não pretendo desvendar muito sobre os últimos oito capítulos;contudo, deixem-me dizer que, um pouco à maneira de «As Velas Ardem até ao Fim», Sándor Márai oferece-nos uma perturbante e surpreendente análise de um casamento e as causas que provocaram a separação e o posterior pedido de divórcio.
Conhecemos na verdade as pessoas com que casamos? Suspeitamos dos segredos, ou do SEGREDO, das pessoas com quem casamos? Somos felizes, ou ousamos sê-lo, tanto quanto «as leis humanas e divinas» permitem?
«O que significa amar? Durante muito tempo, julguei que era conhecer outrem...conhecer perfeitamente, conhecer todos os seus segredos, conhecer cada reflexo do seu corpo, todas as vibrações da sua alma...conhecer talvez fosse amar.Mas isso é só uma teoria. Afinal, o que é conhecer? Até que ponto se pode conhecer alguém?Até onde se pode seguir uma alma estranha? Até aos seus sonhos? E depois?»
«Tínhamos sido um casal perfeito. Davam-nos como exemplo. Nunca nos enganámos um ao outro.Nem discutimos. Tratava-se, tão-somente , de não suportarmos o que calávamos um frente ao outro.»
Os dez primeiros capítulos são uma análise densa e minuciosa duma sociedade decadente e «nervosa» às portas da Segunda Guerra Mundial feita pela voz do juiz Kristóf Kőmives, casado e com filhos, aparentemente bem sucedido social, familiar e profissionalmente.
A sua área era a dos divórcios, e o seu trabalho confirmar que duas pessoas não se suportavam; ao pronunciar o divórcio tinha a sensação de que a vontade humana se intrometia no direito divino, uma vez que o juíz sabia que marido e mulher eram ambos culpados, ou talvez fosse só um, ou algo ou alguém.
Para Kristóf Kőmives o casamento era um sacramento que devia ser aceite como tudo que vem de Deus, e, como tal, odiava aqueles que não suportavam já as obrigações e o peso da vida conjugal. Nesses anos, os juízos de divórcios tinham bastante trabalho muito pelo facto da crise social e familar se ter instalado.
O seu próximo expediente será o divórcio dos Greimer (Imre, seu colega de escola, e Anna, uma conhecida que , antes dos seus casamentos, tinha encontrado por breves e fugazes momentos sem consequência)
Pensamos logo num triângulo amoroso, tanto mais que a audiência e veredicto marcados para o dia seguinte provocam em Kristóf Kőmives uma enorme perturbação.
Por respeito aos eventuais futuros leitores, não pretendo desvendar muito sobre os últimos oito capítulos;contudo, deixem-me dizer que, um pouco à maneira de «As Velas Ardem até ao Fim», Sándor Márai oferece-nos uma perturbante e surpreendente análise de um casamento e as causas que provocaram a separação e o posterior pedido de divórcio.
Conhecemos na verdade as pessoas com que casamos? Suspeitamos dos segredos, ou do SEGREDO, das pessoas com quem casamos? Somos felizes, ou ousamos sê-lo, tanto quanto «as leis humanas e divinas» permitem?
«O que significa amar? Durante muito tempo, julguei que era conhecer outrem...conhecer perfeitamente, conhecer todos os seus segredos, conhecer cada reflexo do seu corpo, todas as vibrações da sua alma...conhecer talvez fosse amar.Mas isso é só uma teoria. Afinal, o que é conhecer? Até que ponto se pode conhecer alguém?Até onde se pode seguir uma alma estranha? Até aos seus sonhos? E depois?»
«Tínhamos sido um casal perfeito. Davam-nos como exemplo. Nunca nos enganámos um ao outro.Nem discutimos. Tratava-se, tão-somente , de não suportarmos o que calávamos um frente ao outro.»
December 21, 2018
Buda, Ungheria (che nel 1873 verrà unita a Pest, per costituire Budapest): è il luogo dove si svolge la storia. Kristòf Kòmives, un giudice, è lì a scartabellare con le sue pratiche di divorzio e gli salta l'occhio su una, di queste pratiche. I nomi dei due coniugi che divorzieranno, gli sono familiari e così Kristòf inizia a...
Prima lettura dell'autore e devo dire che l'impatto è stato buono, la scrittura è ottima, coinvolgente, le pagine scorrono senza accorgersene. Ci sono alcuni spunti di riflessione sociale degni di nota!
Che esistenza ci toccherebbe mai se tutti volessimo la perfezione, soltanto le cose giuste, se tutti pretendessimo la soluzione definitiva? C'è anche altro. C'è la sopportazione, ci si può mettere al servizio del genere umano, il mondo è illimitato...
Soltanto che, vedi, tutto è vacuo, incomprensibile privo di significato, se questo darsi da fare, questo interessamento nei confronti del prossimo, non è animato da quella strana corrente, quel misterioso flusso di energia che scorre fra te e un'altra creatura umana... La vita è tutta qui. Poi ci sono tante altre cose che riempiono la vita. Ma la macchina funziona a vuoto, non macina niente.
Prima lettura dell'autore e devo dire che l'impatto è stato buono, la scrittura è ottima, coinvolgente, le pagine scorrono senza accorgersene. Ci sono alcuni spunti di riflessione sociale degni di nota!
Che esistenza ci toccherebbe mai se tutti volessimo la perfezione, soltanto le cose giuste, se tutti pretendessimo la soluzione definitiva? C'è anche altro. C'è la sopportazione, ci si può mettere al servizio del genere umano, il mondo è illimitato...
Soltanto che, vedi, tutto è vacuo, incomprensibile privo di significato, se questo darsi da fare, questo interessamento nei confronti del prossimo, non è animato da quella strana corrente, quel misterioso flusso di energia che scorre fra te e un'altra creatura umana... La vita è tutta qui. Poi ci sono tante altre cose che riempiono la vita. Ma la macchina funziona a vuoto, non macina niente.
April 11, 2022
Un roman interesant, scris sub forma unui monolog interior, prin felul în care tratează relația dintre soț și soție, nu numai cea dintre Imre și Anna sau cea dintre judecător și soția lui Hertha.
Am oscilat dacă să îi dau mai mult de 3 stele, doar că fiind un roman destul de static l-am evaluat ca atare; scriitura in schimb este una precisă și clară, ascuțită.
Nu s-a ridicat la nivelul romanului "Lumanarile ard până la capat", dar este o reală plăcere să îl citești pe Marai.
Am oscilat dacă să îi dau mai mult de 3 stele, doar că fiind un roman destul de static l-am evaluat ca atare; scriitura in schimb este una precisă și clară, ascuțită.
Nu s-a ridicat la nivelul romanului "Lumanarile ard până la capat", dar este o reală plăcere să îl citești pe Marai.
July 27, 2020
5 🌟
De los libros que he leído de Márai este empezó siendo el que menos me estaba enganchando, luego poco a poco me comenzó a atrapar y del medio hacia el final ya no podía parar. Pero es que las últimas páginas, las conversaciones finales, los monólogos y reflexiones de esa parte, me dejaron alucinada. Cerré el libro y decidí comenzar una relectura inmediata. Qué disfrute, cuánto me ha gustado esta historia, qué bueno es Márai.
Aquí conocemos a Kristof, un burgués que es juez y que tiene una vida ejemplar: un buen matrimonio, con una esposa con la que tiene buena relación y dos hijos a los que adora; una buena casa; una excelente carrera profesional, que lleva a cabo con gran sentido del deber... En resumen, lleva una intachable vida burguesa. Pero últimamente nota malestar, ciertos mareos y pequeños ataques nerviosos que no sabe de dónde vienen ni tiene nada orgánico que los justifiquen (siente como si lo fuesen a descubrir, pero él no tiene nada que esconder, ¿qué iban a descubrir entonces?). Los tiempos son difíciles, estamos en la Budapest del período de entreguerras: la burguesía sufre, se están produciendo cambios en la sociedad, los jóvenes se rebelan se movilizan, se avecina una nueva guerra; la gente ya lo prevé, actúan como si ya fuese a pasar, se preparan para ella. Se vienen futuros cambios, despedida de lo tradicional, de lo antiguo para dar paso a lo nuevo, se respira nerviosismo en la sociedad. A Kristof no le gustan los cambios, piensa que sus nervios estarán relacionados con esos tiempos convulsos.
A su mesa llega un auto de divorcio que ha de atender: el divorcio de los Greiner, un tal Imre Greiner y su mujer que de soltera se llamaba Anna Fazekas. Los sitúa a ambos en sus recuerdos, Imre fue compañero de estudios y Anna una chica con la que tuvo varios encuentros de juventud. Los recuerda con cierta vaguedad... Este caso lo llevará a reencontrarse con Imre, y los dos pasarán toda una noche hablando, que le permitirá a uno hallar respuestas y sentido a ciertas cosas y al otro, descubrir secretos del alma escondidos y silenciados inconscientemente por mucho tiempo.
Una novela espectacular. Se ha convertido en mi preferida de Márai (por el momento). La recomiendo muchísimo, teniendo en cuenta que el estilo de Márai no es ligerito, es para leer con calma y se basa mucho en reflexiones y monólogos, pero yo personalmente disfruto mucho de su escritura.
De los libros que he leído de Márai este empezó siendo el que menos me estaba enganchando, luego poco a poco me comenzó a atrapar y del medio hacia el final ya no podía parar. Pero es que las últimas páginas, las conversaciones finales, los monólogos y reflexiones de esa parte, me dejaron alucinada. Cerré el libro y decidí comenzar una relectura inmediata. Qué disfrute, cuánto me ha gustado esta historia, qué bueno es Márai.
Aquí conocemos a Kristof, un burgués que es juez y que tiene una vida ejemplar: un buen matrimonio, con una esposa con la que tiene buena relación y dos hijos a los que adora; una buena casa; una excelente carrera profesional, que lleva a cabo con gran sentido del deber... En resumen, lleva una intachable vida burguesa. Pero últimamente nota malestar, ciertos mareos y pequeños ataques nerviosos que no sabe de dónde vienen ni tiene nada orgánico que los justifiquen (siente como si lo fuesen a descubrir, pero él no tiene nada que esconder, ¿qué iban a descubrir entonces?). Los tiempos son difíciles, estamos en la Budapest del período de entreguerras: la burguesía sufre, se están produciendo cambios en la sociedad, los jóvenes se rebelan se movilizan, se avecina una nueva guerra; la gente ya lo prevé, actúan como si ya fuese a pasar, se preparan para ella. Se vienen futuros cambios, despedida de lo tradicional, de lo antiguo para dar paso a lo nuevo, se respira nerviosismo en la sociedad. A Kristof no le gustan los cambios, piensa que sus nervios estarán relacionados con esos tiempos convulsos.
A su mesa llega un auto de divorcio que ha de atender: el divorcio de los Greiner, un tal Imre Greiner y su mujer que de soltera se llamaba Anna Fazekas. Los sitúa a ambos en sus recuerdos, Imre fue compañero de estudios y Anna una chica con la que tuvo varios encuentros de juventud. Los recuerda con cierta vaguedad... Este caso lo llevará a reencontrarse con Imre, y los dos pasarán toda una noche hablando, que le permitirá a uno hallar respuestas y sentido a ciertas cosas y al otro, descubrir secretos del alma escondidos y silenciados inconscientemente por mucho tiempo.
Una novela espectacular. Se ha convertido en mi preferida de Márai (por el momento). La recomiendo muchísimo, teniendo en cuenta que el estilo de Márai no es ligerito, es para leer con calma y se basa mucho en reflexiones y monólogos, pero yo personalmente disfruto mucho de su escritura.
August 7, 2017
Il libro racconta la storia di Kristof Komives, un giudice che considera la sua professione come una missione, un’eredità trasmessa da padre in figlio. La sua è una famiglia di giudici: il nonno e il padre hanno speso la loro vita nel rispetto delle regole e nella rettitudine.
Kristof ha una moglie e due figli e conduce una vita assolutamente normale, secondo i canoni della borghesia ungherese della quale fa parte. I due coniugi hanno le loro abitudini, frequentano i soliti amici della stessa classe sociale. Ma la loro vita tranquilla viene improvvisamente stravolta una sera, quando rientrando da un ricevimento trovano un ospite inatteso, il dottor Imre Greiner, ex compagno di scuola di Kristof, del quale aveva perso le tracce.
Kristof dovrà discutere la pratica di divorzio di Imre Greiner e Anna Fazekas il giorno successivo. Perché il dottor Greiner gli vuole parlare?
La domanda troverà la sua risposta nel lunghissimo monologo che occupa la seconda metà del libro, nel quale il dottor Greiner racconta il suo matrimonio con Anna e le ragioni che hanno portato a chiedere il divorzio.
Le prime cento pagine del libro hanno un ritmo certamente lento e stentano a interessare. Sembra quasi che l’autore non sappia esattamente dove voglia arrivare. Ma la seconda parte, quella del monologo, vale tutto il libro. Il lunghissimo e bellissimo monologo, che dura una notte, non è mai noioso, mai ripetitivo. Sono riproposti alcuni dei temi che si vedranno successivamente ne “Le braci”, quello dell’amore che finisce, del tradimento e della impossibilità di descrivere i sentimenti.
Quando un amore finisce, l’animo si rifiuta di vivere una vita che non è nostra e ci chiede di riottenere quell’esistenza che ci meriteremmo di condurre. E se ciò non incontra l’approvazione dell’altro, si può arrivare alla tragedia.
"Che cosa significa amare una persona? Per molto tempo ho creduto che significasse conoscerla... conoscerla alla perfezione, conoscere ogni riflesso dell' altro corpo, in tutti gli aspetti più segreti, ogni impulso dell' anima... forse conoscere equivale ad amare. Ma questa è solo una teoria. In fondo, cosa vuol dire conoscere? Fino a che punto si può conoscere qualcuno? Fino a dove si può seguire un ' altra anima? Fino al sogno? E poi?”
Grandiosa la capacità di Sandor Márai di raccontare storie attraverso monologhi, mettendo a nudo l’anima dei personaggi.
Uno dei più bei romanzi letti quest’anno.
Kristof ha una moglie e due figli e conduce una vita assolutamente normale, secondo i canoni della borghesia ungherese della quale fa parte. I due coniugi hanno le loro abitudini, frequentano i soliti amici della stessa classe sociale. Ma la loro vita tranquilla viene improvvisamente stravolta una sera, quando rientrando da un ricevimento trovano un ospite inatteso, il dottor Imre Greiner, ex compagno di scuola di Kristof, del quale aveva perso le tracce.
Kristof dovrà discutere la pratica di divorzio di Imre Greiner e Anna Fazekas il giorno successivo. Perché il dottor Greiner gli vuole parlare?
La domanda troverà la sua risposta nel lunghissimo monologo che occupa la seconda metà del libro, nel quale il dottor Greiner racconta il suo matrimonio con Anna e le ragioni che hanno portato a chiedere il divorzio.
Le prime cento pagine del libro hanno un ritmo certamente lento e stentano a interessare. Sembra quasi che l’autore non sappia esattamente dove voglia arrivare. Ma la seconda parte, quella del monologo, vale tutto il libro. Il lunghissimo e bellissimo monologo, che dura una notte, non è mai noioso, mai ripetitivo. Sono riproposti alcuni dei temi che si vedranno successivamente ne “Le braci”, quello dell’amore che finisce, del tradimento e della impossibilità di descrivere i sentimenti.
Quando un amore finisce, l’animo si rifiuta di vivere una vita che non è nostra e ci chiede di riottenere quell’esistenza che ci meriteremmo di condurre. E se ciò non incontra l’approvazione dell’altro, si può arrivare alla tragedia.
"Che cosa significa amare una persona? Per molto tempo ho creduto che significasse conoscerla... conoscerla alla perfezione, conoscere ogni riflesso dell' altro corpo, in tutti gli aspetti più segreti, ogni impulso dell' anima... forse conoscere equivale ad amare. Ma questa è solo una teoria. In fondo, cosa vuol dire conoscere? Fino a che punto si può conoscere qualcuno? Fino a dove si può seguire un ' altra anima? Fino al sogno? E poi?”
Grandiosa la capacità di Sandor Márai di raccontare storie attraverso monologhi, mettendo a nudo l’anima dei personaggi.
Uno dei più bei romanzi letti quest’anno.
July 5, 2020
È il romanzo delle dicotomie: le due parti di Budapest, quella antica, provinciale e quella moderna; il mondo delle tradizioni e quello in fermento tra le due guerre; la vita esteriore e quella interiore; il giorno e la notte; due uomini, un magistrato e un medico, vecchi compagni di scuola che la vita fa riincontrare; il libro stesso, con una prima parte concentrata sulla vita del primo, sulla sua tensione tra vecchio e nuovo; e con una seconda parte in cui l’abilità di Marai si dispiega, coinvolgendo il lettore in un dialogo monologo stupefacente e spiazzante.
Qui il mondo interiore emerge, con i suoi demoni, le domande cui non è sempre facile rispondere, le passioni incontrollabili, l’amore. È in questa dimensione che i due protagonisti si incontrano effettivamente, in quel lato nascosto in cui nessun estraneo in genere è ammesso. Il medico si mette a nudo, svelando un’insospettata affinità col giudice. Passata la notte, a quest’ultimo restano i dubbi, lo sconcerto. Ma si prepara al giorno che nasce:
“Svegliati, e resta forte! Tu devi occuparti del giorno”.
Meno bello di “Le braci”, è comunque l’opera coinvolgente di un grande autore.
Qui il mondo interiore emerge, con i suoi demoni, le domande cui non è sempre facile rispondere, le passioni incontrollabili, l’amore. È in questa dimensione che i due protagonisti si incontrano effettivamente, in quel lato nascosto in cui nessun estraneo in genere è ammesso. Il medico si mette a nudo, svelando un’insospettata affinità col giudice. Passata la notte, a quest’ultimo restano i dubbi, lo sconcerto. Ma si prepara al giorno che nasce:
“Svegliati, e resta forte! Tu devi occuparti del giorno”.
Meno bello di “Le braci”, è comunque l’opera coinvolgente di un grande autore.
January 9, 2024
Macar yazar Sandor Marai'nin "Buda'da Bir Boşanma" kitabı, yazardan okuduğum üçüncü eser oldu. Kendisinin edebiyatının temel izleklerine daha fikir sahibi oldum diyebilirim sanırım.
Bunların ilki; hayatta bazı karşılaşmaların yaşam çizgimizi sonsuza dek dönüştüreceği meselesi. Buda'da Bir Boşanma'da da hayatını "olması gerektiği biçimde" yaşayan, mesleğinin ve sınıfının gerektirdiği biçimde davranan yargıç Kömives'in hayatının ardındaki katmanları ve gizi didikliyor Marai. Değerlerine sadık, sorumluluk sahibi bu adamın içinde kendisini huzursuz eden, yer yer beliriveren karanlığın sebebini deşiyoruz. Bu süreci tetikleyense yargıcın aldığı bir boşanma davasıyla beliren eski bir tanışıklık.
Sınıf dedim yukarıda, Marai edebiyatının temel izleklerinden bir diğeri de bu sınıf meselesi zaten. 1900'de, yüz yılın tam başında doğan ve 89 yaşında intihar ederek hayatına son veren yazar, Macaristan'ın en büyük siyasi ve toplumsal dönüşümlerini yaşadığı dönemlere tanıklık ettiği için belki, en kişisel hikayeleri anlatırken bile eksenini sınıf üzerine kuruyor. Burada da İki Dünya Savaşı arasında geçen dönemde çözülen ve yeniden inşa olan toplumsal katmanların insanları nasıl tanımsız ve bağlamsız bıraktığını, sınıflar arası geçişlerin bireyleri nasıl zorladığını, sınıf atlayanlar ve düşenlerin yaşadığı uyumlanma sorunlarını, bir boşanma hikayesi üzerinden aktarıyor yazar.
Sanırım çoğunluk kitabın Kömives'i tanıdığımız ilk yarısını değil de, boşanma hikayesine odaklanan ikinci kısmını daha çok seviyor. Bense ilk kısmını daha etkileyici buldum. İkinci kısımda kitap biraz 19. yüzyıl Rus romanlarına dönüyor, yazarın büyük büyük tarif ettiği süslü -ve son derece soyut- yabancılaşmayı yeterince geçiremediği kanaatindeyim. İkinci bölümdeki uzun monoloğu okurken yer yer Dostoyevski'nin erken dönem romanlarındaki buhranlarını anlamakta güçlük çektiğimiz karakterlerini dinler gibi oldum. Mevzubahis romanların 100 sene evvel yazıldığı düşünülürse, biraz bayatlamış bir konu ve teknik kullanıyor gibi geldi bana yazar. Tuhaf şey; İşin Aslı, Judit ve Sonrası'ndaki son derece modern anlatımla ilgisi yok bu kitaptaki konunun ve dilin bence.
Neyse. Zayıf bir roman kanaatimce, maalesef.
Bunların ilki; hayatta bazı karşılaşmaların yaşam çizgimizi sonsuza dek dönüştüreceği meselesi. Buda'da Bir Boşanma'da da hayatını "olması gerektiği biçimde" yaşayan, mesleğinin ve sınıfının gerektirdiği biçimde davranan yargıç Kömives'in hayatının ardındaki katmanları ve gizi didikliyor Marai. Değerlerine sadık, sorumluluk sahibi bu adamın içinde kendisini huzursuz eden, yer yer beliriveren karanlığın sebebini deşiyoruz. Bu süreci tetikleyense yargıcın aldığı bir boşanma davasıyla beliren eski bir tanışıklık.
Sınıf dedim yukarıda, Marai edebiyatının temel izleklerinden bir diğeri de bu sınıf meselesi zaten. 1900'de, yüz yılın tam başında doğan ve 89 yaşında intihar ederek hayatına son veren yazar, Macaristan'ın en büyük siyasi ve toplumsal dönüşümlerini yaşadığı dönemlere tanıklık ettiği için belki, en kişisel hikayeleri anlatırken bile eksenini sınıf üzerine kuruyor. Burada da İki Dünya Savaşı arasında geçen dönemde çözülen ve yeniden inşa olan toplumsal katmanların insanları nasıl tanımsız ve bağlamsız bıraktığını, sınıflar arası geçişlerin bireyleri nasıl zorladığını, sınıf atlayanlar ve düşenlerin yaşadığı uyumlanma sorunlarını, bir boşanma hikayesi üzerinden aktarıyor yazar.
Sanırım çoğunluk kitabın Kömives'i tanıdığımız ilk yarısını değil de, boşanma hikayesine odaklanan ikinci kısmını daha çok seviyor. Bense ilk kısmını daha etkileyici buldum. İkinci kısımda kitap biraz 19. yüzyıl Rus romanlarına dönüyor, yazarın büyük büyük tarif ettiği süslü -ve son derece soyut- yabancılaşmayı yeterince geçiremediği kanaatindeyim. İkinci bölümdeki uzun monoloğu okurken yer yer Dostoyevski'nin erken dönem romanlarındaki buhranlarını anlamakta güçlük çektiğimiz karakterlerini dinler gibi oldum. Mevzubahis romanların 100 sene evvel yazıldığı düşünülürse, biraz bayatlamış bir konu ve teknik kullanıyor gibi geldi bana yazar. Tuhaf şey; İşin Aslı, Judit ve Sonrası'ndaki son derece modern anlatımla ilgisi yok bu kitaptaki konunun ve dilin bence.
Neyse. Zayıf bir roman kanaatimce, maalesef.
July 15, 2017
Parsimonia y minuciosidad. Dos características de la escritura de Márai y, en este caso, también del protagonista de esta historia. Kristof Kömives, Juez, se enfrenta al proceso de divorcio de los Greiner: Imre, antiguo compañero de colegio y Anna, con quien el Señor Juez mantuvo cuatro, y sólo cuatro, encuentros fugaces e inolvidables. Pero la pregunta importante es ¿Ha soñado con Anna el Señor Juez?
Como en otras obras de Márai (imposible no recordar aquí a "El último encuentro") seremos silenciosos testigos de la confrontación entre dos realidades, dos visiones, dos almas desnudas en definitiva.
Un libro para leer con mucha calma y tranquilidad. Y llenarse de preguntas.
Como en otras obras de Márai (imposible no recordar aquí a "El último encuentro") seremos silenciosos testigos de la confrontación entre dos realidades, dos visiones, dos almas desnudas en definitiva.
Un libro para leer con mucha calma y tranquilidad. Y llenarse de preguntas.
March 20, 2025
Me gusta mucho como Marai muestra las inquietudes de sus protagonistas, en este caso un juez que revisa sus logros y su pasado. Ha hecho lo que se esperaba de él, pero eso no tiene por qué implicar la felicidad plena. Este libro trata sobre sentimientos tan humanos como: la insatisfacción, la frustración tras años de matrimonio, el aburrimiento…
En la última parte aparece un nuevo personaje, un antiguo compañero de colegio del protagonista, que alterará el equilibrio en la vida del juez.
En la última parte aparece un nuevo personaje, un antiguo compañero de colegio del protagonista, que alterará el equilibrio en la vida del juez.
November 11, 2022
Buda’da Boşanma aslında iki ayrı bölümden oluşan ama bu iki ayrı anlatıyı çok iyi birleştiren bir kitap. Birinci bölüm, “otoriter” bir baba figürüyle ve yatılı okulda büyümüş, hem babası hem de kardeşleriyle arasında oluşan mesafeleri istese de aşamamış, kurallarına sadık, hayatı tamamen siyah-beyaz ayrımında yaşayan bir yargıç olan Kristof Kömives’in hayatına odaklanıyor. Kitabın ikinci bölümünü ise Kömives’e verilen ve kitaba da adını veren; taraflardan birisinin çocukluk arkadaşı diğerinin ise yıllar önce bir kaç defa karşılaştığı bir kadın olan bir çiftin boşanma davası oluşturuyor. Daha doğrusu bu boşanmanın sebepleri üzerine yapılan, kurgudan ziyade bir düşünce akışı halinde ilerleyen; ilişkilere, saplantıya, bir insanı tanımaya, evliliğe, sınıf travmalarına ve insanın kendisinin dahi tamamen çözemediği bilinçaltına dair bir monolog. Açıkcası benim kitaptan daha büyük keyif alarak okuduğum kısım da bu ikinci kısım oldu. Aslında kurgusal olarak konunun nereye gideceğini tahmin etmek zor değil. Ancak Kömives’in hayatı düzen içinde görünürken, ruhunda asla tamamlanmamış bir iskeletin bulunduğuna dair izleri takip etmeyi, Greiner’in hastalıklı zihninin arkasında saklanan tarihi, saplantılı düşünceleriyle -yani kendisiyle- yüzleşirken takındığı dürüstlüğünü özetle insan ruhunu anlatımı ve tespitleriyle Sándor Màrai’yi okumaktan çok etkilendim. Beni bu kadar etkileyen noktalardan bir diğeri de kitabın zamansızlığıydı. Ki bu durum yalnızca insan ruhunun karanlığından ibaret değil. Zira kitapta, özellikle de ikinci bölümde biraz daha arka planda gibi kalsa da; Birinci Dünya Savaşı’ndan ağır bir kayıp ve dağılma ile çıkan Macaristan’da toplumun yeniden inşası ve yaklaşan İkinci Dünya Savaşı’nın ayak seslerinde Avrupa’daki huzursuzluğun emarelerine de değiniyor. Ancak 1935 yılında yayınlanmış olmasına rağmen, savaş öncesi ortamı, insanların düşüncelerini ve “savaş” kavramının sıradanlaştırılmasını gerçeğe o kadar yakın bir şekilde anlatıyor ki kitabın yazım tarihini bir kaç kez kontrol etme ihtiyacı duydum. Elimden bırakamayacak kadar bir heyecan duymasam da okumaktan ve üzerine düşünmekten keyif aldığım bir kitap oldu. Ancak belirtmeden geçemeyeceğim, Buda’da Bir Boşanma’da kurgu İşin Aslı, Judith ve Sonrası kadar önplanda değil. Bu beklentiyle okursanız sizi üzebilir. Ama hem dönemin siyasi durumu hem de insan ilişkileri açısından yazarın zihninde gezinmek isterseniz mutlaka okuyun.
“Savaş, cephelerde olup bitecek bir savaş eylemlerinden çok daha önce başlıyordu. insanların ruhunda doğallaşmasıyla boy veriyordu. Savaş Meydanlarında patlayan bomba, evleri yakıp kül eden topçu ateşi olmadan çok önce ‘savaş’ insanların ruhunda yer buluyor ve doğal karşılanıyordu.”
“‘Avrupa yok olacak mı?’ sorusuna verilebilecek net bir yanıt yoktu aslında, çünkü kimsenin hayal bile edemeyeceği bir konuda sorulan bir soruydu bu. Ama işte tam da sorulabiliyor olması yeterliydi!”
“Sonuçta hepimiz insanız. Ama insan olmamız hiçbir şeyin özrü olamaz.”
“O kimsenin sorumlu tutulamayacağı bir kazanın kurbanı olmuştu! Dünyanın kaosu içinde biriyle çarpışmış ve sonra da yaralı ruhu bir türlü iyileşememişti.”
“Savaş, cephelerde olup bitecek bir savaş eylemlerinden çok daha önce başlıyordu. insanların ruhunda doğallaşmasıyla boy veriyordu. Savaş Meydanlarında patlayan bomba, evleri yakıp kül eden topçu ateşi olmadan çok önce ‘savaş’ insanların ruhunda yer buluyor ve doğal karşılanıyordu.”
“‘Avrupa yok olacak mı?’ sorusuna verilebilecek net bir yanıt yoktu aslında, çünkü kimsenin hayal bile edemeyeceği bir konuda sorulan bir soruydu bu. Ama işte tam da sorulabiliyor olması yeterliydi!”
“Sonuçta hepimiz insanız. Ama insan olmamız hiçbir şeyin özrü olamaz.”
“O kimsenin sorumlu tutulamayacağı bir kazanın kurbanı olmuştu! Dünyanın kaosu içinde biriyle çarpışmış ve sonra da yaralı ruhu bir türlü iyileşememişti.”
April 4, 2022
Am oscilat între 3,5 si 4 poate pentru că l-am comparat cu ”Lumânările ard până la capăt” care îi este superior din toate punctele de vedere, ori poate a fost prima întâlnire cu acest autor și am fost foarte impresionată.
Scriitura este una superbă, la fel și subiectul pe care poate mi l-aș fi dorit mai aprofundat, mai ales că autorului cu siguranță i-ar fi reușit, pentru că da, chiar deține o artă a monologului amplu, sondând la nerv conștiința umană, voința, compromisul și crevașele minciunii, atrăgându-și cititorii într-o narațiune relatată sublim.
Ceea ce m-a fascinat în această carte- ca și în Lumânările ard până ca capăt- a fost reîntâlnirea după mulți ani dintre cei doi bărbați, acest lucru oferind posibilitatea autorului ca prin monologuri să ne dezvăluie sufletul personajelor. Oare chiar cunoaștem oamenii pe care pretindem că îi iubim? Oare ei ne cunosc, ori le permitem să ne cunoască în profunzime? Introspecțiile sunt cele care ”formează” întâlnirea celor doi bărbați care își analizează viețile și ”mutările” pe care le-au făcut ca în fața unei table de șah. Cu calm, cu înțelepciune și resemnare.
„Ce înseamnă să iubești pe cineva? Multă vreme am crezut că iubirea înseamnă să cunoști pe cineva… Să-l cunoști pe de-a-ntregul pe acel cineva, cu toate tainele, cu toate reflexele trupului, cu toate patimile sale sufletești… Poate că a cunoaște înseamnă a iubi. Dar asta e doar o teorie. De fapt, ce înseamnă să cunoști pe cineva? În ce măsură poți cunoaște pe cineva? Până unde poți urmări un suflet străin? Până în vis? Și după aceea?”
„Un bărbat iubește o femeie și de aceea are dreptul să posede această viață străină. Nici acum nu știu ce înseamnă să iubești… Dar oare putem să știm așa ceva? Și ce folos am avea?”
„Cândva s-a întâmplat, dar când? Cine ar fi în stare să fotografieze, să imortalizeze, să atingă clipa în care între doi oameni se rupe ceva? Și acum ce să fac? Ce fel de reflectoare să aprind ca să găsesc, în această obscuritate și încâlceală, acea clipă unică, acea milionime de clipă în care între doi oameni încetează ceva.”
Sunt la a doua carte a lui Sándor Márai, voi citi și celelalte cărți traduse la noi, asta e sigur.
Scriitura este una superbă, la fel și subiectul pe care poate mi l-aș fi dorit mai aprofundat, mai ales că autorului cu siguranță i-ar fi reușit, pentru că da, chiar deține o artă a monologului amplu, sondând la nerv conștiința umană, voința, compromisul și crevașele minciunii, atrăgându-și cititorii într-o narațiune relatată sublim.
Ceea ce m-a fascinat în această carte- ca și în Lumânările ard până ca capăt- a fost reîntâlnirea după mulți ani dintre cei doi bărbați, acest lucru oferind posibilitatea autorului ca prin monologuri să ne dezvăluie sufletul personajelor. Oare chiar cunoaștem oamenii pe care pretindem că îi iubim? Oare ei ne cunosc, ori le permitem să ne cunoască în profunzime? Introspecțiile sunt cele care ”formează” întâlnirea celor doi bărbați care își analizează viețile și ”mutările” pe care le-au făcut ca în fața unei table de șah. Cu calm, cu înțelepciune și resemnare.
„Ce înseamnă să iubești pe cineva? Multă vreme am crezut că iubirea înseamnă să cunoști pe cineva… Să-l cunoști pe de-a-ntregul pe acel cineva, cu toate tainele, cu toate reflexele trupului, cu toate patimile sale sufletești… Poate că a cunoaște înseamnă a iubi. Dar asta e doar o teorie. De fapt, ce înseamnă să cunoști pe cineva? În ce măsură poți cunoaște pe cineva? Până unde poți urmări un suflet străin? Până în vis? Și după aceea?”
„Un bărbat iubește o femeie și de aceea are dreptul să posede această viață străină. Nici acum nu știu ce înseamnă să iubești… Dar oare putem să știm așa ceva? Și ce folos am avea?”
„Cândva s-a întâmplat, dar când? Cine ar fi în stare să fotografieze, să imortalizeze, să atingă clipa în care între doi oameni se rupe ceva? Și acum ce să fac? Ce fel de reflectoare să aprind ca să găsesc, în această obscuritate și încâlceală, acea clipă unică, acea milionime de clipă în care între doi oameni încetează ceva.”
Sunt la a doua carte a lui Sándor Márai, voi citi și celelalte cărți traduse la noi, asta e sigur.
February 15, 2018
Cerebrale, immobile, quasi teatrale.
Ad una prima parte in cui il romanzo sembra prendere sin dall'inizio una direzione, per poi discostarsene immediatamente, servendosi quasi come scusa dell'antefatto per fare un lungo escursus attraverso il quale descrivere al lettore la situazione storica e sociale dell'Ungheria in un periodo che si colloca tra le due guerre mondiali, corrisponde una seconda parte più psicologica in cui i due protagonisti si affrontano faccia a faccia in quella che sembra una interminabile partita a scacchi.
Vorresti arrivare immediatamente al cuore della storia, il divorzio tra la bella Anna Fazekas e il medico Imre Greiner che il giudice Kristóf Kómives è chiamato a sciogliere.
Sono stati compagni di scuola, il giudice e il medico, e adesso si ritroveranno in un'aula di tribunale dove il primo sarà chiamato a sancire la fine del matrimonio dell'altro con la donna che anche lui, vent'anni prima, ha conosciuto.
Vorresti arrivare immediatamente al cuore della storia dicevo, e non ti accorgi che anche quell'immobilismo, quella descrizione minuziosa di case, di strade e ponti che dividono Buda da Pest ne fanno parte, così come il giorno e la notte, apparentemente divisi, sono parte l'uno dell'altra.
Non è lo stesso Marai che ho tanto amato ne L'eredità di Eszter, non ha la stessa immediatezza nel trasmettere sgomento e rabbia "questo" Marai - il romanzo è antecedente persino a Le braci del quale molti lo considerano in un certo senso una prova generale -, ha bisogno di scavare a lungo nelle motivazioni dei suoi personaggi, di vivisezionarne ogni gesto, di cercarne ragioni nascoste e sconosciute persino a loro stessi.
È una storia di lucida follia, quella che mette l'uno di fronte all'altro i due vecchi compagni, una storia che come un lampo illumina la notte di Buda; una storia che riconsegna al giorno due vite alle quali, forse, sarebbe bastata una sola parola, o anche un battito di ciglia, per poter avere un altro corso.
È una mia impressione o questo romanzo è molto vicino nella modalità con cui affronta i rapporti di coppia tra moglie e marito - non solo quello tra Imre e Anna ma anche quello tra il giudice e la moglie Hertha - a Doppio sogno di Schnitzler o sono solo io a trovare molto forte l'influenza di Freud anche in questo romanzo di Marai?
Ad una prima parte in cui il romanzo sembra prendere sin dall'inizio una direzione, per poi discostarsene immediatamente, servendosi quasi come scusa dell'antefatto per fare un lungo escursus attraverso il quale descrivere al lettore la situazione storica e sociale dell'Ungheria in un periodo che si colloca tra le due guerre mondiali, corrisponde una seconda parte più psicologica in cui i due protagonisti si affrontano faccia a faccia in quella che sembra una interminabile partita a scacchi.
Vorresti arrivare immediatamente al cuore della storia, il divorzio tra la bella Anna Fazekas e il medico Imre Greiner che il giudice Kristóf Kómives è chiamato a sciogliere.
Sono stati compagni di scuola, il giudice e il medico, e adesso si ritroveranno in un'aula di tribunale dove il primo sarà chiamato a sancire la fine del matrimonio dell'altro con la donna che anche lui, vent'anni prima, ha conosciuto.
Vorresti arrivare immediatamente al cuore della storia dicevo, e non ti accorgi che anche quell'immobilismo, quella descrizione minuziosa di case, di strade e ponti che dividono Buda da Pest ne fanno parte, così come il giorno e la notte, apparentemente divisi, sono parte l'uno dell'altra.
Non è lo stesso Marai che ho tanto amato ne L'eredità di Eszter, non ha la stessa immediatezza nel trasmettere sgomento e rabbia "questo" Marai - il romanzo è antecedente persino a Le braci del quale molti lo considerano in un certo senso una prova generale -, ha bisogno di scavare a lungo nelle motivazioni dei suoi personaggi, di vivisezionarne ogni gesto, di cercarne ragioni nascoste e sconosciute persino a loro stessi.
È una storia di lucida follia, quella che mette l'uno di fronte all'altro i due vecchi compagni, una storia che come un lampo illumina la notte di Buda; una storia che riconsegna al giorno due vite alle quali, forse, sarebbe bastata una sola parola, o anche un battito di ciglia, per poter avere un altro corso.
È una mia impressione o questo romanzo è molto vicino nella modalità con cui affronta i rapporti di coppia tra moglie e marito - non solo quello tra Imre e Anna ma anche quello tra il giudice e la moglie Hertha - a Doppio sogno di Schnitzler o sono solo io a trovare molto forte l'influenza di Freud anche in questo romanzo di Marai?
August 1, 2022
Este o reală plăcere să îl citești pe Sandor Marai, proza lui fiind una directă, incisivă chiar, dar rafinată și elegantă.
Cartea de față nu este o capodoperă, dar este o carte bună, o carte ce merită a fi citită și analizată. Personajele sunt puține, descrierile sunt bune, acțiunea nu este foarte amplă, per total realizează o atmosferă gotică, acest lucru probabil nefiind pe placul tuturor cititorilor.
În concluzie, ,,Divorț în cetatea Buda’’ oferă o perspectivă interesantă asupra trecutului și cum ne poate influența întreaga viața, asupra relațiilor sau raportarea la cei apropiați.
,,Țesătura sufletului e deja pârjolită, pe asta nu o mai poate cârpi nimeni.’’
Pag. 164
Cartea de față nu este o capodoperă, dar este o carte bună, o carte ce merită a fi citită și analizată. Personajele sunt puține, descrierile sunt bune, acțiunea nu este foarte amplă, per total realizează o atmosferă gotică, acest lucru probabil nefiind pe placul tuturor cititorilor.
În concluzie, ,,Divorț în cetatea Buda’’ oferă o perspectivă interesantă asupra trecutului și cum ne poate influența întreaga viața, asupra relațiilor sau raportarea la cei apropiați.
,,Țesătura sufletului e deja pârjolită, pe asta nu o mai poate cârpi nimeni.’’
Pag. 164
April 7, 2014
Fino a che punto si può conoscere qualcuno?
Un raccontare lento e introspettivo; atmosfere cupe e misteriose. Dopo una minuziosa e profonda ambientazione storica e sociale di un periodo fallimentare per la famiglia e la società, il romanzo si sviluppa poi attraverso un dialogo tra due ex compagni di liceo: un giudice e un medico si ritrovano, in circostanze singolari, alcuni anni dopo che le loro vite si erano divise. La prima parte (vista con lo sguardo inflessibile del giudice che conduceva l’esistenza retta, utile e laboriosa del buon cristiano) è descrittiva di quella modesta e signorile classe media di cui il magistrato faceva parte e può essere considerata una introduzione morale alla scena successiva; la seconda, che acquista un alone di giallo, procede invece tramite un colloquio di cui il medico risulta, in realtà, il quasi unico interlocutore: egli riavvolge col ricordo, nelle poche ore di una notte convulsa (tempo in cui si svolge l’intero romanzo), la sua vita, dissecando e analizzando con precisione scientifica l’amore, nei suoi aspetti più segreti e inquietanti: possessività, gelosie, incomunicabilità, dipendenze, falsità, sensi di colpa, …
Ho ritrovato le stesse atmosfere fosche, la stessa spietatezza, la stessa impostazione “dialogata” a flashback,… che avevo incontrato in Le braci, di cui Divorzio a Buda, scritto alcuni anni prima, si può considerare una (ottima) prova d’Autore; anche qui Sándor Márai dipana, dal punto di vista maschile, un tragico amore a tre e lo fa con una lucidità spietata che sorprende, affascina e cattura.
E io l’ho “vissuto” con pieno coinvolgimento e una partecipazione che è andata via via crescendo, la cui misura si manifesta nell'eccezionale intensità delle mie sottolineature.
Un uomo vive insieme a una donna, sono felici, almeno in apparenza, così come prescrivono le leggi divine e umane. Un uomo ama una donna e per tale ragione può accampare diritti nei confronti di questa vita non sua. Ancora non so che cosa significhi amare… ma si potrà mai sapere questo? E a che scopo saperlo?
Un raccontare lento e introspettivo; atmosfere cupe e misteriose. Dopo una minuziosa e profonda ambientazione storica e sociale di un periodo fallimentare per la famiglia e la società, il romanzo si sviluppa poi attraverso un dialogo tra due ex compagni di liceo: un giudice e un medico si ritrovano, in circostanze singolari, alcuni anni dopo che le loro vite si erano divise. La prima parte (vista con lo sguardo inflessibile del giudice che conduceva l’esistenza retta, utile e laboriosa del buon cristiano) è descrittiva di quella modesta e signorile classe media di cui il magistrato faceva parte e può essere considerata una introduzione morale alla scena successiva; la seconda, che acquista un alone di giallo, procede invece tramite un colloquio di cui il medico risulta, in realtà, il quasi unico interlocutore: egli riavvolge col ricordo, nelle poche ore di una notte convulsa (tempo in cui si svolge l’intero romanzo), la sua vita, dissecando e analizzando con precisione scientifica l’amore, nei suoi aspetti più segreti e inquietanti: possessività, gelosie, incomunicabilità, dipendenze, falsità, sensi di colpa, …
Ho ritrovato le stesse atmosfere fosche, la stessa spietatezza, la stessa impostazione “dialogata” a flashback,… che avevo incontrato in Le braci, di cui Divorzio a Buda, scritto alcuni anni prima, si può considerare una (ottima) prova d’Autore; anche qui Sándor Márai dipana, dal punto di vista maschile, un tragico amore a tre e lo fa con una lucidità spietata che sorprende, affascina e cattura.
E io l’ho “vissuto” con pieno coinvolgimento e una partecipazione che è andata via via crescendo, la cui misura si manifesta nell'eccezionale intensità delle mie sottolineature.
Un uomo vive insieme a una donna, sono felici, almeno in apparenza, così come prescrivono le leggi divine e umane. Un uomo ama una donna e per tale ragione può accampare diritti nei confronti di questa vita non sua. Ancora non so che cosa significhi amare… ma si potrà mai sapere questo? E a che scopo saperlo?
November 21, 2024
"Di vere sorprese, pensava, ce n'è una sola nella vita: è quando scopriamo di essere anche noi, proprio noi, mortali".
Un giovane magistrato rimane particolarmente scosso da una causa di divorzio che sta esaminando, quando si rende conto che il marito in questione, un medico di una certa notorietà, era stato suo compagno di scuola. Tanto più nel ricordare di aver conosciuto, quando era ragazza, pure la moglie.
Opera ancora giovanile del noto scrittore ungherese, diciamo pure un po' immatura, con una prosa spesso rallentata e ripetitiva, talvolta enfatica.
Ci sono sicuramente pagine belle, ma intercalate da numerose altre in cui si tende a dilazionare, con frasi atte a 'chiarire meglio' senza tuttavia aggiungere nulla di rilevante; oppure a spostare l'effetto-sorpresa con tante parole che girano a vuoto, rendendo così il testo prolisso. Romanzo pertanto ancora parecchio distante dalla scrittura essenziale, quasi 'chirurgica', che conosciamo nei migliori libri dello stesso Marai come "Le braci" e "La sorella" .
Che nostalgia, dunque, per la scrittura di Lalla Romano che mirava a condensare una pagina in una riga, e quella riga in una parola. Ma che effetto illuminante 'quella' parola!
Un giovane magistrato rimane particolarmente scosso da una causa di divorzio che sta esaminando, quando si rende conto che il marito in questione, un medico di una certa notorietà, era stato suo compagno di scuola. Tanto più nel ricordare di aver conosciuto, quando era ragazza, pure la moglie.
Opera ancora giovanile del noto scrittore ungherese, diciamo pure un po' immatura, con una prosa spesso rallentata e ripetitiva, talvolta enfatica.
Ci sono sicuramente pagine belle, ma intercalate da numerose altre in cui si tende a dilazionare, con frasi atte a 'chiarire meglio' senza tuttavia aggiungere nulla di rilevante; oppure a spostare l'effetto-sorpresa con tante parole che girano a vuoto, rendendo così il testo prolisso. Romanzo pertanto ancora parecchio distante dalla scrittura essenziale, quasi 'chirurgica', che conosciamo nei migliori libri dello stesso Marai come "Le braci" e "La sorella" .
Che nostalgia, dunque, per la scrittura di Lalla Romano che mirava a condensare una pagina in una riga, e quella riga in una parola. Ma che effetto illuminante 'quella' parola!
September 11, 2025
Weinig schrijvers zijn zo begenadigd in het oproepen van spanningen als Sándor Márai (1900-1989). Hoewel De nacht voor de scheiding niet het niveau haalt van
Gloed
, zijn bekendste roman, geeft de Hongaarse schrijver ook hier een blik in de ziel van de mens. Zijn verhaal draait ditmaal om Kristóf Kőmives, een jonge rechter met een oude ziel — het leven is een plicht die men te vervullen heeft. Ondanks zijn argwaan jegens de moderne tijd, ontfermt Kristóf zich over echtscheidingsprocedures. Wanneer hij zich moet buigen over de zaak van een oude studievriend, verliest hij zich in gedachten over zijn jeugd, zijn land en de vraag wat recht en gerechtigheid betekenen. Bij thuiskomst treft hij dan onverwacht zijn studievriend aan.
Komedie van het kleinburgerlijke ideaal
Kristóf lijkt de ‘deftige en bescheiden middenstand’ van het oude Hongarije te vertegenwoordigen, doordrenkt van christelijke moraliteit. In zekere zin is te betogen dat het boek in dit opzicht een aardig vervolg is op Joseph Roth’s Radetzkymars , waarin de transitie naar de twintigste eeuw evenmin zonder morren gaat. Daarbij speelt Márai met de spanning tussen wat hij de ‘komedie van het kleinburgerlijke ideaal’ noemt en de complexe realiteit van het menselijk wezen. De existentiële leegte is voelbaar.
Dramaqueen
De nacht voor de scheiding deed me sterk denken aan het werk van Hans Erich Nossack ( Op z'n laatst in november , Het onmogelijke bewijs ), bij wie de verhoudingen tussen man en vrouw eveneens tot uitersten zijn gedreven. In dit geval is het echter de stijl die de roman zo betoverend maakt: welbeschouwd vond ik Kristófs studievriend namelijk een pompeuze zak, om niet te zeggen een dramaqueen. Toch brengt Márai het tot een zinderende ontknoping; dat is een prestatie.
Komedie van het kleinburgerlijke ideaal
Kristóf lijkt de ‘deftige en bescheiden middenstand’ van het oude Hongarije te vertegenwoordigen, doordrenkt van christelijke moraliteit. In zekere zin is te betogen dat het boek in dit opzicht een aardig vervolg is op Joseph Roth’s Radetzkymars , waarin de transitie naar de twintigste eeuw evenmin zonder morren gaat. Daarbij speelt Márai met de spanning tussen wat hij de ‘komedie van het kleinburgerlijke ideaal’ noemt en de complexe realiteit van het menselijk wezen. De existentiële leegte is voelbaar.
Dramaqueen
De nacht voor de scheiding deed me sterk denken aan het werk van Hans Erich Nossack ( Op z'n laatst in november , Het onmogelijke bewijs ), bij wie de verhoudingen tussen man en vrouw eveneens tot uitersten zijn gedreven. In dit geval is het echter de stijl die de roman zo betoverend maakt: welbeschouwd vond ik Kristófs studievriend namelijk een pompeuze zak, om niet te zeggen een dramaqueen. Toch brengt Márai het tot een zinderende ontknoping; dat is een prestatie.
April 4, 2022
3.5*
Scriitura absolut superbă salvează acest roman neașteptat de plictisitor, aproape fără subiect.
“[...] oamenii din toată lumea discutau prin saloane despre problemele lor cotidiene, despre năzuințele lor, până când unul dintre ei rostea cuvântul “război“; iar atunci nu tăceau, nu rămâneau cu privirile împietrite, ci răspundeau pe toate tonurile: “război“ – și începeau să discute dacă ar fi posibil, și când, și la ce dimensiuni. Așa începea. Acum Kristóf înțelegea. Războiul începea undeva, departe, cu mult înaintea evenimentele vizibile; el începea în suflete și, până să se transforme în câmpuri de luptă cu tunuri și morți, sufletele oamenilor se și resemnau.“
Scriitura absolut superbă salvează acest roman neașteptat de plictisitor, aproape fără subiect.
“[...] oamenii din toată lumea discutau prin saloane despre problemele lor cotidiene, despre năzuințele lor, până când unul dintre ei rostea cuvântul “război“; iar atunci nu tăceau, nu rămâneau cu privirile împietrite, ci răspundeau pe toate tonurile: “război“ – și începeau să discute dacă ar fi posibil, și când, și la ce dimensiuni. Așa începea. Acum Kristóf înțelegea. Războiul începea undeva, departe, cu mult înaintea evenimentele vizibile; el începea în suflete și, până să se transforme în câmpuri de luptă cu tunuri și morți, sufletele oamenilor se și resemnau.“
August 24, 2021
Una rilettura di Márai è sempre deliziosa. Un bellissimo romanzo
March 16, 2019
LAS VIRTUDES DE LA LENTITUD AUSTROHÚNGARA
Divorcio en Buda, de Sándor Márai, parece ya ser una novela conocida por el gran público, y el autor húngaro un clásico de las superventas, desde que fue redescubierto, allá por febrero de 1989, cuando en unas oficinas de París el editor y escritor italiano Roberto Calasso halló, en el transcurso de una reunión editorial, un catálogo en donde se ofrecían viejos volúmenes de literatura centroeuropea traducidos al francés entre el 1946 y el 1950. Con un instinto fuera de lo común, Calasso canceló la reunión y encargó con urgencia todos los títulos del catálogo que pertenecían a un desconocido novelista húngaro, y se dedicó a leerlos en su habitación de hotel: se trataba de un hombre que, enfermo y cansado, hacía bien poco se había suicidado en San Diego. Se trataba de Sándor Márai. Meses después, en la Feria de Frankfurt, Calasso se reunió en una cena con seis colegas europeos y dedicó las dos horas siguientes a convencerlos de que se sumaran al proyecto que se proponía llevar a cabo desde la editorial Adelphi: reeditar la obra de Sándor Márai, empezando por el fulgurante éxito de El último encuentro, cuya reedición fue ensalzada por la crítica y elegido como libro del año 2001 en Italia, Francia, España, Alemania, Inglaterra, Estados Unidos, Portugal y Brasil (con ventas que superaron los cien mil ejemplares en cada país). La actual editora de Márai en España no lo conocía de nada cuando recibió el manuscrito de El último encuentro, en las navidades de 1999, recomendado por Calasso. El mismo día de Reyes decidió incluirlo entre las novedades de la temporada, iniciando una cadena de éxitos editoriales. De El último encuentro, en España se han vendido más de 200.000 ejemplares. Así, el boom de la literatura húngara en España se había iniciado de la mano de El último encuentro y de Sándor Márai, de quien muy pronto aparecerían las exitosas Divorcio en Buda y La decisión de Esther. Después ha ido llegado todo un lanzamiento de otros autores húngaros, como Kostolányi o Bánffy, que en algunos casos superan ampliamente la calidad y buen hacer literario del propio Márai.
Entonces, ¿qué nos encontramos en el Márai de la notabilísima Divorcio en Buda? Desde sus páginas, de una prosa cuidadísima (no debemos restar mérito a quién lo tiene, la que fue su traductora Judith Xantus, fallecida en 2003) se eleva un texto con la pátina del Imperio Austrohúngaro pero, por una vez, sin componentes negativos. Es decadente, en efecto, pero una decadencia placentera y enfermiza que proporciona unas cotas de belleza literaria incontestables. Lo polvoriento, los anaqueles detenidos en el tiempo, los suelos crujientes y barnizados, todo un imaginario cargado de humo de tabaco y lentas reflexiones escritas en el tiempo interior de los personajes, como si ellos supieran qué cercanas están ya las últimas horas del Imperio y se deleitaran con voluptuosidad en discurrir por ellas pensando, conversando, confesándose, varados en un tiempo junto al Danubio que para ellos parece correr a otro ritmo.
Esa sensación de lentitud, ese ritmo austrohúngaro que se devora a sí mismo, es una de las grandes virtudes de Márai. Es un joyero de las palabras, las engarza con paciencia, de forma pausada y calmada, para incorporarlas a un torrente narrativo de pasiones y tensiones que nunca termina por desbordarse, represado en una estructura impecable y un tiempo de la historia que parece deslizarse, gota a gota susurrada en los oídos del lector. Es una lección de literatura con mayúsculas. Es una lección de literatura imperial.
Pero hay drama, obviamente, y hay unos personajes que nos cuentan sus sufrimientos, sus destinos, cómo sus vidas se han visto marcadas por las decisiones que tomaron, no muy acertadas, como si hubieran sido castigados desde un primer instante. Y hay tristeza, una tristeza como la que emana de Budapest, de esa ciudad de puentes y bastiones, de mármoles y avenidas, una tristeza propia de personajes que están viviendo un drama en el corazón de un imperio que agoniza, entre los estertores de una era que se acaba y de la que forman parte, incluso sin ser capaces de comprender lo que eso significa.
Márai pone en pie un monumento literario a la escritura de los segunderos, de los minuteros, en la que mientras se lee, puede escucharse el tic-tac de los carillones y se es consciente de cómo el paso del tiempo literario nos va moldeando por dentro hasta convertirnos en parte de la historia.
Orfebrería narrativa: la estructura de la novela, los discursos de los personajes, todo ello engarzado en una obra que hace de la lentitud y de la reflexión un relámpago en la imaginación del lector, transportado a la velocidad de la luz al drama a orillas de una ciudad que nunca resultó tan magnética como en esta ocasión. Un texto ejemplar de la forma en que se debería escribir.
Divorcio en Buda, de Sándor Márai, parece ya ser una novela conocida por el gran público, y el autor húngaro un clásico de las superventas, desde que fue redescubierto, allá por febrero de 1989, cuando en unas oficinas de París el editor y escritor italiano Roberto Calasso halló, en el transcurso de una reunión editorial, un catálogo en donde se ofrecían viejos volúmenes de literatura centroeuropea traducidos al francés entre el 1946 y el 1950. Con un instinto fuera de lo común, Calasso canceló la reunión y encargó con urgencia todos los títulos del catálogo que pertenecían a un desconocido novelista húngaro, y se dedicó a leerlos en su habitación de hotel: se trataba de un hombre que, enfermo y cansado, hacía bien poco se había suicidado en San Diego. Se trataba de Sándor Márai. Meses después, en la Feria de Frankfurt, Calasso se reunió en una cena con seis colegas europeos y dedicó las dos horas siguientes a convencerlos de que se sumaran al proyecto que se proponía llevar a cabo desde la editorial Adelphi: reeditar la obra de Sándor Márai, empezando por el fulgurante éxito de El último encuentro, cuya reedición fue ensalzada por la crítica y elegido como libro del año 2001 en Italia, Francia, España, Alemania, Inglaterra, Estados Unidos, Portugal y Brasil (con ventas que superaron los cien mil ejemplares en cada país). La actual editora de Márai en España no lo conocía de nada cuando recibió el manuscrito de El último encuentro, en las navidades de 1999, recomendado por Calasso. El mismo día de Reyes decidió incluirlo entre las novedades de la temporada, iniciando una cadena de éxitos editoriales. De El último encuentro, en España se han vendido más de 200.000 ejemplares. Así, el boom de la literatura húngara en España se había iniciado de la mano de El último encuentro y de Sándor Márai, de quien muy pronto aparecerían las exitosas Divorcio en Buda y La decisión de Esther. Después ha ido llegado todo un lanzamiento de otros autores húngaros, como Kostolányi o Bánffy, que en algunos casos superan ampliamente la calidad y buen hacer literario del propio Márai.
Entonces, ¿qué nos encontramos en el Márai de la notabilísima Divorcio en Buda? Desde sus páginas, de una prosa cuidadísima (no debemos restar mérito a quién lo tiene, la que fue su traductora Judith Xantus, fallecida en 2003) se eleva un texto con la pátina del Imperio Austrohúngaro pero, por una vez, sin componentes negativos. Es decadente, en efecto, pero una decadencia placentera y enfermiza que proporciona unas cotas de belleza literaria incontestables. Lo polvoriento, los anaqueles detenidos en el tiempo, los suelos crujientes y barnizados, todo un imaginario cargado de humo de tabaco y lentas reflexiones escritas en el tiempo interior de los personajes, como si ellos supieran qué cercanas están ya las últimas horas del Imperio y se deleitaran con voluptuosidad en discurrir por ellas pensando, conversando, confesándose, varados en un tiempo junto al Danubio que para ellos parece correr a otro ritmo.
Esa sensación de lentitud, ese ritmo austrohúngaro que se devora a sí mismo, es una de las grandes virtudes de Márai. Es un joyero de las palabras, las engarza con paciencia, de forma pausada y calmada, para incorporarlas a un torrente narrativo de pasiones y tensiones que nunca termina por desbordarse, represado en una estructura impecable y un tiempo de la historia que parece deslizarse, gota a gota susurrada en los oídos del lector. Es una lección de literatura con mayúsculas. Es una lección de literatura imperial.
Pero hay drama, obviamente, y hay unos personajes que nos cuentan sus sufrimientos, sus destinos, cómo sus vidas se han visto marcadas por las decisiones que tomaron, no muy acertadas, como si hubieran sido castigados desde un primer instante. Y hay tristeza, una tristeza como la que emana de Budapest, de esa ciudad de puentes y bastiones, de mármoles y avenidas, una tristeza propia de personajes que están viviendo un drama en el corazón de un imperio que agoniza, entre los estertores de una era que se acaba y de la que forman parte, incluso sin ser capaces de comprender lo que eso significa.
Márai pone en pie un monumento literario a la escritura de los segunderos, de los minuteros, en la que mientras se lee, puede escucharse el tic-tac de los carillones y se es consciente de cómo el paso del tiempo literario nos va moldeando por dentro hasta convertirnos en parte de la historia.
Orfebrería narrativa: la estructura de la novela, los discursos de los personajes, todo ello engarzado en una obra que hace de la lentitud y de la reflexión un relámpago en la imaginación del lector, transportado a la velocidad de la luz al drama a orillas de una ciudad que nunca resultó tan magnética como en esta ocasión. Un texto ejemplar de la forma en que se debería escribir.
May 6, 2025
prima întâlnire cu autorul și clar nu ultima.
October 19, 2022
Zaskakująco, bo będzie to mój ulubiony Marai z dotychczas przeczytanych. Zaskakująco -bo początek wcale tego nie zapowiadał. Początkowo brnęłam przez gęste, ścisłe zdania, jakieś natężenie ciężkie do zniesienia. A potem już poszło, choć to powieść do końca wymagająca bardzo dużo skupienia i poniekąd wysiłku. Mam wrażenie, że Marai podrzuca czytelnikowi temat do rozważania, czy życie trzeba znieść, czy też można się przeciwstawić jego biegowi. Dużo tu - jak zawsze - melancholii, nieco zgorzknienia, ale i na zimno wyłożonej jakiejś prawy o człowieku.
Bardzo to było trafne.
Bardzo to było trafne.
January 31, 2025
Divórcio em Buda, assim como em As Brasas, é um livro no qual o desfecho misterioso está presente até o fim. Embora haja de fato um clima todo tensionado, o que emerge mais que o mistério é o constante embate do passado saudoso para com o presente pós-comunista.
Há, portanto, um apego ao conservadorismo e à tradição quando o juíz e protagonista explicita dizendo que houve um esquartejamento do país e que uma infâmia o ferira após o interlúdio comunista, transformando a tradição e a memória coletiva em declínio e irresponsabilidade individual, podendo ser tanto a visão de mundo do escritor ou de seu personagem.
Ademais, os rumores da guerra também soa presente nos debates e reuniões familiares, de maneira que assim como Thomas Mann e Romain Gary os faziam em suas obras. Primordialmente por esses fatos eu gostei da leitura, sendo que o mistério é o de menos e pouco atrativo. Se a literatura é reflexo do tempo histórico, esse livro retrata bem parte da década de 40 na Hungria.
Há, portanto, um apego ao conservadorismo e à tradição quando o juíz e protagonista explicita dizendo que houve um esquartejamento do país e que uma infâmia o ferira após o interlúdio comunista, transformando a tradição e a memória coletiva em declínio e irresponsabilidade individual, podendo ser tanto a visão de mundo do escritor ou de seu personagem.
Ademais, os rumores da guerra também soa presente nos debates e reuniões familiares, de maneira que assim como Thomas Mann e Romain Gary os faziam em suas obras. Primordialmente por esses fatos eu gostei da leitura, sendo que o mistério é o de menos e pouco atrativo. Se a literatura é reflexo do tempo histórico, esse livro retrata bem parte da década de 40 na Hungria.
September 12, 2020
Uma soberba história de amor, doença e desencanto. Um dos maiores escritores da prolífica literatura centro-europeia. A escrita de Márai é tão bonita e próxima da verdade... 💛
"Não buscava as palavras, falava espontaneamente, pois tudo, nele, estava pronto para ser contado, faltava, enfim, contá-lo a alguém."
"Não buscava as palavras, falava espontaneamente, pois tudo, nele, estava pronto para ser contado, faltava, enfim, contá-lo a alguém."
August 12, 2018
"La vita è un dovere che siamo tenuti ad adempiere, certo un dovere gravoso e complesso, per il quale a volte è necessario sopportare dei sacrifici".
Kristof Komives è un uomo retto che ha portato avanti e porta avanti il suo lavoro di giudice scrupoloso e sempre attento a non sbagliare è la trama di questo romanzo di Sandor Marai.
L'inizio parte in modo lento, statico come se nulla stesse per accadere, raccontando la sua vita, i suoi valori, i suoi studi e anche il suo matrimonio. Fin dall'inizio, il giudice si dimostra come un uomo, forse anche per via del lavoro che fa, incorruttibile, combattuto tra la sua razionalità e la passione, tra il cervello e il cuore che comincia a mettere in gioco nella seconda parte del romanzo quando i fantasmi del passato incarnati nella figura del medico e della moglie in procinto di divorziare, ritornano a galla e lui deve imparare ad affrontarli.
La seconda parte che racchiude il monologo è poesia pura e merita davvero la lettura. In questo romanzo, Marai si rivela profondo conoscitore dell'animo umano, capace di raccontare in modo elegante, come sempre, i rapporti umani, come si evolvono, dando vita a una storia emozionante, ma anche nostalgica.
Kristof Komives è un uomo retto che ha portato avanti e porta avanti il suo lavoro di giudice scrupoloso e sempre attento a non sbagliare è la trama di questo romanzo di Sandor Marai.
L'inizio parte in modo lento, statico come se nulla stesse per accadere, raccontando la sua vita, i suoi valori, i suoi studi e anche il suo matrimonio. Fin dall'inizio, il giudice si dimostra come un uomo, forse anche per via del lavoro che fa, incorruttibile, combattuto tra la sua razionalità e la passione, tra il cervello e il cuore che comincia a mettere in gioco nella seconda parte del romanzo quando i fantasmi del passato incarnati nella figura del medico e della moglie in procinto di divorziare, ritornano a galla e lui deve imparare ad affrontarli.
La seconda parte che racchiude il monologo è poesia pura e merita davvero la lettura. In questo romanzo, Marai si rivela profondo conoscitore dell'animo umano, capace di raccontare in modo elegante, come sempre, i rapporti umani, come si evolvono, dando vita a una storia emozionante, ma anche nostalgica.
July 22, 2019
Las historias de Márai no son las más entretenidas, o las que tienen los giros más inesperados, sin embargo los monólogos de sus personajes, las descripciones y las situaciones que presenta en sus obras revela tragedias, vacíos y angustias que son tan inherentes al ser humano, de épocas pasadas y actuales, de europa y de cualquier rincón de Colombia. Por eso me gusta leerlo, por su visión aguda de la naturaleza humana y porque pone al descubierto toda la realidad del corazón y yo no puedo dejar de leerlo y estar poniendo papelitos en las frases tan geniales que me encuentro y cada que pongo uno digo: ¡Mierda sí! ¡Así es!
Nunca me falla.
––
Esta historia por ejemplo, es de un abogado al que le asignan el divorcio de una pareja de conocidos, este hecho desencadena una serie de recuerdos, pensamientos y sucesos en Kristóf, que conducen desde la historia de un asesinato hasta un retrato de la modernización y la transformación de la ciudad de Budapest después de la guerra, los conflictos morales que implican el ascenso social y los vacíos y desavenencias del matrimonio.
Nunca me falla.
––
Esta historia por ejemplo, es de un abogado al que le asignan el divorcio de una pareja de conocidos, este hecho desencadena una serie de recuerdos, pensamientos y sucesos en Kristóf, que conducen desde la historia de un asesinato hasta un retrato de la modernización y la transformación de la ciudad de Budapest después de la guerra, los conflictos morales que implican el ascenso social y los vacíos y desavenencias del matrimonio.
March 5, 2023
Ok, debo admitir que tenia este libro en mi librero desde hace mucho y lo compre ya que estaba bastante barato, empecé a leerlo sin saber nada de la historia ni como escribía el autor. Es un libro no tan ligero, con bastantes descripciones, la primera mitad del libro se me hizo bastante lenta, pero a partir de que llegan a la casa fue algo increíble, los monólogos, la manera en que describen sentimientos, es realmente bueno, pero siento que no lo disfrute mucho. Ahora, llega a tocar un tema bastante interesante, se llega a conocer a las personas de nuestro alrededor, tenemos la vida que deseamos
May 10, 2023
Her Sandor Marai kitabı beklenileni vermiyor ne yazık ki. İlk bölümü okurken çok sıkıldım. YKY'nin minnak puntoları da o paragrafsız sayfalara tüy dikti. İkinci bölüm nisbeten daha hareketliydi. O bölümün hatrına belki 2,5 :)
June 25, 2024
Ein Buch über die gesellschaftlichen Veränderungen in der ersten Hälfte des 20. Jahrhunderts. Der Klappentext hatte mich sehr angesprochen, aber um das zu scheidende Ehepaar geht es lange gar nicht. Stattdessen lernen wir den Protagonisten kennen, einen Scheidungsanwalt dem Scheidungen zuwider sind, einen Mann, der sich an schwindende Werte, zerfallende Gesellschaftsformen und einen akkuraten Lebensstil klammert. Sein Leben und seine Gedanken fand ich unglaublich interessant, da ich mich sehr in die damalige Zeit mitgenommen fühlte. Als dann sein Jugendfreund auftrat und damit die "tatsächliche Handlung" fühlte sich das leider nur wie Beiwerk an, wie ein weiteres von schon genannten Beispielen für unglückliche Ehen und sich ändernde Stände, obwohl es da durchaus interessante Details gab. Auch verlor mich Márai mit einigen Schlussfolgerungen und Einzelheiten, so wie mit der "bedeutenden" Frage, die dem Protagonisten am Ende gestellt wird. Trotzdem bleibt es insgesamt ein lesenswertes Buch für die geschichtlichen Einblicke, eine interessante Hauptfigur und eine gekonnte Sprache, aber halt kein Highlight.
April 3, 2017
Ho conosciuto Màrai quattro anni fa grazie ad un regalo di Natale, con "Le braci": non lo conoscevo, non mi aspettavo nulla, l'ho letto pensando che si trattasse di un romanzo come ce ne sono tantissimi altri.
Ebbene, sono rimasta folgorata da questa prosa lucidissima, capace di costruire personaggi grandiosi e di analizzare con una precisione fin troppo chiara l'immensa complessità dei rapporti interpersonali.
Così, quando ho acquistato "Divorzio a Buda" e ho letto che questo breve romanzo potrebbe essere considerato come uno studio preparatorio al capolavoro "Le braci" ho avuto un po'di timore: timore che potesse sembrarmi incompiuto o abbozzato, insomma, che non potesse reggere il confronto con un libro che invece mi era tanto piaciuto.
Senza dubbio qualche punto in comune fra i due romanzi esiste: entrambi i romanzi possono essere nettamente divisi in due parti, una prima più pacata e descrittiva, dove prendono corpo le figure dei protagonisti, e una seconda di incontro-scontro, un lungo dialogo (quasi un monologo) dal ritmo serratissimo, dall'emozione crescente, dove la facciata di una realtà che era stata presentata come assolutamente lineare nella prima parte progressivamente comincia a sbriciolarsi in un climax di tensione. E tutto questo, ne "Le braci" così come in "Divorzio a Buda", a me piace terribilmente.
Quindi, sì, questo romanzo mi è piaciuto, e tanto anche. È uno di quei romanzi in cui è facilissimo immergersi per perdere il contatto con la realtà, uno di quei romanzi che ti chiede di essere bevuto in una sola sorsata, ripagando la tua febbricitante voglia di non staccare gli occhi dalle pagine con un'intensità di lettura che raramente ho ritrovato in altri autori. È un'intensità che sta tutta nelle riflessioni, nelle sfumature di tono, nei piccoli, complessissimi gesti che nel loro insieme vanno a creare i rapporti di due - o più - persone.
La trama stessa dell'intero romanzo non è altro che un insieme di piccoli gesti: un giudice, felicemente sposato e padre di due figli, si appresta a presiedere al divorzio di un suo vecchio compagno di scuola - con cui non è più in contatto da diversi anni - da sua moglie, donna che il giudice ha incontrato in un paio di occasioni più di dieci anni prima. Dopo una lunga, pacata prima parte in cui Màrai dipinge magistralmente la figura di questo giudice, tutto si condensa nella notte precedente al processo, in una lunghissima conversazione che saprà scandagliare ogni anfratto che compone i rappprti umani e getterà una luce totalmente nuova sull'intera faccenda. È un dialogo dove l'ossessione e una inquietante vena quasi folle vengono rappresentate con scorcertante lucidità, quasi fossero sezionate, poste sotto vetro ed esaminate da un occhio clinico, ma proprio questa folle lucidità contribuisce a rendere più intensa la sensazione di perturbamento che pervade il lettore.
È interessante il contrasto che viene a crearsi con la prima parte, puramente descrittiva e molto pacata (nei toni, nello stile e negli argomenti) con lo straniante dialogo finale, ma è anche vero che la cesura fra le due parti sembra troppo netta, violenta, quasi la prima parte perdesse di importanza e di utilità di fronte alla seconda. Ecco, una cesura così netta ne "Le braci" non l'ho osservata, o quantomeno ora non ne conservo memoria, quindi solo questo mi spingerebbe a considerare "Divorzio a Buda" in qualche misura inferiore al capolavoro di Márai, che resta comunque un autore che mi dà sempre sicurezza, che non mi ha mai delusa.
Ebbene, sono rimasta folgorata da questa prosa lucidissima, capace di costruire personaggi grandiosi e di analizzare con una precisione fin troppo chiara l'immensa complessità dei rapporti interpersonali.
Così, quando ho acquistato "Divorzio a Buda" e ho letto che questo breve romanzo potrebbe essere considerato come uno studio preparatorio al capolavoro "Le braci" ho avuto un po'di timore: timore che potesse sembrarmi incompiuto o abbozzato, insomma, che non potesse reggere il confronto con un libro che invece mi era tanto piaciuto.
Senza dubbio qualche punto in comune fra i due romanzi esiste: entrambi i romanzi possono essere nettamente divisi in due parti, una prima più pacata e descrittiva, dove prendono corpo le figure dei protagonisti, e una seconda di incontro-scontro, un lungo dialogo (quasi un monologo) dal ritmo serratissimo, dall'emozione crescente, dove la facciata di una realtà che era stata presentata come assolutamente lineare nella prima parte progressivamente comincia a sbriciolarsi in un climax di tensione. E tutto questo, ne "Le braci" così come in "Divorzio a Buda", a me piace terribilmente.
Quindi, sì, questo romanzo mi è piaciuto, e tanto anche. È uno di quei romanzi in cui è facilissimo immergersi per perdere il contatto con la realtà, uno di quei romanzi che ti chiede di essere bevuto in una sola sorsata, ripagando la tua febbricitante voglia di non staccare gli occhi dalle pagine con un'intensità di lettura che raramente ho ritrovato in altri autori. È un'intensità che sta tutta nelle riflessioni, nelle sfumature di tono, nei piccoli, complessissimi gesti che nel loro insieme vanno a creare i rapporti di due - o più - persone.
La trama stessa dell'intero romanzo non è altro che un insieme di piccoli gesti: un giudice, felicemente sposato e padre di due figli, si appresta a presiedere al divorzio di un suo vecchio compagno di scuola - con cui non è più in contatto da diversi anni - da sua moglie, donna che il giudice ha incontrato in un paio di occasioni più di dieci anni prima. Dopo una lunga, pacata prima parte in cui Màrai dipinge magistralmente la figura di questo giudice, tutto si condensa nella notte precedente al processo, in una lunghissima conversazione che saprà scandagliare ogni anfratto che compone i rappprti umani e getterà una luce totalmente nuova sull'intera faccenda. È un dialogo dove l'ossessione e una inquietante vena quasi folle vengono rappresentate con scorcertante lucidità, quasi fossero sezionate, poste sotto vetro ed esaminate da un occhio clinico, ma proprio questa folle lucidità contribuisce a rendere più intensa la sensazione di perturbamento che pervade il lettore.
È interessante il contrasto che viene a crearsi con la prima parte, puramente descrittiva e molto pacata (nei toni, nello stile e negli argomenti) con lo straniante dialogo finale, ma è anche vero che la cesura fra le due parti sembra troppo netta, violenta, quasi la prima parte perdesse di importanza e di utilità di fronte alla seconda. Ecco, una cesura così netta ne "Le braci" non l'ho osservata, o quantomeno ora non ne conservo memoria, quindi solo questo mi spingerebbe a considerare "Divorzio a Buda" in qualche misura inferiore al capolavoro di Márai, che resta comunque un autore che mi dà sempre sicurezza, che non mi ha mai delusa.
Displaying 1 - 30 of 307 reviews