What do you think?
Rate this book
Parohia
Parohia este monografia bizara a unei asezari imaginare din anii tragici si grotesti ai unei dictaturi agonizante si totodata un fals, ironic bildungsroman. Satul e vazut prin ochii unui antierou care refuza sa se maturizeze, un soi de adolescent de 30 de ani, indragostit de halucinata Ninia – o fata misterioasa, mereu insotita de un cortegiu de creaturi stranii, animale fara nume, ce sfideaza orice taxonomie.
Textul inconfundabil al lui Dan Coman imbina prozaismul notatiei realiste si lirismul unui imaginar fantasmatic ce irumpe intempestiv din miezul cotidianului banal, amesteca intr-o formula senzationala cruzimea si duiosia, sarja si fantezia, neve-rosimilul vietii reale si veracitatea „irealitatii imediate”.
Textul inconfundabil al lui Dan Coman imbina prozaismul notatiei realiste si lirismul unui imaginar fantasmatic ce irumpe intempestiv din miezul cotidianului banal, amesteca intr-o formula senzationala cruzimea si duiosia, sarja si fantezia, neve-rosimilul vietii reale si veracitatea „irealitatii imediate”.
160 pages, Paperback
First published January 1, 2012
2 people are currently reading
201 people want to read
About the author
Dan Coman
46 books95 followersS-a născut și a copilărit în localitatea Gersa din județul Bistrița-Năsăud. A debutat în revista „Minerva” în 1993. Studii de filosofie la Cluj (absolvite în 1999). Prezent în volumul colectiv Camera (Euphorion, Sibiu, 1995), alături de poeții Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Partene.
A publicat poezie în majoritatea revistelor literare importante din România. Pentru prima sa carte, Anul cârtiței galbene, a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2007, a susținut o lectură din poemele sale, traduse în limba franceză de Linda Maria Baros, la Paris, iar în 2009 a participat la un atelier de poezie și traduceri în Suedia (Insula Gotland).
În 2010 beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu). Este coautorul antologiei Compania poeților tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman și Petru Romoșan (Editura Compania, 2011).
A publicat poezie în majoritatea revistelor literare importante din România. Pentru prima sa carte, Anul cârtiței galbene, a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2007, a susținut o lectură din poemele sale, traduse în limba franceză de Linda Maria Baros, la Paris, iar în 2009 a participat la un atelier de poezie și traduceri în Suedia (Insula Gotland).
În 2010 beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu). Este coautorul antologiei Compania poeților tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman și Petru Romoșan (Editura Compania, 2011).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 28 of 28 reviews
November 28, 2014
Scriitorii din generatia mea sint foarte misto. Parc-am fi fost colegi de scoala si povestim, cind ne reintilnim, mai stii ba, Norii negri, ce serial fain! Si cum mincam inghetata de fistic la cornet cu 4 lei 75, si colectia de Tarzan a lui cutarescu.
In fine, nu citesc poezie contemporana, asa ca nu-l stiu pe Dan Coman decit din auzite (desi am vrut sa-mi cumpar Irezistibil acum citiva ani, dupa ce am vazut un poster cu el, cu el Dan adica, dar n-o aveau atunci la Carturesti). Dar Parohia nu e nici poezie, nici roman, vreo proza lirica sau cum s-o fi numind combinatia asta, care e, de altfel, foarte bine scrisa. Si ciudata, ca tot la asta m-am gindit citind, ca mai nimeni nu-i pe treaba lui in toata cartea: nici naratorul (fiu de popa, de aproape 30 de ani, infantil si destul de primitiv), nici frate-su (cu un retard sever, pe care toti il vad ca stindu-le in drum), nici tatal, popa (antisocial, microbist si pasionat de romane politiste), nici Ninia, schioapa posesoare de niste animale ciudate (fantastice?), nici Mirza, nici fiica-sa. Poate cea mai normala e mama, dura, cicalitoare, preocupata de ce zic ceilalti (nu sintem noi nimea-n drum!). Sa se combine, deci, personajele de mai sus cu niste situatii de genul: o roscata goala care alearga de nebuna pe cimpuri, niste camioane dubioase care urca si coboara dealurile, niste cadavre gasite in riu, un soi de Fight Club organizat de naratorul-profesor intre copii, in curtea scolii, citeva nunti si inmormintari, si rezulta Parohia. Care mie mi-a placut. Mult.
In fine, nu citesc poezie contemporana, asa ca nu-l stiu pe Dan Coman decit din auzite (desi am vrut sa-mi cumpar Irezistibil acum citiva ani, dupa ce am vazut un poster cu el, cu el Dan adica, dar n-o aveau atunci la Carturesti). Dar Parohia nu e nici poezie, nici roman, vreo proza lirica sau cum s-o fi numind combinatia asta, care e, de altfel, foarte bine scrisa. Si ciudata, ca tot la asta m-am gindit citind, ca mai nimeni nu-i pe treaba lui in toata cartea: nici naratorul (fiu de popa, de aproape 30 de ani, infantil si destul de primitiv), nici frate-su (cu un retard sever, pe care toti il vad ca stindu-le in drum), nici tatal, popa (antisocial, microbist si pasionat de romane politiste), nici Ninia, schioapa posesoare de niste animale ciudate (fantastice?), nici Mirza, nici fiica-sa. Poate cea mai normala e mama, dura, cicalitoare, preocupata de ce zic ceilalti (nu sintem noi nimea-n drum!). Sa se combine, deci, personajele de mai sus cu niste situatii de genul: o roscata goala care alearga de nebuna pe cimpuri, niste camioane dubioase care urca si coboara dealurile, niste cadavre gasite in riu, un soi de Fight Club organizat de naratorul-profesor intre copii, in curtea scolii, citeva nunti si inmormintari, si rezulta Parohia. Care mie mi-a placut. Mult.
September 29, 2020
Iată-mă la finalul unei alte opere scrise în ceea ce s-ar putea numi, oarecum impropriu, realism magic est-european (după Rugul lui Dragomán György), și tot n-am găsit un apelativ mai potrivit pentru o astfel de scriitură căreia Dan Coman pare să-i găsească încă și mai multe valențe în miniaturala sa capodoperă Parohia, un roman atît de neconvențional încît e greu de considerat cu adevărat unul, în ciuda faptului că o generație întreagă de postmoderni au forțat într-atît granițele genului încît acesta acceptă astăzi aproape orice fel de abordare.
De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.
Asupra acestui fundal vreau să mă opresc, pentru că încetul cu încetul el se revelează a fi mai mult decît atît, devenind tema însăși a romanului, de vreme ce Parohia, cu toată construcția sa narativă deconcertant de sincopată și cu stilul ei poetic de o frumusețe disperată este indiscutabil o carte despre totalitarism și efectele sale devastatoare, despre felul în care a reușit să transforme ultimele generații în generații de retardați, păpuși de lemn cu ochii goi, care înregistrau fără emoție și fără curiozitate toate anomaliile, cruzimile și inechitățile sociale. Naratorul este imaginea din oglindă a acestor generații, copilul debil al unui sistem devenit maestru în meșteșugul de tîmpire a maselor, iar autismul lui aparent este în fond doar expresia adaptării omului de rînd la viața în infern, în așa măsură încît nici nu-l mai percepe ca atare. Parohia, sătucul în care trăiește, nu este în acest context decît o replică a universului mare, universul cel mic în care se vede și mai bine cum toate componentele care îl diferențiază pe om de animal, educație, creație, legislație, chiar și atitudinea față de moarte au fost cu succes golite de orice conținut.
Educația, de pildă, a devenit un simplu stereotip social, într-o școală săracă în copii și profesori, în care nu mai e dascăl cel care știe, ci cel care se întîmplă prin preajmă, ca naratorul care devine peste noapte apt să predea patru discipline deodată (istoria, agricultura, constituția și sportul), în ciuda faptului că recunoaște singur că abia e în stare să citească și în ciuda faptului că în orice caz gîndirea sa nu depășește cu mult pe aceea a unui copil de zece ani. Dar ce contează cînd și așa prezența la școală este doar o formalitate și profesorul ad-hoc își petrece timpul mai mult în curtea școlii jucînd șeptică cu directorul și omologul său de literatură, în timp ce copiii sînt lăsați în grija învățătoarei care „le dădea ea ceva de scris.” Iar cînd colegii săi se întîmplă să fie ocupați,
Legea are chipul lui Mîrza, milițian securist cu obsesia (dacă nu o fi fiind sarcină de partid) denunțurilor, care-l bate periodic pe tatăl naratorului, preotul satului, ca să afle secretele spovedaniei și care reușește în cele din urmă cu fiul ce nu a putut cu tatăl, fiu care dă declarații mai mult sau mai puțin mincinoase nu din teamă, ci din recunoștință (Mîrza sprijinindu-l în exersarea autorității de dascăl în fața părinților și a elevilor), într-o imagine care reeditează cu un sarcasm sec vremurile acelea halucinante în care simțul civic și patriotic al copiilor era educat spre denunțarea părinților:
Arta și cultura însele s-au redus la scriitura omagială, evocată într-o superbă parodie a poeților de curte (vi-i amintiți, nu, un Vadim, un Păunescu, printre alții), care probabil ajunseseră să creadă cu adevărat în ceea ce scriau cu o sinceritate la fel de candidă ca a naratorului, care e atît de convins că poezia pe care a compus-o și în care o compară pe mama lui cu prima tovarășă a țării este o capodoperă, încît este cu adevărat rănit de reacția dezgustată a mamei atunci cînd i-o citește plin de mîndrie, și pe bună dreptate, dat fiind că:
Iar moartea? Moartea este un fapt divers care vine, nu pe bandă de magnetofon (că tot se face aluzie la romanele polițiste ale lui Haralamb Zincă), ci plutind pe apă, toamnă de toamnă, într-o devălmășie de cadavre pescuite la două-trei zile după ce camioane misterioase au străbătut satul în miez de noapte îndreptîndu-se spre munți. Sătenii îi duc cu alai la cimitir pe acești străini morți, îngropîndu-i de-a valma sub cîte o cruce neagră pe care scrie emfatic „Eroi necunoscuți”. Dar slujba de îngropare a „eroilor” nu se face după tipic, ci în varianta prescurtată, ca pentru excomunicați. Nimeni nu e curios cu privire la identitatea și soarta morților, iar naratorul însuși are o singură supărare, că nu-l lasă mama lui să arunce și el „două-trei cazmale cu pămînt în groapa adîncă”, pe motiv că ar face-o de rîs: „Nu sîntem noi nimea-n drum, zicea.”
Gîndirea schematică și lipsită de orice empatie a naratorului este de un grotesc aproape înduioșător, cu evadările lui în sexualitatea animalică, cu spaimele lui de întuneric, cu denunțurile pe care le scrie fără remușcări și fără vreun gînd pentru consecințe, cu ascultarea fără crîcnire de mama care-i mai arde cîte-o scatoalcă și la cei treizeci de ani ai lui, cu plimbatul în lesă și exploatarea sexuală a fratelui schizofrenic și cu spaima instinctivă de femeia cu părul roșu care-și caută iepurele peste cîmpuri:
Și cine oare ar putea să fie femeia cu părul roșu dacă nu o Alice care a aterizat prin „rabbit hole” într-o țară a minunilor și mai incomprehensibilă (am păstrat denumirea pentru că nici celalalt tărîm nu era atît de feeric cum sugerează titlul), iar acum caută cu disperare drumul înapoi? Înapoi din lumea sinistră și cenușie în care se ia lumina în fiecare seară, în care televizorul transmite (cu purici) în cele cîteva ore pe zi, mai ales imaginea președintelui făcînd „semnul acela cu mîinile, de parc-ar fi vrut să șteargă o fereastră de praf”, și în care culmea decorațiunilor interioare este milieul de pe televizor peste care tronează deja mitologicul pește de sticlă:
Pe lîngă Alice, o singură altă ființă pare a nu-și găsi locul în lumea aceasta mult mai beteagă decît ea, Ninia șchioapa, fecioara sacrificată, pe care Marius Miheţ, în articolul Literatura loser-ilor din România literară, o compară inspirat cu infirma Laura din Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams, nu numai pentru că trăiește înconjurată de animalele ei misterioase, pe care le îngrijește cu un devotament similar, ci și pentru că este victima predestinată a tuturor. Nu întâmplător, romanul se încheie cu somnul ei (real sau simulat) în timpul evenimentelor pe cale să zguduie micul și marele univers, sub ochiul rău al soacrei, al cărei comentariu plin de năduf sintetizează opinia unei întregi lumi căreia inocența i se pare o infirmitate de neiertat:
Într-un alt excelent articol din aceeași Românie literară, Un pact de lectură pe dos Iulia Iarca observa că lumea din roman „își are propriile legi interne, de un autism atroce.” E autismul pe care l-am trăit cu toții și de care ne rușinăm azi, încercînd adesea să ne justificam supușenia cu argumente copilăroase sau pur și simplu mincinoase. Adevărul este că noi înșine priveam lumea atunci la fel ca naratorul, ca pe o vizuină căreia de mult nu ne mai interesa să-i căutăm ieșirea, ba dimpotrivă, ne îndepărtam speriați rău de aceia care încă mai voiau s-o facă.
P.S. 4,5 stele. Nu-mi prea place să dau jumătăți de stele, dar Parohia este foarte aproape de superlativul absolut.
De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.
Asupra acestui fundal vreau să mă opresc, pentru că încetul cu încetul el se revelează a fi mai mult decît atît, devenind tema însăși a romanului, de vreme ce Parohia, cu toată construcția sa narativă deconcertant de sincopată și cu stilul ei poetic de o frumusețe disperată este indiscutabil o carte despre totalitarism și efectele sale devastatoare, despre felul în care a reușit să transforme ultimele generații în generații de retardați, păpuși de lemn cu ochii goi, care înregistrau fără emoție și fără curiozitate toate anomaliile, cruzimile și inechitățile sociale. Naratorul este imaginea din oglindă a acestor generații, copilul debil al unui sistem devenit maestru în meșteșugul de tîmpire a maselor, iar autismul lui aparent este în fond doar expresia adaptării omului de rînd la viața în infern, în așa măsură încît nici nu-l mai percepe ca atare. Parohia, sătucul în care trăiește, nu este în acest context decît o replică a universului mare, universul cel mic în care se vede și mai bine cum toate componentele care îl diferențiază pe om de animal, educație, creație, legislație, chiar și atitudinea față de moarte au fost cu succes golite de orice conținut.
Educația, de pildă, a devenit un simplu stereotip social, într-o școală săracă în copii și profesori, în care nu mai e dascăl cel care știe, ci cel care se întîmplă prin preajmă, ca naratorul care devine peste noapte apt să predea patru discipline deodată (istoria, agricultura, constituția și sportul), în ciuda faptului că recunoaște singur că abia e în stare să citească și în ciuda faptului că în orice caz gîndirea sa nu depășește cu mult pe aceea a unui copil de zece ani. Dar ce contează cînd și așa prezența la școală este doar o formalitate și profesorul ad-hoc își petrece timpul mai mult în curtea școlii jucînd șeptică cu directorul și omologul său de literatură, în timp ce copiii sînt lăsați în grija învățătoarei care „le dădea ea ceva de scris.” Iar cînd colegii săi se întîmplă să fie ocupați,
... stăteam în cancelarie, la geam, și mîncam mere. Uneori treceau pe drum ba o vacă, ba un porc murdar și leneș, frecîndu-se de gard. Cînd apărea cîte un om, plecam imediat de la fereastră și, scuipîndu-mi repede în sîn, îmi făceam cruce cu limba, să nu cumva să mă deoache.
Legea are chipul lui Mîrza, milițian securist cu obsesia (dacă nu o fi fiind sarcină de partid) denunțurilor, care-l bate periodic pe tatăl naratorului, preotul satului, ca să afle secretele spovedaniei și care reușește în cele din urmă cu fiul ce nu a putut cu tatăl, fiu care dă declarații mai mult sau mai puțin mincinoase nu din teamă, ci din recunoștință (Mîrza sprijinindu-l în exersarea autorității de dascăl în fața părinților și a elevilor), într-o imagine care reeditează cu un sarcasm sec vremurile acelea halucinante în care simțul civic și patriotic al copiilor era educat spre denunțarea părinților:
Cel puțin o dată pe săptămînă, trebuia să scriu despre tata. După ce am terminat de spus unde ținea cu adevărat salamul și sticlele de pepsi, și după ce am tot scris despre cum primește de la oameni ouă și nuci pentru spovedit, Mîrza mi-a dictat lucruri pe care le știa numai el – și, tot scriind, dus de val, eram gata-gata să pomenesc și despre meciurile străine pe care le asculta noaptea la radio, dar mi-am amintit că i-am jurat pe roșu mamei – și de jur-pe-roșu mă temeam mai rău decît de Mîrza.
Arta și cultura însele s-au redus la scriitura omagială, evocată într-o superbă parodie a poeților de curte (vi-i amintiți, nu, un Vadim, un Păunescu, printre alții), care probabil ajunseseră să creadă cu adevărat în ceea ce scriau cu o sinceritate la fel de candidă ca a naratorului, care e atît de convins că poezia pe care a compus-o și în care o compară pe mama lui cu prima tovarășă a țării este o capodoperă, încît este cu adevărat rănit de reacția dezgustată a mamei atunci cînd i-o citește plin de mîndrie, și pe bună dreptate, dat fiind că:
Era o poezie despre cît de frumoasă era mama mea și despre cît de mult o iubeam. Nu mă gîndisem deloc înainte, dar în timp ce scriam mi-a venit așa, dintr-odată, să o compar cu soția președintelui nostru, pe care o văzusem de atîtea ori la televizor. Grasa lui Mîrza zicea mereu că-i urîtă, că are nasul ăla mare și fața suptă de cal obosit și că se uită cruciș, dar cheala șușotea mereu numai prostii. Nimic nu putea arăta mai clar dragostea mea: amîndouă la fel de frumoase, la fel de blînde, la fel de iubitoare, cînd am terminat de scris simțeam deja foarte clar că reușisem ceva minunat. Mama și soția președintelui nostru erau femeile pe care eu le iubeam cel mai mult, semănau ca două picături de apă, erau două flori minunate de primăvară.
Iar moartea? Moartea este un fapt divers care vine, nu pe bandă de magnetofon (că tot se face aluzie la romanele polițiste ale lui Haralamb Zincă), ci plutind pe apă, toamnă de toamnă, într-o devălmășie de cadavre pescuite la două-trei zile după ce camioane misterioase au străbătut satul în miez de noapte îndreptîndu-se spre munți. Sătenii îi duc cu alai la cimitir pe acești străini morți, îngropîndu-i de-a valma sub cîte o cruce neagră pe care scrie emfatic „Eroi necunoscuți”. Dar slujba de îngropare a „eroilor” nu se face după tipic, ci în varianta prescurtată, ca pentru excomunicați. Nimeni nu e curios cu privire la identitatea și soarta morților, iar naratorul însuși are o singură supărare, că nu-l lasă mama lui să arunce și el „două-trei cazmale cu pămînt în groapa adîncă”, pe motiv că ar face-o de rîs: „Nu sîntem noi nimea-n drum, zicea.”
Gîndirea schematică și lipsită de orice empatie a naratorului este de un grotesc aproape înduioșător, cu evadările lui în sexualitatea animalică, cu spaimele lui de întuneric, cu denunțurile pe care le scrie fără remușcări și fără vreun gînd pentru consecințe, cu ascultarea fără crîcnire de mama care-i mai arde cîte-o scatoalcă și la cei treizeci de ani ai lui, cu plimbatul în lesă și exploatarea sexuală a fratelui schizofrenic și cu spaima instinctivă de femeia cu părul roșu care-și caută iepurele peste cîmpuri:
După cîteva săptămîni au văzut-o și alții, ba prin dreptul morii, ba la fîntînă, ba dincolo de rîu. Povesteau despre ea la biserică, înainte de slujbă, o femeie numai piele și os alergînd ca nebuna și strigîndu-și iepurele, cu o claie de păr roșcat întors în toate părțile, de parcă atunci s-ar fi trezit.
Și cine oare ar putea să fie femeia cu părul roșu dacă nu o Alice care a aterizat prin „rabbit hole” într-o țară a minunilor și mai incomprehensibilă (am păstrat denumirea pentru că nici celalalt tărîm nu era atît de feeric cum sugerează titlul), iar acum caută cu disperare drumul înapoi? Înapoi din lumea sinistră și cenușie în care se ia lumina în fiecare seară, în care televizorul transmite (cu purici) în cele cîteva ore pe zi, mai ales imaginea președintelui făcînd „semnul acela cu mîinile, de parc-ar fi vrut să șteargă o fereastră de praf”, și în care culmea decorațiunilor interioare este milieul de pe televizor peste care tronează deja mitologicul pește de sticlă:
Pick-upul era pus pe televizor și acoperit cu unul din lucrușoarele alea de mînă cusute de mama. Deasupra lui pusese un pește colorat de sticlă, cu care n-aveam niciodată voie să ne jucăm. Doar cînd venea Mîrza pe la noi, mama îl lua și-l punea în mijlocul mesei, și Mîrza scruma în scobitura din spatele lui, ameninţîndu-ne cu pușcăria.
Pe lîngă Alice, o singură altă ființă pare a nu-și găsi locul în lumea aceasta mult mai beteagă decît ea, Ninia șchioapa, fecioara sacrificată, pe care Marius Miheţ, în articolul Literatura loser-ilor din România literară, o compară inspirat cu infirma Laura din Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams, nu numai pentru că trăiește înconjurată de animalele ei misterioase, pe care le îngrijește cu un devotament similar, ci și pentru că este victima predestinată a tuturor. Nu întâmplător, romanul se încheie cu somnul ei (real sau simulat) în timpul evenimentelor pe cale să zguduie micul și marele univers, sub ochiul rău al soacrei, al cărei comentariu plin de năduf sintetizează opinia unei întregi lumi căreia inocența i se pare o infirmitate de neiertat:
Vai, vai, a mai zis, apoi s-a îndreptat către ușă. Fac o omletă, ce să fac altceva, a continuat ca pentru sine, ieșind din cameră. Și-a amintit însă ceva, numai ce-am văzut-o strecurîndu-și capul înapoi și, uitîndu-se la canapeaua Sanda, a șuierat printre dinți: dormi, dormi-o-ai!
Într-un alt excelent articol din aceeași Românie literară, Un pact de lectură pe dos Iulia Iarca observa că lumea din roman „își are propriile legi interne, de un autism atroce.” E autismul pe care l-am trăit cu toții și de care ne rușinăm azi, încercînd adesea să ne justificam supușenia cu argumente copilăroase sau pur și simplu mincinoase. Adevărul este că noi înșine priveam lumea atunci la fel ca naratorul, ca pe o vizuină căreia de mult nu ne mai interesa să-i căutăm ieșirea, ba dimpotrivă, ne îndepărtam speriați rău de aceia care încă mai voiau s-o facă.
P.S. 4,5 stele. Nu-mi prea place să dau jumătăți de stele, dar Parohia este foarte aproape de superlativul absolut.
March 6, 2021
De la "Băiuțeii" fraților Florian nu mi-a mai plăcut atât de mult o carte despre viața în comunism. Iar bucată de "viață în comunism" e doar o parte din țesătura halucinantă a acestei cărți, dar o parte atât de puternic evocată, încât la un moment dat am simțit în nări mirosul de frezii al deodarantului pe care îl folsea mama în anii '80.
Creierul care caută conexiuni cu ce știe deja a suprapus satul lui Coman peste Macondo-ul lui Marquez și l-a umplut cu aerul irealității târgului lui Blecher. Dar Coman creează, de fapt, o lume cu totul originală, cu: un narator de 30 de ani, cu impulsurile și înțelegerea unui copil (am ajuns să cred că doar prin ochi de copil poate fi suportat comunismul); un tată preot care strigă jenant de tare la slujbă și tace în tot restul timpului; o mamă care umple timpul și spațiul cu nemulțumirea ei față de toți, ascultă muzică la pick-up când e singură și se alină imaginându-și ce alte vieți ar fi putut trăi; un frate cu retard care joacă un singur joc, de-a mașina, când nu e legat cu sfoara sau folosit ca unealtă sexuală de grasa lui Mârza; Mârza, milițianul satului, cu nume primitiv și visceral; și mai ales Ninia, o păstoriță șchioapă de animale nenumite, nedescrise, imposibile și care miros a pufuleți.
Și mai sunt niște personaje care fac trecutul acela mai real decât prezentul pentru cei dintre noi născuți în comunism: Teleenciclopedia, Tezaur Folcloric, antena cu care prinzi bulgarii, radioul clandestin pe care îl asculți noaptea, salamul de vară cu pielița albă, portocalele ținute la rece, în camera bună, declarațiile date cu forța la miliție, pumnul milițianului, formația de muzicanți la nuntă și înmormântare. Coman le reînvie pe toate fără niciun sentimentalism și fără nicio stridență, cu un amestec - jucat la limită - de ironie și inocență.
Creierul care caută conexiuni cu ce știe deja a suprapus satul lui Coman peste Macondo-ul lui Marquez și l-a umplut cu aerul irealității târgului lui Blecher. Dar Coman creează, de fapt, o lume cu totul originală, cu: un narator de 30 de ani, cu impulsurile și înțelegerea unui copil (am ajuns să cred că doar prin ochi de copil poate fi suportat comunismul); un tată preot care strigă jenant de tare la slujbă și tace în tot restul timpului; o mamă care umple timpul și spațiul cu nemulțumirea ei față de toți, ascultă muzică la pick-up când e singură și se alină imaginându-și ce alte vieți ar fi putut trăi; un frate cu retard care joacă un singur joc, de-a mașina, când nu e legat cu sfoara sau folosit ca unealtă sexuală de grasa lui Mârza; Mârza, milițianul satului, cu nume primitiv și visceral; și mai ales Ninia, o păstoriță șchioapă de animale nenumite, nedescrise, imposibile și care miros a pufuleți.
Și mai sunt niște personaje care fac trecutul acela mai real decât prezentul pentru cei dintre noi născuți în comunism: Teleenciclopedia, Tezaur Folcloric, antena cu care prinzi bulgarii, radioul clandestin pe care îl asculți noaptea, salamul de vară cu pielița albă, portocalele ținute la rece, în camera bună, declarațiile date cu forța la miliție, pumnul milițianului, formația de muzicanți la nuntă și înmormântare. Coman le reînvie pe toate fără niciun sentimentalism și fără nicio stridență, cu un amestec - jucat la limită - de ironie și inocență.
September 8, 2015
Abia acum am reușit să citesc ceva de Dan Coman (știu, rușine să-mi fie!) și mi-am promis că o să-i citesc TOATE cărțile!
Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile! Am citit Parohia ba zâmbind, ba lăcrimând. A cam dat cu mine de pereți pe ici, pe colo, nu m-a iertat (de unde deduc că, dacă i-am dat totuși cinci stele, m-am mai călit și eu, am mai crescut (?)).
Pentru mine a fost pur și simplu o carte ireproșabilă.
Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile! Am citit Parohia ba zâmbind, ba lăcrimând. A cam dat cu mine de pereți pe ici, pe colo, nu m-a iertat (de unde deduc că, dacă i-am dat totuși cinci stele, m-am mai călit și eu, am mai crescut (?)).
Pentru mine a fost pur și simplu o carte ireproșabilă.
February 13, 2021
Imi este intotdeauna dificil sa analizez si sa notez literatura contemporana romaneasca. Mai ales cea in care dictatura comunista este una dintre temele principale. Nu am trait acele vremuri si perceptia mea este inevitabil influentata de parerile celor din jur, de parerile celor care au trait (sau care au supravietuit) perioada respectiva.
"Parohia" este o monografie a satului romanesc sub jugul dictaturii (comuniste). Informatiile despre loc si timp sunt difuze si incomplete, tocmai pentru a accentua atemporalitatea naratiunii si caracterul de "realism magic".
Universul satului este mic, ingust si detasat de evenimentele exterioare. Actiunea este "perturbata" punctual de incidente care ofera indicii despre perioada si spatiul in care se intampla povestirea.
Naratiunea provoaca deseori repulsie amestecata cu mila. Repulsie, pentru ca descrierea, atat a oamenilor cat si a actiunilor lor, este deseori groteasca si pentru ca atat de grotesti fiind anumite actiuni, ele nu ar fi de neimaginat avand in vedere perceptiile vremii.
Actiunea urmareste in deosebi familia preotului din sat. Fiul acestuia, naratorul, un tanar de 30 de ani cu un comportament deopotriva infantil si manat de instincte primare locuieste inca cu parintii si cu fratele mai mic. (Acest comportament ar fi astazi asimilat unui comportament din spectrul autist).
Fratele mai mic are si el un handicap mental sever si este tinta batojocorii si a 'rusinii' din familie, deseori fiind legat de gard ca un caine ca sa nu deranjeze.
Caracterul fabulos al romanului este ilustrat de Ninia, o fecioara mereu inconjurata de animale mai mult sau mai putin fantastice care se perinda in calea naratorului.
Sfarsitul romanului este... neasteptat dar bine construit si deschis interpretarii. Fantasticul se pierde, este pervertit de realitatea cruda.
Nu citisem nimic de Dan Coman pana la acest roman dar cred ca voi urmari mai indeaproape!
4/5*
"Parohia" este o monografie a satului romanesc sub jugul dictaturii (comuniste). Informatiile despre loc si timp sunt difuze si incomplete, tocmai pentru a accentua atemporalitatea naratiunii si caracterul de "realism magic".
Universul satului este mic, ingust si detasat de evenimentele exterioare. Actiunea este "perturbata" punctual de incidente care ofera indicii despre perioada si spatiul in care se intampla povestirea.
Naratiunea provoaca deseori repulsie amestecata cu mila. Repulsie, pentru ca descrierea, atat a oamenilor cat si a actiunilor lor, este deseori groteasca si pentru ca atat de grotesti fiind anumite actiuni, ele nu ar fi de neimaginat avand in vedere perceptiile vremii.
Actiunea urmareste in deosebi familia preotului din sat. Fiul acestuia, naratorul, un tanar de 30 de ani cu un comportament deopotriva infantil si manat de instincte primare locuieste inca cu parintii si cu fratele mai mic. (Acest comportament ar fi astazi asimilat unui comportament din spectrul autist).
Fratele mai mic are si el un handicap mental sever si este tinta batojocorii si a 'rusinii' din familie, deseori fiind legat de gard ca un caine ca sa nu deranjeze.
Caracterul fabulos al romanului este ilustrat de Ninia, o fecioara mereu inconjurata de animale mai mult sau mai putin fantastice care se perinda in calea naratorului.
Sfarsitul romanului este... neasteptat dar bine construit si deschis interpretarii. Fantasticul se pierde, este pervertit de realitatea cruda.
Nu citisem nimic de Dan Coman pana la acest roman dar cred ca voi urmari mai indeaproape!
4/5*
August 23, 2019
Ador cărțile care în puține pagini spun atât de muuulte!
M-au enervat, m-au exasperat, m-au înebunit, m-au depășit situațiile anormale din această carte: copil dement (fratele naratorului) legat cu o sfoară de picior și dus/pus undeva în curte, apoi, naratorul în persoană, se juca prin curte cu o minge, un ditamai „copil” la 30 de ani, imatur și cam cretin, mereu fuge, de probleme, de responsabilități, de dentist (aici se lasă și cu umor și nu numai aici). Mama naratorului preocupată de imaginea familiei, idee larg răspândită în zonele rurale, se tot văicărea că mai bine se mărita cu un actor, decât cu un preot.
Preotul, adică tatăl naratorului, două persoane la poluri opuse, acasă nu-i auzeai vocea, citea romane polițiste și-i plăcea enorm de mult să se uite la fotbal, practici de jurat pe roșu pentru acea perioadă, de partea cealaltă, la biserică, răsuna vocea lui în toată clădirea, fermă și dătătoare de minuni. Până la urmă, nimeni din acea familie nu mi s-a părut normal :)
În altă ordinde de idei, acțiunea poveștii se petrece într-un sătuc românesc, într-o casă parohială, care vine la pachet cu multe situațiile tipice și atipice acestui aspect aparent „divin”.
O grămadă de senzații și sentimente contradictorii. Multe lucruri nu sunt spuse, altele doar sugerate, asta sporind și mai mult enigma poveștii.
E o carte care m-a ținut mereu pe val, spor să aveți!
M-au enervat, m-au exasperat, m-au înebunit, m-au depășit situațiile anormale din această carte: copil dement (fratele naratorului) legat cu o sfoară de picior și dus/pus undeva în curte, apoi, naratorul în persoană, se juca prin curte cu o minge, un ditamai „copil” la 30 de ani, imatur și cam cretin, mereu fuge, de probleme, de responsabilități, de dentist (aici se lasă și cu umor și nu numai aici). Mama naratorului preocupată de imaginea familiei, idee larg răspândită în zonele rurale, se tot văicărea că mai bine se mărita cu un actor, decât cu un preot.
Preotul, adică tatăl naratorului, două persoane la poluri opuse, acasă nu-i auzeai vocea, citea romane polițiste și-i plăcea enorm de mult să se uite la fotbal, practici de jurat pe roșu pentru acea perioadă, de partea cealaltă, la biserică, răsuna vocea lui în toată clădirea, fermă și dătătoare de minuni. Până la urmă, nimeni din acea familie nu mi s-a părut normal :)
În altă ordinde de idei, acțiunea poveștii se petrece într-un sătuc românesc, într-o casă parohială, care vine la pachet cu multe situațiile tipice și atipice acestui aspect aparent „divin”.
O grămadă de senzații și sentimente contradictorii. Multe lucruri nu sunt spuse, altele doar sugerate, asta sporind și mai mult enigma poveștii.
E o carte care m-a ținut mereu pe val, spor să aveți!
September 8, 2020
Citind romanul "Parohia" de Dan Coman, am retrăit perioada copilariei petrecută la țară în perioada comunismului. Tare bine mai scrie acest autor! Cu toate că satul lui Dan Coman este unul imaginar, scriitorul a surprins foarte bine realitatea de la sate din acea perioadă. Și aici mă refer la gura satului (fenomenul cel mai palpitant dintr o comunitate), mersul la biserică a satenilor în zilele de duminica, organizarea nunții în școală cu tot cu pregătirea bucatelor și servirea la masă a nuntasilor. Romanul prezintă de fapt realitatea grotescă a acelei perioade, iar personajele sunt bizare.
Este un roman bun pe care vi-l recomand cu încredere.
Este un roman bun pe care vi-l recomand cu încredere.
December 29, 2019
Bună tare!
Îmi place modul lui Dan de a scrie. ))
Îmi place modul lui Dan de a scrie. ))
December 11, 2025
O poveste simpla, "de la țară" despre stereotipurile unei familii tradiționale, in perioada comunismului și încheiat cu căderea lui. Cateva concepte de neînțeles, caracteristice lui Dan Coman, care te fac sa te gândești oare despre ce animale e vorba și oare de ce "șchioapa" nu și-a dorit nimic din ce s-a întâmplat. O poveste scurta și simplu.
October 29, 2020
Fragmente care te surprind prin inedit, inocență,lirism...
Un amestec de fantastic si real. Personaje care mă vor însoți mult timp.
Dan Coman, o reîntâlnire admirabilă.
Un amestec de fantastic si real. Personaje care mă vor însoți mult timp.
Dan Coman, o reîntâlnire admirabilă.
August 6, 2020
Mult timp (adică doua zile, cât am citit-o) nu am știut ce simțăminte să am față de această carte, față de acest autor. Zic nu am știut pentru că la mine simțurile se împletesc cu raționalul și eu mereu caut argumente unui sentiment sau altul. Înainte de toate trebuie să știți:
1 eu nu am citit nimic de acest autor înainte;
2 eu nu prea citesc poezie contemporană;
3 și eu nu prea citesc autori români contemporani- nu a crescut în mine înțelegerea autohtonilor, nu știu cum să-i percep- mai aproape de mine sau mai departe atunci când aceștia descriu o realitate izbitor de schimonosită a ceea ce am trăit eu.
Citind, am înțeles că această carte este mai mult subtext decât text propriu-zis.
Am înțeles că acest roman e o poezie de proporții, unde metafora se plimbă nerușinată peste niște animale misterioase, unde comicul, grotescul și realul satului român se împletesc ca să spună un mesaj și cine are ochi de citit- să înțeleagă.
Când am simțit un val de greață ce îmi schimonosește fața, de altfel senină în timpul lecturii, atunci am știut că e o carte bună. Am știut că e una bună și atunci când mă surprindeam gândind și răsucind frazele în minte după lectură, înainte de somn, sau în timpul gătitului. Am știut că e bună când căutam să găsesc o calificare pentru fiecare dintre personaje, când am văzut societatea răsturnată într-o imagine a unei familii bolnave.
Acum ca să vă construiți și voi o idee per ansablu despre carte, luați o familie a unui preot dintr-un sat românesc, suspendați-o undeva în timp, între un trecut cât generația mea de mare și un viitor incert, împroșcați ușor cu un gri totalitar în care se petrece acțiunea și veți ghici conturul acestei cărți.
Ce avem pe interior? În miez il avem pe Preot- cu o voce strigătoare în biserică și mut acasă, care îmi pare că simbolizează însuși poporul nostru , ce strigă niște lucruri pe care nu le înțelege și tace despre lucruri care îl privesc. Soția acestuia –altă latură a noastră în care trufia prostească e mai sus decât inima și gura e prea mare. Și Copii – un infant de 30 de ani și un retardat cu care se poartă toată lumea mai rău decât cu un câine, sunt problemele noastre, rușinea noastră pe care o legăm de picior și o lăsăm la poartă.
Degradarea societății se mai face simțită prin pustietatea satului, prin lipsa educației școlare, prin niște practici mistico-religioase primitive.
„Mă, zise cel cu vocea pițigăiată,dacă urcăm televizorul în copac? Uite în nucul ăsta, poate dacă emai sus prinde ceva?”
„ Cu o zi înainte de nuntă au apărut pentru utima dată corpurile la râu.
Am fost acolo încă de când a apărut primul, eu l-am tras la mal. Până seara se strânseseră 11, niciodată n-au fost atât de mulți. E drept, cu două nopți înainte, ascunși în dosul perdelelor, am numărat cu mama cinci camioane urcând spre păduri.”
„ Nu,nu, e clar, asta nu e de tine. N-am eu nevoie în casă de așa ceva!
Auzi tu, să zică ea
că la oraș țin laptele-n pungi,
că-n alte țări au emisiuni și noaptea la televizor (Dumnezeule mare”)
și că ea, cheala, avăzut deja toate episoadele din Norii negri la video,
că președintele nostru
că uite, chiar acum câteva zile a dat ordin ca oamenii să nu mai umble pe drum în grupuri mai mari de cinci persoane
dar de ce-mi pierd eu vremea cu grasa lui Mârza,
nebuna naibii!”
1 eu nu am citit nimic de acest autor înainte;
2 eu nu prea citesc poezie contemporană;
3 și eu nu prea citesc autori români contemporani- nu a crescut în mine înțelegerea autohtonilor, nu știu cum să-i percep- mai aproape de mine sau mai departe atunci când aceștia descriu o realitate izbitor de schimonosită a ceea ce am trăit eu.
Citind, am înțeles că această carte este mai mult subtext decât text propriu-zis.
Am înțeles că acest roman e o poezie de proporții, unde metafora se plimbă nerușinată peste niște animale misterioase, unde comicul, grotescul și realul satului român se împletesc ca să spună un mesaj și cine are ochi de citit- să înțeleagă.
Când am simțit un val de greață ce îmi schimonosește fața, de altfel senină în timpul lecturii, atunci am știut că e o carte bună. Am știut că e una bună și atunci când mă surprindeam gândind și răsucind frazele în minte după lectură, înainte de somn, sau în timpul gătitului. Am știut că e bună când căutam să găsesc o calificare pentru fiecare dintre personaje, când am văzut societatea răsturnată într-o imagine a unei familii bolnave.
Acum ca să vă construiți și voi o idee per ansablu despre carte, luați o familie a unui preot dintr-un sat românesc, suspendați-o undeva în timp, între un trecut cât generația mea de mare și un viitor incert, împroșcați ușor cu un gri totalitar în care se petrece acțiunea și veți ghici conturul acestei cărți.
Ce avem pe interior? În miez il avem pe Preot- cu o voce strigătoare în biserică și mut acasă, care îmi pare că simbolizează însuși poporul nostru , ce strigă niște lucruri pe care nu le înțelege și tace despre lucruri care îl privesc. Soția acestuia –altă latură a noastră în care trufia prostească e mai sus decât inima și gura e prea mare. Și Copii – un infant de 30 de ani și un retardat cu care se poartă toată lumea mai rău decât cu un câine, sunt problemele noastre, rușinea noastră pe care o legăm de picior și o lăsăm la poartă.
Degradarea societății se mai face simțită prin pustietatea satului, prin lipsa educației școlare, prin niște practici mistico-religioase primitive.
„Mă, zise cel cu vocea pițigăiată,dacă urcăm televizorul în copac? Uite în nucul ăsta, poate dacă emai sus prinde ceva?”
„ Cu o zi înainte de nuntă au apărut pentru utima dată corpurile la râu.
Am fost acolo încă de când a apărut primul, eu l-am tras la mal. Până seara se strânseseră 11, niciodată n-au fost atât de mulți. E drept, cu două nopți înainte, ascunși în dosul perdelelor, am numărat cu mama cinci camioane urcând spre păduri.”
„ Nu,nu, e clar, asta nu e de tine. N-am eu nevoie în casă de așa ceva!
Auzi tu, să zică ea
că la oraș țin laptele-n pungi,
că-n alte țări au emisiuni și noaptea la televizor (Dumnezeule mare”)
și că ea, cheala, avăzut deja toate episoadele din Norii negri la video,
că președintele nostru
că uite, chiar acum câteva zile a dat ordin ca oamenii să nu mai umble pe drum în grupuri mai mari de cinci persoane
dar de ce-mi pierd eu vremea cu grasa lui Mârza,
nebuna naibii!”
February 6, 2021
Un tablou parcă rupt dintr-un desen animat cu evenimente comice care ironizează caractere sau, mai bine spus, non-personalități iar cel care râde nu realizează că râde de fapt de el și de lumea în care crește. Un sătuc ascuns de orice reper geografic, desprins dintr-un imaginar cât se poate de real, unde fiecare personaj întruchipează câte un rol, niciunul fiind lipsă. O parohie cât se poate de realistă, (până se îmbină cu un realism magic) care îl are in prim-plan pe bărbatul de 30 de ani, la fel de înapoiat ca Benjamin-ul lui Faulkner, însa puțin mai conștient și "sănătos", fiind capabil să funcționeze până în punctul în care are o prietenă, Ninia, alături de care joacă fotbal pe câmp și fumează înconjurați de animalele ei ce miros a pufuleți.
O mama cicălitoare care regretă ca nu s-a maritat cu un cântăreț, plângându-se încontinuu de soțul ei preot și de cei doi fii ai săi nematurizați încă, un tată tăcut, ascultător și docil în familie și printre tovarăși, dar care își ridică glasul de purtator al divinului doar în altarul bisericii câștigând tot respectul băbesc, un frate mai mare care își leagă fratele mai mic cu sfoara de gard în speranța că îi poate opri alergatul infantil- sunt doar o parte din tiparele ce alcătuiesc mica (sau marea, dacă ne gândim cum toți se regăsesc în societate într-un numar mult mai mare) parohie. Un adult în corpul și mintea unui copil (protagonistul si vocea romanului) ce reprezintă nota personală a autorului din "pseudo-romanele" lui Dan Coman, așa cum afirma el însuși despre operele sale, un adult care vrea să rămână în spațiul simplului, al jocului pe câmp, al prieteniei fără obligații, al cunoașterii și al infantilului. Un bărbat nematurizat de împrejurimile comuniste sau de el însuși? Un bărbat care e supus presiunilor cutumelor din jur, să se marite ori să-și găsească de lucru, ajunge să distrugă, manipulat fiind, orice urmă din copilărescul Niniei, acționând asupra animalelor sale ( nu ni se prezintă niciodată forma acestora sau ce reprezintă cu exactitate, fiind doar o amprentă a fetei și a inocenței din ea, dependența sa de prezența lor reprezentând agățarea disperată de un frumos simplu pe care ceilalți săteni nu-l mai cunosc; cand acestea îi sunt luate sub semnul șantajului pentru o căsătorie forțată, îi este luată de fapt toată personalitatea de copil și devine o femeie măritata a satului ca oricare alta).
Avem în față o credință orbească în Dumnezeu care se îmbină cu violența și insultele, deci o îndepartare vizibilă de orice valoare pe care divinitatea le-o putea oferi, avem un comunism tăcut, niciodată pronunțat, dar adânc înrădăcinat în mentalități, împreună cu televizorul cărat în spate pe deal, Pepsi-ul și radioul consumate pe ascuns. Avem securism înfiripat în polițistul care e mai hoț și lacom decât toți "vinovații" la un loc, o școală abandonată și de conducere și de săteni, educația fiind ultimul interes pentru toți acei maturi din sătucul de plastic. Printre imaginile care sparg șablonul aproape dizgrațios în care trăiesc atât de comod personajele, se află infiltrarea subtilă a cărții, a celei polițiste citite pe ascuns de tată, sub privirile critice ale mamei, carte care îl atrage atât de mult pe copil ce transpiră de curiozitate și dorință când caută și găsește într-o disperare cuvinte necunoscute cărora le atribuie neștiutor înțelesuri și forme bizare. Pe urmă apare imaginea femeii roșcate care aleargă dupa iepurele său strigându-l disperată, de care toți trecătorii se sperie când le apare în cale. Pentru mine reprezintă cea mai emblematica figură din tot romanul, fiind un fel de Alice aterizată într-o lume a nebuniei, căutându-și iepurele, mai bine spus, evadarea din acel univers închis în care toate marionetele comunismului te sufocă într-o cutie a orbirii. Ultima imagine cu care ne lasă volumul este cea a strigătelor de bucurie in fața vocilor ce-și exclamă libertatea primită de pe ecranul televizorului în pragul revoluției, în pragul eliberării, unde întreaga parohie se bucură că a scapat. Dar in spatele televizorului se afla Ninia, în pat, dormind sau prefăcându-se că doarme, în durerea provocată de o maturizare forțată, de o dezvirginare conform ritualului de căsătorie, cu niciun animal mirosind a pufuleți în jurul ei, prinsă în lumea adulților incapabili, fiind prizionerul cel mai chinuit, și în acelasi timp negând orice speranță la o posibilă libertate odată cu dispariția comunismului. Parohia și oamenii săi rămân neschimbați, închiși pentru totdeauna în imaturitatea mascată, egală cu cea a protagonistului arătat cu degetul, copilul de treizeci de ani.
O mama cicălitoare care regretă ca nu s-a maritat cu un cântăreț, plângându-se încontinuu de soțul ei preot și de cei doi fii ai săi nematurizați încă, un tată tăcut, ascultător și docil în familie și printre tovarăși, dar care își ridică glasul de purtator al divinului doar în altarul bisericii câștigând tot respectul băbesc, un frate mai mare care își leagă fratele mai mic cu sfoara de gard în speranța că îi poate opri alergatul infantil- sunt doar o parte din tiparele ce alcătuiesc mica (sau marea, dacă ne gândim cum toți se regăsesc în societate într-un numar mult mai mare) parohie. Un adult în corpul și mintea unui copil (protagonistul si vocea romanului) ce reprezintă nota personală a autorului din "pseudo-romanele" lui Dan Coman, așa cum afirma el însuși despre operele sale, un adult care vrea să rămână în spațiul simplului, al jocului pe câmp, al prieteniei fără obligații, al cunoașterii și al infantilului. Un bărbat nematurizat de împrejurimile comuniste sau de el însuși? Un bărbat care e supus presiunilor cutumelor din jur, să se marite ori să-și găsească de lucru, ajunge să distrugă, manipulat fiind, orice urmă din copilărescul Niniei, acționând asupra animalelor sale ( nu ni se prezintă niciodată forma acestora sau ce reprezintă cu exactitate, fiind doar o amprentă a fetei și a inocenței din ea, dependența sa de prezența lor reprezentând agățarea disperată de un frumos simplu pe care ceilalți săteni nu-l mai cunosc; cand acestea îi sunt luate sub semnul șantajului pentru o căsătorie forțată, îi este luată de fapt toată personalitatea de copil și devine o femeie măritata a satului ca oricare alta).
Avem în față o credință orbească în Dumnezeu care se îmbină cu violența și insultele, deci o îndepartare vizibilă de orice valoare pe care divinitatea le-o putea oferi, avem un comunism tăcut, niciodată pronunțat, dar adânc înrădăcinat în mentalități, împreună cu televizorul cărat în spate pe deal, Pepsi-ul și radioul consumate pe ascuns. Avem securism înfiripat în polițistul care e mai hoț și lacom decât toți "vinovații" la un loc, o școală abandonată și de conducere și de săteni, educația fiind ultimul interes pentru toți acei maturi din sătucul de plastic. Printre imaginile care sparg șablonul aproape dizgrațios în care trăiesc atât de comod personajele, se află infiltrarea subtilă a cărții, a celei polițiste citite pe ascuns de tată, sub privirile critice ale mamei, carte care îl atrage atât de mult pe copil ce transpiră de curiozitate și dorință când caută și găsește într-o disperare cuvinte necunoscute cărora le atribuie neștiutor înțelesuri și forme bizare. Pe urmă apare imaginea femeii roșcate care aleargă dupa iepurele său strigându-l disperată, de care toți trecătorii se sperie când le apare în cale. Pentru mine reprezintă cea mai emblematica figură din tot romanul, fiind un fel de Alice aterizată într-o lume a nebuniei, căutându-și iepurele, mai bine spus, evadarea din acel univers închis în care toate marionetele comunismului te sufocă într-o cutie a orbirii. Ultima imagine cu care ne lasă volumul este cea a strigătelor de bucurie in fața vocilor ce-și exclamă libertatea primită de pe ecranul televizorului în pragul revoluției, în pragul eliberării, unde întreaga parohie se bucură că a scapat. Dar in spatele televizorului se afla Ninia, în pat, dormind sau prefăcându-se că doarme, în durerea provocată de o maturizare forțată, de o dezvirginare conform ritualului de căsătorie, cu niciun animal mirosind a pufuleți în jurul ei, prinsă în lumea adulților incapabili, fiind prizionerul cel mai chinuit, și în acelasi timp negând orice speranță la o posibilă libertate odată cu dispariția comunismului. Parohia și oamenii săi rămân neschimbați, închiși pentru totdeauna în imaturitatea mascată, egală cu cea a protagonistului arătat cu degetul, copilul de treizeci de ani.
December 26, 2017
Așa cum deja mă așteptam de la Dan Coman, cartea de față prezintă o combinație de lirism și aventură, totul învăluit într-o oarecare nesiguranță și într-un context care nu poate fi plasat cu exactitate în geografia și istoria României decât spre final.
Oricum ar fi, mie mi-a dat impresia unei povești extrem de reale și ca și la Irezistibil, am avut senzația că autorul chiar a trecut prin toate cele istorisite.
Oricum ar fi, mie mi-a dat impresia unei povești extrem de reale și ca și la Irezistibil, am avut senzația că autorul chiar a trecut prin toate cele istorisite.
April 5, 2025
Atat de stranie, de plina de umor, neliniște, gingășie. Foarte mult mi-a plăcut.
September 28, 2014
Ce aş putea spune despre o carte care e scrisă bine, dar care nu mi-a plăcut?
September 15, 2019
O sensibilitate aparte, o carte puternică. Un mare regret... că se sfârșește
February 22, 2021
Distopica, ironica - Parohia reuseste sa le reuneasca pe toate sub un joc numit "comunism". Personajul principal reuseste sa "creasca" putin, sa se dezvolte intr-o lume in care nu era permis asa ceva. Mama nu devine personajul rau ca in alte carti, dimpotriva, devine un personaj "bun". Are personalitate, are cateva pasiuni, conduce familia, ii place muzica s.a.m.d. Ceea ce doveste ca are personalitate, iar trecutul (timpul dinaintea comunsmului) crea oameni si nu masinarii. Tocmai de aceea el se schimba putin, cãci este mai mare, a prins o farama de trecut, in timp ce fratele sau este anulat cu totul, se robotizeaza. La final aflam ca animalele Niniei erau dorintele, aspiratiile ei, mirosind a pufuleti, adica convertite la straniu, neinteles, dar privite si ironic, fara importanta. Moartea animalelor vine ca moartea dorintelor ei, suprimata de urletulul ultimului comunist.
Interesant e cand merg sa se uite la meci pe deal, cu televizorul dupa ei. Aratand din nou ca oamenii "vechi" mai traiau, incercau sa fuga de sistem, iar noul, personajul principal, traia doar in frica. Fara personalitate, fara dorinte ajunge sa fie desfiintat cu totul.
Interesant e cand merg sa se uite la meci pe deal, cu televizorul dupa ei. Aratand din nou ca oamenii "vechi" mai traiau, incercau sa fuga de sistem, iar noul, personajul principal, traia doar in frica. Fara personalitate, fara dorinte ajunge sa fie desfiintat cu totul.
March 9, 2018
Dan Coman sintetizeaza esenta vietii intr-o comunitate in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea, intr-un mod deopotriva realist si SF. Tipologiile alese sunt diametral opuse, insa modul in care se pliaza una pe alta este absolut fluid, uneori umoristic, uneori absurd, de cele mai multe ori cu semnificatii surprinzatoare. Aparitiile fantastice sunt seducatoare, o poveste care pe cat de usor te ancoreaza cu picioarele pe pamant, pe atat de usor te teleporteaza complet altundeva, cateodata chiar in acelasi timp.
November 4, 2017
Undeva, cartea asta îşi găseşte sfârşitul (şi nu în brațele încleştate ale Niniei) pentru că distopia umană & incoerența mintală îi permit personajului să alunge "animalele" creând altele în locul lor; practic, Ninia rămâne blocată în neant, întrucât toată nebunia virtuală fusese singura sa cale către normalitate.
January 8, 2024
realizm magiczny, brud i beznadzieja (połączenie "Arizona Dream", i tych kolorów, z "Co gryzie Gilberta Grape'a?" chyba, tak myślę)
---> trigger warning: sceny seksu wymuszonego, molestowania, gwałtu
---> trigger warning: sceny seksu wymuszonego, molestowania, gwałtu
January 26, 2018
Mi-a placut poezia din romanul asta, plin de simboluri si fantastic.
February 8, 2018
Better than 'Casnicie'.
December 31, 2023
Odważna, mroczna i lekko oburzająca. Z drugiej strony doskonale pokazuje codzienne życie w krzywym zwierciadle, podkreślając to co w nim najbardziej brutalne.
September 24, 2025
cea mai stranie experienta
March 13, 2021
O carte interesantă , pe care o recomand. Dură pe alocuri, cu personaje stranii. Am trecut prin stări de compasiune, furie, amuzament, dar am înțeles în final ca fără de toate acestea cartea nu ar fi fost completă.
September 17, 2012
Cred că autorul încearcă în acest volum o altfel de abordare a vieţii din România de dinainte de 1989.
Eroul principal, un tânăr de 30 de ani, este fiul unui preot de ţară şi, alături de mama şi de fratele lui (acesta din urmă suferă de un handicap mental) se loveşte de atitudinea intransigentă a autorităţilor faţă de parohia locală. Legea este personificată de către miliţianul Mîrza, un individ grosolan şi violent, care face şicane familiei preotului şi îl cotonogeşte adeseori pe acesta din urmă; într-un episod din a doua parte a cărţii apar şi reprezentanţii superiorilor bisericeşti care îşi dau mâna cu Mîrza în încercarea, zădărnicită de săteni, de a îndepărta preotul din parohie - recomand lecturarea acestui capitol fiindcă e bine scris.
Apar şi descrieri ale escapadelor erotice ale ficei lui Mîrza cu personajul principal şi cu fratele iresponsabil al acestuia, adeseori într-o manieră pe care, personal, o găsesc dezgustătoare. Nu lipsesc nici ingredinetele clasice ale supravieţuirii sub regimul comunist, salamurile ascunse sub pat, vânarea emisiunilor TV de la bulgari, ascultarea unor posturi de radio clandestine sau pregătirea civico-politică a micilor pioneri la şcoala satului.
Poate cel mai sugestiv contrast prezentat în acest volum este cel dintre preotul maltratat de miliţian fiindcă refuză să îşi "toarne" enoriaşii şi familia lui compusă dintr-o soţie oportunistă şi pragmatică, un fiu în derivă morală şi un alt fiu bolnav mintal.
Eroul principal, un tânăr de 30 de ani, este fiul unui preot de ţară şi, alături de mama şi de fratele lui (acesta din urmă suferă de un handicap mental) se loveşte de atitudinea intransigentă a autorităţilor faţă de parohia locală. Legea este personificată de către miliţianul Mîrza, un individ grosolan şi violent, care face şicane familiei preotului şi îl cotonogeşte adeseori pe acesta din urmă; într-un episod din a doua parte a cărţii apar şi reprezentanţii superiorilor bisericeşti care îşi dau mâna cu Mîrza în încercarea, zădărnicită de săteni, de a îndepărta preotul din parohie - recomand lecturarea acestui capitol fiindcă e bine scris.
Apar şi descrieri ale escapadelor erotice ale ficei lui Mîrza cu personajul principal şi cu fratele iresponsabil al acestuia, adeseori într-o manieră pe care, personal, o găsesc dezgustătoare. Nu lipsesc nici ingredinetele clasice ale supravieţuirii sub regimul comunist, salamurile ascunse sub pat, vânarea emisiunilor TV de la bulgari, ascultarea unor posturi de radio clandestine sau pregătirea civico-politică a micilor pioneri la şcoala satului.
Poate cel mai sugestiv contrast prezentat în acest volum este cel dintre preotul maltratat de miliţian fiindcă refuză să îşi "toarne" enoriaşii şi familia lui compusă dintr-o soţie oportunistă şi pragmatică, un fiu în derivă morală şi un alt fiu bolnav mintal.
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 24, 2015
Poate doar nu-i de capul meu... Mi-a fost greu sa urmaresc structura, iar povestea nu m-a prins. Nu stiu daca din cauza formei sau doar m-a plictisit subiectul.
Displaying 1 - 28 of 28 reviews