What do you think?
Rate this book
La civilización del espectáculo
"La cultura, en el sentido que tradicionalmente se ha dado a este vocablo, está en nuestros días a punto de desaparecer."
La banalización de las artes y la literatura, el triunfo del periodismo amarillista y la frivolidad de la política son síntomas de un mal mayor que aqueja a la sociedad contemporánea: la idea temeraria de convertir en bien supremo nuestra natural propensión a divertirnos. En el pasado, la cultura fue una especie de conciencia que impedía dar la espalda a la realidad. Ahora, actúa como mecanismo de distracción y entretenimiento. La figura del intelectual, que estructuró todo el siglo XX, hoy ha desaparecido del debate público. Aunque algunos firmen manifiestos o participen en polémicas, lo cierto es que su repercusión en la sociedad es mínima. Conscientes de esta situación, muchos han optado por el discreto silencio. Como buen espíritu incómodo, Vargas Llosa nos entrega una durísima radiografía de nuestro tiempo y nuestra cultura.
"Este pequeño ensayo no aspira a abultar el elevado número de interpretaciones sobre la cultura contemporánea, solo a dejar constancia de la metamorfosis que ha experimentado lo que se entendía aún por cultura cuando mi generación entró a la escuela o a la Universidad y la abigarrada materia que la ha sustituido, una impostura que parece haberse realizado con facilidad, en la aquiescencia general." MARIO VARGAS LLOSA
Mario Vargas Llosa, Premio Nobel de Literatura 2010, nació en Arequipa, Perú, en 1936. Aunque había estrenado un drama en Piura y publicado un libro de relatos, Los jefes, que obtuvo el Premio Leopoldo Alas, su carrera literaria cobró notoriedad con la publicación de La ciudad y los perros, Premio Biblioteca Breve (1962) y Premio de la Crítica (1963). En 1965 apareció su segunda novela, La casa verde, que obtuvo el Premio de la Crítica y el Premio Internacional Rómulo Gallegos. Posteriormente ha publicado piezas teatrales (La señorita de Tacna, Kathie y el hipopótamo, La Chunga, El loco de los balcones, Ojos bonitos, cuadros feos y Las mil noches y una noche), estudios y ensayos (La orgía perpetua, La verdad de las mentiras, La tentación de lo imposible, El viaje a la ficción y La civilización del espectáculo), memorias (El pez en el agua), relatos (Los cachorros) y, sobre todo, novelas: Conversación en La Catedral, Pantaleón y las visitadoras, La tía Julia y el escribidor, La guerra del fin del mundo, Historia de Mayta, ¿Quién mató a Palomino Molero?, El hablador, Elogio de la madrastra, Lituma en los Andes, Los cuadernos de don Rigoberto, La Fiesta del Chivo, El Paraíso en la otra esquina, Travesuras de la niña mala y El sueño del celta. Ha obtenido los más importantes galardones literarios, desde los ya mencionados hasta el Premio Cervantes, el Príncipe de Asturias, el PEN/Nabokov y el Grinzane Cavour.
226 pages, Paperback
Published February 1, 2012
399 people are currently reading
4142 people want to read
About the author
Mario Vargas Llosa
535 books9,319 followersJorge Mario Pedro Vargas Llosa, 1st Marquess of Vargas Llosa, more commonly known as Mario Vargas Llosa, was a Peruvian novelist, journalist, essayist, and politician. Vargas Llosa was one of the Spanish language and Latin America's most significant novelists and essayists and one of the leading writers of his generation. Some critics consider him to have had a more substantial international impact and worldwide audience than any other writer of the Latin American Boom. In 2010, he won the Nobel Prize in Literature "for his cartography of structures of power and his trenchant images of the individual's resistance, revolt, and defeat".
Vargas Llosa rose to international fame in the 1960s with novels such as The Time of the Hero (La ciudad y los perros, 1963/1966), The Green House (La casa verde, 1965/1968), and the monumental Conversation in The Cathedral (Conversación en La Catedral, 1969/1975). He wrote prolifically across various literary genres, including literary criticism and journalism. His novels include comedies, murder mysteries, historical novels, and political thrillers. He won the 1967 Rómulo Gallegos Prize and the 1986 Prince of Asturias Award. Several of his works have been adopted as feature films, such as Captain Pantoja and the Special Service (1973/1978) and Aunt Julia and the Scriptwriter (1977/1982). Vargas Llosa's perception of Peruvian society and his experiences as a native Peruvian influenced many of his works. Increasingly, he expanded his range and tackled themes from other parts of the world. In his essays, Vargas Llosa criticized nationalism in different parts of the world.
Like many Latin American writers, Vargas Llosa was politically active. While he initially supported the Cuban revolutionary government of Fidel Castro, Vargas Llosa later became disenchanted with its policies, particularly after the imprisonment of Cuban poet Heberto Padilla in 1971, and later identified as a liberal and held anti-left-wing ideas. He ran for the presidency of Peru in 1990 with the center-right Frente Democrático coalition, advocating for liberal reforms, but lost the election to Alberto Fujimori in a landslide.
Vargas Llosa continued his literary career while advocating for right-wing activists and candidates internationally following his exit from direct participation in Peruvian politics. He was awarded the 1994 Miguel de Cervantes Prize, the 1995 Jerusalem Prize, the 2010 Nobel Prize in Literature, the 2012 Carlos Fuentes International Prize, and the 2018 Pablo Neruda Order of Artistic and Cultural Merit. In 2011, Vargas Llosa was made the Marquess of Vargas Llosa by Spanish king Juan Carlos I. In 2021, he was elected to the Académie française.
Vargas Llosa rose to international fame in the 1960s with novels such as The Time of the Hero (La ciudad y los perros, 1963/1966), The Green House (La casa verde, 1965/1968), and the monumental Conversation in The Cathedral (Conversación en La Catedral, 1969/1975). He wrote prolifically across various literary genres, including literary criticism and journalism. His novels include comedies, murder mysteries, historical novels, and political thrillers. He won the 1967 Rómulo Gallegos Prize and the 1986 Prince of Asturias Award. Several of his works have been adopted as feature films, such as Captain Pantoja and the Special Service (1973/1978) and Aunt Julia and the Scriptwriter (1977/1982). Vargas Llosa's perception of Peruvian society and his experiences as a native Peruvian influenced many of his works. Increasingly, he expanded his range and tackled themes from other parts of the world. In his essays, Vargas Llosa criticized nationalism in different parts of the world.
Like many Latin American writers, Vargas Llosa was politically active. While he initially supported the Cuban revolutionary government of Fidel Castro, Vargas Llosa later became disenchanted with its policies, particularly after the imprisonment of Cuban poet Heberto Padilla in 1971, and later identified as a liberal and held anti-left-wing ideas. He ran for the presidency of Peru in 1990 with the center-right Frente Democrático coalition, advocating for liberal reforms, but lost the election to Alberto Fujimori in a landslide.
Vargas Llosa continued his literary career while advocating for right-wing activists and candidates internationally following his exit from direct participation in Peruvian politics. He was awarded the 1994 Miguel de Cervantes Prize, the 1995 Jerusalem Prize, the 2010 Nobel Prize in Literature, the 2012 Carlos Fuentes International Prize, and the 2018 Pablo Neruda Order of Artistic and Cultural Merit. In 2011, Vargas Llosa was made the Marquess of Vargas Llosa by Spanish king Juan Carlos I. In 2021, he was elected to the Académie française.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 460 reviews
February 17, 2014
Me sorprende Vargas Llosa en este conjunto de ensayos. Primero, estoy completamente de acuerdo con él cuando habla de la frivolidad y la banalidad de la cultura. Pero, creo que es muy equivocado en ciertas cosas.
Vargas Llosa es un gran proponente del mercado libre, capitalismo y el modelo del desarrollo como lo tienen los EE UU. La ironía es que este mismo mercado, que el ama tanto, es el más culpable de la frivolidad de la cultura; además, por que hay tantos horribles "reality shows"? Porque la gente quiere, por cuales razones -yo no sé, ver estos shows... Y las corporaciones ganan millones.
Me parece que analiza todo con la mentalidad de "o es blanco o es negro", y la vida no es así. La gente pobre de América Latina (y hay millones de ellos) son pobres por la desigualad que es el producto directo de las corporaciones y el capitalismo. Los pobres no tienen manera de estudiar a Sartre o a Camus como lo hizo Llosa. Cuando no hay comida, estas cosas no importan... Y las corporaciones explotan esa gente y les hacen más pobres mientras el abismo entre ellos y los ricos crece. Y la respuesta no es capitalismo ni los mercados libres solamente- son las programas sociales cuales ayudan a la gente para que puedan educar a sus hijos, para que esos hijos pueden saber la diferencia entre la "cultura" de Jersey Shore y la cultura verdadera.
El asunto es mucho más complicado, y no se puede elaborar en este resumen. Sigo creyendo que Llosa es un gran pensador y filósofo, y adoro sus libros como "La tía Julia y el escribidor" y "conversación en la catedral" entre tantas novelas maravillosas, pero simplemente no puedo entender algunas cosas. De todos modos, recomiendo este libro.
Vargas Llosa es un gran proponente del mercado libre, capitalismo y el modelo del desarrollo como lo tienen los EE UU. La ironía es que este mismo mercado, que el ama tanto, es el más culpable de la frivolidad de la cultura; además, por que hay tantos horribles "reality shows"? Porque la gente quiere, por cuales razones -yo no sé, ver estos shows... Y las corporaciones ganan millones.
Me parece que analiza todo con la mentalidad de "o es blanco o es negro", y la vida no es así. La gente pobre de América Latina (y hay millones de ellos) son pobres por la desigualad que es el producto directo de las corporaciones y el capitalismo. Los pobres no tienen manera de estudiar a Sartre o a Camus como lo hizo Llosa. Cuando no hay comida, estas cosas no importan... Y las corporaciones explotan esa gente y les hacen más pobres mientras el abismo entre ellos y los ricos crece. Y la respuesta no es capitalismo ni los mercados libres solamente- son las programas sociales cuales ayudan a la gente para que puedan educar a sus hijos, para que esos hijos pueden saber la diferencia entre la "cultura" de Jersey Shore y la cultura verdadera.
El asunto es mucho más complicado, y no se puede elaborar en este resumen. Sigo creyendo que Llosa es un gran pensador y filósofo, y adoro sus libros como "La tía Julia y el escribidor" y "conversación en la catedral" entre tantas novelas maravillosas, pero simplemente no puedo entender algunas cosas. De todos modos, recomiendo este libro.
December 5, 2017
Sau: despre dictatura inculturii.
O radiografie dură despre cultura muribundă în era internetului, cultură pe cale să dispară, dând nastere civilizației spectacolului, cum o numeste Llosa, adica starea unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul.
"Panem et circenses."
Tendința naturală a omului spre confort și agrement a dus la asasinarea brutală a culturii, iar divertismentul a devenit un scop în sine și o valoare supremă.
Au fost idealizate mai întâi producțile culturale mainstream, apoi show-urile TV și jurnalismul abject dedicat bârfei și scandalului, confirmând o teză mai veche a lui T.S. Elliot privind post-cultura in post-modernitate si post-istorie, în jurul căreia Llosa brodează eseurile din acest volum.
O reacție plină de amărăciune și pe alocuri, de resemnare în fața acestui talmeș-balmeș contemporan, unde nu se mai dorește a ști de autoritate ci doar de anarhie, violență sau pornografie, potrivit postulatului lansat in mai 1968: "Il est interdit d'interdire!" ("Interzis să interzici!"), pe care Llosa îl tălmăcește drept rădăcina tuturor relelor, exemplificând prin aberația (cât se poate de reală) a atelierelor de masturbare pentru fete și băieți peste 14 ani incluse în programa școlară din provinciile spaniole Andaluzia și Extremadura.
Rezultatul, desigur, nu poate fi, după cum bine se vede, decât imbecilizarea și subordonarea subtilă a individului.
Însă nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără complicitatea ipocrită a unei societăți cu duble standarde, care îmbrățișează voioasă această stare de lucruri, sfidând orice limită etică, religioasă ori morală, în numele corectitudinii politice.
O radiografie dură despre cultura muribundă în era internetului, cultură pe cale să dispară, dând nastere civilizației spectacolului, cum o numeste Llosa, adica starea unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul.
"Panem et circenses."
Tendința naturală a omului spre confort și agrement a dus la asasinarea brutală a culturii, iar divertismentul a devenit un scop în sine și o valoare supremă.
Au fost idealizate mai întâi producțile culturale mainstream, apoi show-urile TV și jurnalismul abject dedicat bârfei și scandalului, confirmând o teză mai veche a lui T.S. Elliot privind post-cultura in post-modernitate si post-istorie, în jurul căreia Llosa brodează eseurile din acest volum.
O reacție plină de amărăciune și pe alocuri, de resemnare în fața acestui talmeș-balmeș contemporan, unde nu se mai dorește a ști de autoritate ci doar de anarhie, violență sau pornografie, potrivit postulatului lansat in mai 1968: "Il est interdit d'interdire!" ("Interzis să interzici!"), pe care Llosa îl tălmăcește drept rădăcina tuturor relelor, exemplificând prin aberația (cât se poate de reală) a atelierelor de masturbare pentru fete și băieți peste 14 ani incluse în programa școlară din provinciile spaniole Andaluzia și Extremadura.
Rezultatul, desigur, nu poate fi, după cum bine se vede, decât imbecilizarea și subordonarea subtilă a individului.
Însă nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără complicitatea ipocrită a unei societăți cu duble standarde, care îmbrățișează voioasă această stare de lucruri, sfidând orice limită etică, religioasă ori morală, în numele corectitudinii politice.
March 5, 2022
Si eres snob, burgués, elitista y tienes un anhelo interminable por "épocas doradas" este es el libro para ti. Lamentable, tiene tantos temas dispersos, no profundiza en ideas, se queja de los intelectuales surgidos después de Mayo del 68, se burla de Jean Baudrillard … y redunda en obviedades que cualquier literato con sentido común pudo haber expuesto.
Este libro es una compilación de opiniones y lugares comunes, más que un ensayo per se. Vargas Llosa parece querer comprobarnos desesperadamente que pertenece a esa élite de la que tanto habla, responsable de criticar y filtrar sólo lo "adecuado" a las pobres masas indefensas. Debo decir que, si esa élite es la de los tecnócratas-snobs-neoliberales (y además que contradicción eh?), felicitaciones entonces. El desdén y el tono high-brow con que se refiere a muchas esferas para el inválidas de la vida actual es increíble, y es lo más desconcertante, así esté de acuerdo en mucho de lo que expone.
El ensayo final sin embargo, totalmente reflexivo y claro, sobre el papel del escritor y la literatura en la era moderna es completamente acertado y provocador; se puede palpar que se mueve en aguas mucho más conocidas y por tanto habla con absoluta propiedad, certeza y conocimiento de causa. En pocas palabras, zapatero a su zapato.
De resto, simplemente no.
Este libro es una compilación de opiniones y lugares comunes, más que un ensayo per se. Vargas Llosa parece querer comprobarnos desesperadamente que pertenece a esa élite de la que tanto habla, responsable de criticar y filtrar sólo lo "adecuado" a las pobres masas indefensas. Debo decir que, si esa élite es la de los tecnócratas-snobs-neoliberales (y además que contradicción eh?), felicitaciones entonces. El desdén y el tono high-brow con que se refiere a muchas esferas para el inválidas de la vida actual es increíble, y es lo más desconcertante, así esté de acuerdo en mucho de lo que expone.
El ensayo final sin embargo, totalmente reflexivo y claro, sobre el papel del escritor y la literatura en la era moderna es completamente acertado y provocador; se puede palpar que se mueve en aguas mucho más conocidas y por tanto habla con absoluta propiedad, certeza y conocimiento de causa. En pocas palabras, zapatero a su zapato.
De resto, simplemente no.
August 20, 2015
So I don't normally write reviews for books but seeing as how this title is very new to the market, I feel it could help people decide whether or not the want to make the purchase until the star-rating comes to a more representative figure.
Vargas Llosa is a talented writer, one of the best in the world, no one can deny that. These essays however, are wildly unbalanced in terms of logical quality and self-consciousness. Half this book is a piercing insight into the decline of intellectualism in the world, with an in depth and thoughtful appraisal of our society's need for "spectacle" and all the ramifications of such a need. The rest of the book reads like an intelligent Grandpa Simpson yelling at Homer because the music's too loud and kids know curse words. There's almost no middle ground: insightful, well researched commentary or Cassandra-esqu complaints about the advancement of technology and knowledge wrecking culture.
The turning point in my reading (where stars began to disappear) came in his chapter on eroticism and its disappearance in culture. Instead of placing the blame on advertisements that seek to use sex as a selling technique or the association of sexual prowess with status in modern popular music (read: rap) he instead places the blame on sexual education in school. Ignoring the fact that in the USA there are wildly different standards of sex ed so it's hard to say what is and is not being taught, keeping the "mystique" about sex does nothing but facilitate the spread of STIs and unwanted pregnancy. So his dismay at sex losing it's "mystique" is naive, implying that something that can have such an effect on a society should be left for people to figure out on their own. Take this same attitude to driving or gun safety and you see how ridiculous it is.
Vargas Llosa is really good at citing his sources and facts when fact supports him. When it doesn't he speaks from a nebulous "feeling" from the past that, odds are, didn't exist in the first place. Many of the essays were great. Some were awful, and some were ok. That's the reasoning behind the three stars.
Vargas Llosa is a talented writer, one of the best in the world, no one can deny that. These essays however, are wildly unbalanced in terms of logical quality and self-consciousness. Half this book is a piercing insight into the decline of intellectualism in the world, with an in depth and thoughtful appraisal of our society's need for "spectacle" and all the ramifications of such a need. The rest of the book reads like an intelligent Grandpa Simpson yelling at Homer because the music's too loud and kids know curse words. There's almost no middle ground: insightful, well researched commentary or Cassandra-esqu complaints about the advancement of technology and knowledge wrecking culture.
The turning point in my reading (where stars began to disappear) came in his chapter on eroticism and its disappearance in culture. Instead of placing the blame on advertisements that seek to use sex as a selling technique or the association of sexual prowess with status in modern popular music (read: rap) he instead places the blame on sexual education in school. Ignoring the fact that in the USA there are wildly different standards of sex ed so it's hard to say what is and is not being taught, keeping the "mystique" about sex does nothing but facilitate the spread of STIs and unwanted pregnancy. So his dismay at sex losing it's "mystique" is naive, implying that something that can have such an effect on a society should be left for people to figure out on their own. Take this same attitude to driving or gun safety and you see how ridiculous it is.
Vargas Llosa is really good at citing his sources and facts when fact supports him. When it doesn't he speaks from a nebulous "feeling" from the past that, odds are, didn't exist in the first place. Many of the essays were great. Some were awful, and some were ok. That's the reasoning behind the three stars.
January 31, 2022
No coincido del todo con algunos planteamientos de Vargas Llosa, como calificar al entretenimiento de frívolo cuando muchos intelectuales como Zizek lo utilizan como recurso epistemológico con grandes resultados. Si hacemos a un lado algunas diferencias ideológicas, La Civilización del Espectáculo termina siendo una carta de rescate para la cultura, un comentario agudo sobre nuestra infinita necesidad de entretenernos. Hay capítulos que seguramente no te gustarán tanto y otros con los que conectarás más. Importante advertir que las cuatro estrellas no están dirigidas a la prosa del autor que es siempre una chulada (aunque a ratos pesimista).
Recomendado ampliamente para aquellos que dicen con frecuencia: “Antes todo era más chévere.”
Recomendado ampliamente para aquellos que dicen con frecuencia: “Antes todo era más chévere.”
October 15, 2023
Avem aici niște eseuri, scrise în 2011, intercalate cu editoriale din El Pais, apărute în anii 90 și 2000. Toate au un fir comun, dar pot fi citite și separat.
Am reținut de la Llosa că nu mai avem cultură (autentică). Totul s-a transformat în spectacol, în divertisment. Toată lumea are impresia că face cultură și, de fapt, aproape nimeni n-o mai face. Nu se mai scriu cărți serioase, groase, și, chiar dacă se scriu, aproape nu se mai publică sau nu se mai citesc. Se referă la cărți nemuritoare, care trec testul timpului, care pot fi citite oricând, care aduc idei și încurajează discuții. Literatura care se publică acum e light, e ușoară, „iresponsabilă și deseori stupidă de-a dreptul”. Oamenii citesc pentru a nu se plictisi, în tren, în avion, într-o sală de așteptare, și uită tot ce au citit imediat ce au închis cartea. Aceste cărți nu sunt cultură, nu au valoare. Totuși, putem spune cel puțin că se mai scrie. Problema mare e că majoritatea oamenilor au migrat spre media audiovizuale. Filmele sunt mult mai căutate. Emisiunile la TV. Internetul. Și tot ce se creează pentru aceste medii are ca scop divertismentul, nu arta, nu cultura.
În concepția lui Llosa, cultura, chiar dacă e apanajul unor elite intelectuale, are efecte, are puterea de a modela percepții, atitudini, de a schimba societatea și de a o duce spre progres. Aici aduce în discuție și religia, în calitatea ei de creatoare de cultură (democratică) și în același timp o condamnă atunci când încearcă să iasă din sfera privată în cea publică, spunând că există riscul, dacă o lăsăm, să distrugă această cultură democratică (dă exemplul regimurilor bazate pe Islam și intră în polemica despre vălul islamic în școlile europene... el spune că ar trebui interzis și e bine că unele țări o fac, la fel cum e bine că scot crucile din școli).
Trivializarea a ceea ce numim cultură a dus, spune Llosa, și la dispariția unei culturi politice și civice. Oamenii au devenit indiferenți la politică. Nu se mai implică, astfel încât ajung la conducere numai mediocrități, ceea ce creează un cerc vicios care duce și la mai multă neimplicare.
Un alt punct sensibil pentru Llosa este sexul. Nu are o problemă cu sexul, ci cu faptul că a dispărut erotismul. Că lumea s-a emancipat sexual atât de mult (emancipare încurajată în continuare; dă exemplul orelor de masturbare dintr-o regiune a Spaniei – aș zice că în România, unde nu există educație sexuală, i-ar plăcea mai mult) încât sexul nu mai înseamnă nimic. E doar o activitate animalică, fără sentiment, fără implicare emoțională. Spune că atunci când sexul ținea mai mult de intimitatea fiecăruia, erotismul încuraja și genera mari opere, adică genera cultură. Acum, când sexul e prezent la orice colț, totul a devenit pornografie, nu erotism. Nu mai știe nimeni să aprecieze sexul, dragostea, formele unui corp, literatura erotică (nu pornografică!) etc.
Am mai reținut că, în lumea capitalistă în care trăim, prețul a devenit sinonim cu valoarea, ceea ce este absolut greșit. Prețul este stabilit în funcție de cerere și ofertă și poate crește mult datorită unor campanii de marketing, a notorietății, a unor aspecte total irelevante pentru valoarea unui lucru. Astfel, multe tâmpenii se vând scump și credem că ele sunt valoroase, că sunt artă, când de fapt nu sunt nimic mai mult decât... tâmpenii.
Mă întreb, după lectură, oare ce-ar mai avea de zis în era AI în care AI-ul poate scrie literatura aia light pe bandă rulantă și poate genera „fotografii” și artă vizuală doar prin niște comenzi simple.
Llosa are idei interesante, dar m-a pierdut mult la argumentare. Își ilustrează argumentele cu multe exemple și simțeam că divaghează în unele momente, reușind să mă facă să uit de la ce a început. Am simțit că textele din El Pais nu completează eseurile, ci repetă ideile, fiind, astfel, redundante.
Am reținut de la Llosa că nu mai avem cultură (autentică). Totul s-a transformat în spectacol, în divertisment. Toată lumea are impresia că face cultură și, de fapt, aproape nimeni n-o mai face. Nu se mai scriu cărți serioase, groase, și, chiar dacă se scriu, aproape nu se mai publică sau nu se mai citesc. Se referă la cărți nemuritoare, care trec testul timpului, care pot fi citite oricând, care aduc idei și încurajează discuții. Literatura care se publică acum e light, e ușoară, „iresponsabilă și deseori stupidă de-a dreptul”. Oamenii citesc pentru a nu se plictisi, în tren, în avion, într-o sală de așteptare, și uită tot ce au citit imediat ce au închis cartea. Aceste cărți nu sunt cultură, nu au valoare. Totuși, putem spune cel puțin că se mai scrie. Problema mare e că majoritatea oamenilor au migrat spre media audiovizuale. Filmele sunt mult mai căutate. Emisiunile la TV. Internetul. Și tot ce se creează pentru aceste medii are ca scop divertismentul, nu arta, nu cultura.
În concepția lui Llosa, cultura, chiar dacă e apanajul unor elite intelectuale, are efecte, are puterea de a modela percepții, atitudini, de a schimba societatea și de a o duce spre progres. Aici aduce în discuție și religia, în calitatea ei de creatoare de cultură (democratică) și în același timp o condamnă atunci când încearcă să iasă din sfera privată în cea publică, spunând că există riscul, dacă o lăsăm, să distrugă această cultură democratică (dă exemplul regimurilor bazate pe Islam și intră în polemica despre vălul islamic în școlile europene... el spune că ar trebui interzis și e bine că unele țări o fac, la fel cum e bine că scot crucile din școli).
Trivializarea a ceea ce numim cultură a dus, spune Llosa, și la dispariția unei culturi politice și civice. Oamenii au devenit indiferenți la politică. Nu se mai implică, astfel încât ajung la conducere numai mediocrități, ceea ce creează un cerc vicios care duce și la mai multă neimplicare.
Un alt punct sensibil pentru Llosa este sexul. Nu are o problemă cu sexul, ci cu faptul că a dispărut erotismul. Că lumea s-a emancipat sexual atât de mult (emancipare încurajată în continuare; dă exemplul orelor de masturbare dintr-o regiune a Spaniei – aș zice că în România, unde nu există educație sexuală, i-ar plăcea mai mult) încât sexul nu mai înseamnă nimic. E doar o activitate animalică, fără sentiment, fără implicare emoțională. Spune că atunci când sexul ținea mai mult de intimitatea fiecăruia, erotismul încuraja și genera mari opere, adică genera cultură. Acum, când sexul e prezent la orice colț, totul a devenit pornografie, nu erotism. Nu mai știe nimeni să aprecieze sexul, dragostea, formele unui corp, literatura erotică (nu pornografică!) etc.
Am mai reținut că, în lumea capitalistă în care trăim, prețul a devenit sinonim cu valoarea, ceea ce este absolut greșit. Prețul este stabilit în funcție de cerere și ofertă și poate crește mult datorită unor campanii de marketing, a notorietății, a unor aspecte total irelevante pentru valoarea unui lucru. Astfel, multe tâmpenii se vând scump și credem că ele sunt valoroase, că sunt artă, când de fapt nu sunt nimic mai mult decât... tâmpenii.
Mă întreb, după lectură, oare ce-ar mai avea de zis în era AI în care AI-ul poate scrie literatura aia light pe bandă rulantă și poate genera „fotografii” și artă vizuală doar prin niște comenzi simple.
Llosa are idei interesante, dar m-a pierdut mult la argumentare. Își ilustrează argumentele cu multe exemple și simțeam că divaghează în unele momente, reușind să mă facă să uit de la ce a început. Am simțit că textele din El Pais nu completează eseurile, ci repetă ideile, fiind, astfel, redundante.
April 3, 2017
This is a magnificent essay on our present civilization, and one that will anger many. I, sadly have to agree with almost everything Vargas Llosa wrote, because I am of that generation that is wondering what on earth is going on today? However I feel that his "Civilization of Spectacle" may seem rather harsh to some, especially young people.
His lament that we have become a society of "Lite literature" is true. Many people do not read and those that do seem to enjoy the blockbuster books that become movies and other marketing spinoffs. Our world has sadly become a marketing tool.
Yet our world becomes more digital and, either for good or bad. He nicely ties together the history of spectacle in the mid 20th century to our present day media frenzy society. I enjoyed the numerous essays published in El Pais, reflecting on art and literature, although I did not always agree with his views. His views on religion in the democratic state may annoy some and in this day, may be dangerous to others but I remember a day when we could write what we believed in without getting death threats.
I, like Vargas Llosa, read a lot of literary books, watch very little television and read newspapers. I am a "dinosaur" as he calls himself and yet I am posting on this digital media. Hey I am not quiet archaic yet!
The world will carry on. I see the changes too. I am not criticizing the man, he did win the Nobel prize in Literature in 2010, I do feel his anger. We need to care more about the injustices in the world and hopefully the young will find a way. Para mi, senor Vargas Llosa, quiero leer un bien libro y esto libro es muy noble. Graciás.
Read in Spanish.
His lament that we have become a society of "Lite literature" is true. Many people do not read and those that do seem to enjoy the blockbuster books that become movies and other marketing spinoffs. Our world has sadly become a marketing tool.
Yet our world becomes more digital and, either for good or bad. He nicely ties together the history of spectacle in the mid 20th century to our present day media frenzy society. I enjoyed the numerous essays published in El Pais, reflecting on art and literature, although I did not always agree with his views. His views on religion in the democratic state may annoy some and in this day, may be dangerous to others but I remember a day when we could write what we believed in without getting death threats.
I, like Vargas Llosa, read a lot of literary books, watch very little television and read newspapers. I am a "dinosaur" as he calls himself and yet I am posting on this digital media. Hey I am not quiet archaic yet!
The world will carry on. I see the changes too. I am not criticizing the man, he did win the Nobel prize in Literature in 2010, I do feel his anger. We need to care more about the injustices in the world and hopefully the young will find a way. Para mi, senor Vargas Llosa, quiero leer un bien libro y esto libro es muy noble. Graciás.
Read in Spanish.
July 19, 2023
O carte foarte tristă, dar realistă. Așa ar putea fi rezumată în doar câteva cuvinte, dar în fața unei astfel de lecturi cuvintele sunt inutile. Mario Vargas Llosa alătura articolelor sale eseuri noi și mai actuale, articolele au fost publicate în El País începând cu anii ‘90.
Precis, necruțător, atent, dar cumva resemnat și melancolic, Llosa aduce în fața cititorului o perspectivă nouă și interesantă asupra lumii contemporane, evidențiind decăderea și lipsa clară a reperelor morale și a moralității societății actuale. Aș mai putea spune multe despre această carte, subiectul fiind inepuizabil, dar mă opresc aici, rămânând și eu, la fel ca Llosa, melancolic și resemnat.
Nu merită citită, ci trebuie citită.
,,Transformarea informației în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul ușa legitimității pentru ceea ce înainte își găsea locul doar în jurnalismul marginal și aproape clandestin, anume pentru scandal, violarea intimității, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie și linșaj mediatic.’’
Pag. 49
,,Cultura poate fi experiment și meditație, gând și vis, pasiune și poezie și o revizuire critică profundă și constantă a tuturor certitudinilor, convingerilor, teoriilor și credințelor.’’
Pag. 65
,,O viață magnetizată de sex, numai și numai de el, îl coboară transformându-l într-o activitate fizică primară, cu nimic mai nobilă sau mai plăcută decât aceea de a înfuleca sau de a defeca. Doar atunci când cultura îl civilizează și îl încarcă cu emoție și pasiune, îl îmbracă în ceremonialuri și ritualuri, sexul îmbogățește extraordinar viața oamenilor și efectele lui binefăcătoare pătrund prin toate ușițele existenței.’’
Pag. 110
Precis, necruțător, atent, dar cumva resemnat și melancolic, Llosa aduce în fața cititorului o perspectivă nouă și interesantă asupra lumii contemporane, evidențiind decăderea și lipsa clară a reperelor morale și a moralității societății actuale. Aș mai putea spune multe despre această carte, subiectul fiind inepuizabil, dar mă opresc aici, rămânând și eu, la fel ca Llosa, melancolic și resemnat.
Nu merită citită, ci trebuie citită.
,,Transformarea informației în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul ușa legitimității pentru ceea ce înainte își găsea locul doar în jurnalismul marginal și aproape clandestin, anume pentru scandal, violarea intimității, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie și linșaj mediatic.’’
Pag. 49
,,Cultura poate fi experiment și meditație, gând și vis, pasiune și poezie și o revizuire critică profundă și constantă a tuturor certitudinilor, convingerilor, teoriilor și credințelor.’’
Pag. 65
,,O viață magnetizată de sex, numai și numai de el, îl coboară transformându-l într-o activitate fizică primară, cu nimic mai nobilă sau mai plăcută decât aceea de a înfuleca sau de a defeca. Doar atunci când cultura îl civilizează și îl încarcă cu emoție și pasiune, îl îmbracă în ceremonialuri și ritualuri, sexul îmbogățește extraordinar viața oamenilor și efectele lui binefăcătoare pătrund prin toate ușițele existenței.’’
Pag. 110
October 15, 2014
Mario Vargas Llosa desviou-se da ficção para reunir algumas crónicas e sistematizar algumas das suas convicções relativamente ao estado da nossa civilização, sobretudo no que diz respeito à cultura. Temos grandes divergências ideológicas e isso deixava-me de pé atrás, mas não tinha como fugir a este livro, esta coisa da «civilização do espetáculo» intriga-me muito.
Vargas Llosa define-a como «a de mundo onde o primeiro lugar na tabela de valores vigente é ocupado pelo entretenimento». Logo a seguir acrescenta que considera-o um ideal de vida «perfeitamente legítimo» e nisso estamos de acordo. O problema, continua, é esta forma sistemática de nos rodearmos de distrações para «não nos aborrecermos, evitarmos o que perturba, preocupa e angustia». Resumindo, a cultura vigente alheia-nos de pensar. Por isso preferimos mensagens rápidas, sintetizadas, com realidades óbvias ou bem explicadas, com imagens em vez de letras que nos poupem até do uso da imaginação.
Deixamo-nos influenciar e não nos importamos que decidam por nós, pior, secretamente até gostamos. E quem é que dita as tendências e tolda a opinião pública? Cantores, jogadores de futebol, participantes em reality shows. O mediatismo substituiu o valor intelectual nas situações mais bizarras (Jardel eleito deputado estadual?). Esta é a era em que o marketing e a propaganda são mais importantes para vender um produto do que a sua qualidade inerente.
Identifico muitas destas observações, mas não posso concordar com todas as acusações feitas, principalmente quando se fala em insensibilidade e bisbilhotice extrema. O exemplo dado é forte: em pleno estouro da crise económica em 2008, enxames de paparazzi esperavam que o primeiro broker se atirasse de um arranha-céus. Mas a raça humana não foi sempre assim? Há centenas de anos, não nos juntávamos aos milhares para assistir em êxtase a uns quantos hereges a serem queimados na fogueira? E as cortes? Não eram um antro de bisbilhotice? Insensíveis e bisbilhoteiros, sim, mas isso não é de hoje.
Pegando sempre no pressuposto de que o que interessa a esta civilização é o entretenimento, são vários os assuntos abordados: a morte do erotismo, o jornalismo sensacionalista que se pratica («as coisas agravam-se se o jornalismo, em vez de exercer a sua função fiscalizadora, se dedicar sobretudo a entreter os seus leitores, ouvintes e telespectadores com escândalos e bisbilhotices.»), a imoralidade na política e a indiferença dos cidadãos que a encaram com «a resignação e o fatalismo com que se aceitam os fenómenos naturais». O último capítulo versa sobre religião e o autor dá a sua opinião sobre a importância da espiritualidade.
Quero salientar um ponto que me é caro: a democratização da cultura. Somos ambos a favor, «a cultura não podia continuar a ser o património de uma elite, uma sociedade liberal e democrática tinha a obrigação moral de pôr a cultura ao alcance de todos, através da educação, mas também da promoção e da subvenção das artes, das letras e restantes manifestações culturais». O principal erro foi termos nivelado por baixo, achámos que, para chegar a todos, a cultura tinha de se tornar mais acessível («um certo facilitismo formal e a superficialidade do conteúdo dos produtos culturais se justificavam em virtude do propósito cívico de chegar ao maior número. A quantidade a expensas da qualidade.»). Rotulámos a Humanidade de estúpida, colocámos a matulona na piscina das crianças.
Não acho, como o autor, que este seja um problema sem solução. Até porque ela é óbvia: para sair desta chafurdice basta saber pensar. Ninguém nos vai ensinar a fazê-lo, porque não é conveniente, mas também não é preciso, a biologia soube assegurar os meios.
Discutir. Ter uma opinião. Escutar, ver, (ler), com a mente aberta mas assegurando um pensamento crítico. Definir valores. Saber julgar. Questionar cada afirmação. Ou parágrafo.
Nunca, nunca, anuir sem pensar. Esse erro crasso, e preguiçoso, foi precisamente o que nos fez chegar aqui.
Citações:
«A raiz do fenómeno está na cultura. Melhor dizendo, na banalização lúdica da cultura reinante, em que o valor supremo é agora divertir-se e divertir, acima de qualquer outra forma de conhecimento ou ideal. As pessoas abrem um jornal, vão ao cinema, ligam a televisão ou compram um livro para passar bem o tempo, no sentido mais ligeiro do termo, e não para martirizar o cérebro com preocupações, problemas dúvidas. Só para se distraírem, esquecerem-se das coisas sérias, profundas, inquietantes e difíceis e entregarem-se a um devaneio leve, agradável, superficial, alegre e saudavelmente estúpido. E há algo mais divertido do que espiar a intimidade do próximo, surpreender um ministro ou um deputado em cuecas, averiguar os deslizes sexuais de um juiz, verificar que chapinham no lodo aqueles que passavam por respeitáveis e modelares?»
«Os homens empenham-se em acreditar em Deus porque não confiam em si mesmos. E a História demonstra-nos que não lhes falta razão, pois até agora não demonstrámos ser fiáveis.»
«No passado, a cultura foi frequentemente a melhor chamada de atenção para semelhantes problemas, uma consciência que impedia que as pessoas cultas virassem as costas à realidade crua e dura do seu tempo. Agora, acaba por ser mais um mecanismo que permite ignorar os assuntos problemáticos, distrair-nos do que é sério, submergir-nos num momentâneo "paraíso artificial", pouco menos do que o sucedâneo de uma baforada de marijuana ou uma linha de coca, isto é, umas pequenas férias de irrealidade.»
Vargas Llosa define-a como «a de mundo onde o primeiro lugar na tabela de valores vigente é ocupado pelo entretenimento». Logo a seguir acrescenta que considera-o um ideal de vida «perfeitamente legítimo» e nisso estamos de acordo. O problema, continua, é esta forma sistemática de nos rodearmos de distrações para «não nos aborrecermos, evitarmos o que perturba, preocupa e angustia». Resumindo, a cultura vigente alheia-nos de pensar. Por isso preferimos mensagens rápidas, sintetizadas, com realidades óbvias ou bem explicadas, com imagens em vez de letras que nos poupem até do uso da imaginação.
Deixamo-nos influenciar e não nos importamos que decidam por nós, pior, secretamente até gostamos. E quem é que dita as tendências e tolda a opinião pública? Cantores, jogadores de futebol, participantes em reality shows. O mediatismo substituiu o valor intelectual nas situações mais bizarras (Jardel eleito deputado estadual?). Esta é a era em que o marketing e a propaganda são mais importantes para vender um produto do que a sua qualidade inerente.
Identifico muitas destas observações, mas não posso concordar com todas as acusações feitas, principalmente quando se fala em insensibilidade e bisbilhotice extrema. O exemplo dado é forte: em pleno estouro da crise económica em 2008, enxames de paparazzi esperavam que o primeiro broker se atirasse de um arranha-céus. Mas a raça humana não foi sempre assim? Há centenas de anos, não nos juntávamos aos milhares para assistir em êxtase a uns quantos hereges a serem queimados na fogueira? E as cortes? Não eram um antro de bisbilhotice? Insensíveis e bisbilhoteiros, sim, mas isso não é de hoje.
Pegando sempre no pressuposto de que o que interessa a esta civilização é o entretenimento, são vários os assuntos abordados: a morte do erotismo, o jornalismo sensacionalista que se pratica («as coisas agravam-se se o jornalismo, em vez de exercer a sua função fiscalizadora, se dedicar sobretudo a entreter os seus leitores, ouvintes e telespectadores com escândalos e bisbilhotices.»), a imoralidade na política e a indiferença dos cidadãos que a encaram com «a resignação e o fatalismo com que se aceitam os fenómenos naturais». O último capítulo versa sobre religião e o autor dá a sua opinião sobre a importância da espiritualidade.
Quero salientar um ponto que me é caro: a democratização da cultura. Somos ambos a favor, «a cultura não podia continuar a ser o património de uma elite, uma sociedade liberal e democrática tinha a obrigação moral de pôr a cultura ao alcance de todos, através da educação, mas também da promoção e da subvenção das artes, das letras e restantes manifestações culturais». O principal erro foi termos nivelado por baixo, achámos que, para chegar a todos, a cultura tinha de se tornar mais acessível («um certo facilitismo formal e a superficialidade do conteúdo dos produtos culturais se justificavam em virtude do propósito cívico de chegar ao maior número. A quantidade a expensas da qualidade.»). Rotulámos a Humanidade de estúpida, colocámos a matulona na piscina das crianças.
Não acho, como o autor, que este seja um problema sem solução. Até porque ela é óbvia: para sair desta chafurdice basta saber pensar. Ninguém nos vai ensinar a fazê-lo, porque não é conveniente, mas também não é preciso, a biologia soube assegurar os meios.
Discutir. Ter uma opinião. Escutar, ver, (ler), com a mente aberta mas assegurando um pensamento crítico. Definir valores. Saber julgar. Questionar cada afirmação. Ou parágrafo.
Nunca, nunca, anuir sem pensar. Esse erro crasso, e preguiçoso, foi precisamente o que nos fez chegar aqui.
Citações:
«A raiz do fenómeno está na cultura. Melhor dizendo, na banalização lúdica da cultura reinante, em que o valor supremo é agora divertir-se e divertir, acima de qualquer outra forma de conhecimento ou ideal. As pessoas abrem um jornal, vão ao cinema, ligam a televisão ou compram um livro para passar bem o tempo, no sentido mais ligeiro do termo, e não para martirizar o cérebro com preocupações, problemas dúvidas. Só para se distraírem, esquecerem-se das coisas sérias, profundas, inquietantes e difíceis e entregarem-se a um devaneio leve, agradável, superficial, alegre e saudavelmente estúpido. E há algo mais divertido do que espiar a intimidade do próximo, surpreender um ministro ou um deputado em cuecas, averiguar os deslizes sexuais de um juiz, verificar que chapinham no lodo aqueles que passavam por respeitáveis e modelares?»
«Os homens empenham-se em acreditar em Deus porque não confiam em si mesmos. E a História demonstra-nos que não lhes falta razão, pois até agora não demonstrámos ser fiáveis.»
«No passado, a cultura foi frequentemente a melhor chamada de atenção para semelhantes problemas, uma consciência que impedia que as pessoas cultas virassem as costas à realidade crua e dura do seu tempo. Agora, acaba por ser mais um mecanismo que permite ignorar os assuntos problemáticos, distrair-nos do que é sério, submergir-nos num momentâneo "paraíso artificial", pouco menos do que o sucedâneo de uma baforada de marijuana ou uma linha de coca, isto é, umas pequenas férias de irrealidade.»
May 14, 2018
Tengo algunos sentimientos encontrados sobre este libro. Si bien el tema que Vargas Llosa aborda es actual y una realidad -la creciente banalización de la cultura y las artes, en un entorno en dónde lo que impera es lo fácil, lo digerible, lo que entretiene sobre lo que invita al pensamiento-mi impresión es que la serie de ensayos que componen este libro no son totalmente innovadores. Personalmente, al leer estos textos, me parecía muy similar a la argumentación que yo utilizaba en mis ensayos universitarios.
Esto lo escribo sin ánimo de ser pedante ni mucho menos -Vargas Llosa es uno de mis escritores favoritos y celebré el momento que recibió el Nobel, en mi opinión bien merecido. Sin embargo, creo que disfruto y admiro más al escritor de novelas y ficción que de ensayos. Ya hace un par de años leí su Elogio a la Educación y si bien rescaté alguna de sus ideas, no me parecieron ensayos impactantes. Quizá, y esto lo digo con mucha cautela, en sus ensayos descubro a un Vargas Llosa un poco elitista en términos de lo que significa la cultura y quiénes la hacen y tienen acceso a ella.
Lo anterior es sin duda una percepción muy personal y por tanto, puede ser errónea. Pero, por ejemplo, en el primer ensayo de este libro el autor hace una distinción entre alta y baja cultura, mencionando que la primera es generada por una élite, mientras que las clases populares crean la propia, que es más accesible, menos compleja y orientada al entretenimiento. Si bien esto es sin duda una verdad y el mismo Vargas Llosa dice que no significa que valga menos esa cultura popular...no sé como explicarlo: me parece que dicha distinción, en la pluma de un Nobel, es un tanto arrogante.
Evidentemente, no todos en una sociedad pueden ser un Beethoven o Chopin pero, eso no quiere decir que solo en las clases altas pueda surgir un genio musical. Es cierto que en cierto contexto, sobre todo de seguridad económica, es más factible que este tipo de arte florezca, no es limitativo, ni mucho menos. Me parece, y de nuevo insisto en que está es mi percepción, que Vargas Llosa sugiere esto.
Dicho lo anterior, el autor señala otros temas importantes: la creciente simplificación de las cosas, como los medios de comunicación de mano de la mercadotecnia han creado material que solo sirve para entretener e invita poco a la acción y a la reflexión y cómo esto comienza a distorsionar la función del arte en todas sus formas (literatura, música, teatro, etc.) En todo esto coincido y sin duda, no pude sentirme más que comprendida cuando habla sobre la obra de Demian Hirst, vendida hace ya unos años por millones de dólares... y que era un tiburón disecado dentro de una caja de cristal. Apenas la semana pasada visté una exposición en el Museo Tamayo de la Ciudad de México y salí tan... frustrada. Era una colección de lámparas y luces de Cerith Wyn Evans, si mal no recuerdo, pero no comprendí nada. Ahora bien, no tengo amplios conocimientos del arte contemporáneo pero en lo que sí coincido con el escritor peruano es en que el arte se supone que debe hacernos sentir -y para mí sí debe haber algo estético. Una lámparas con luz ahorradora de energía no me producen nada.
Lo frustrante es que hoy en día, por una maquinaria de publicidad y crítica, eso es lo que se considera arte. Ahora bien, no soy quién para juzgar y a lo mejor no comprendo bien el alcance de este arte nuevo pero me queda claro lo que eso me provoca y lo que no.
Otro punto interesante que aborda Vargas Llosa en uno de los últimos textos es sobre cómo los medios de comunicación disminuyen el funcionamiento de nuestra memoria y la capacidad de nuestras mentes. Puede ser realmente aterrador... y no se trata de decir que el internet es malo o que hay que eliminar los grandes avances de la tecnología, sino reflexionar sobre el uso que hemos dado a estos instrumentos y que repercuten en nuestra capacidad de análisis y crítica. Cuando uno piensa que quizá una comunidad como Goodreads representa una parte muy mínima de la población mundial que se toma el tiempo de leer, analizar y escribir reseñas, si puede resultar aterrador.
En general, es un libro con puntos interesantes y válidos de los problemas y retos que enfrenta la modernidad y Vargas Llosa nos deja pensando en sobre si estamos haciendo algo para resolverlos o simplemente, los observamos pasar ante una sociedad en donde impera lo que entretiene y apantalla los sentidos en una primera instancia pero sin dejar huella.
Esto lo escribo sin ánimo de ser pedante ni mucho menos -Vargas Llosa es uno de mis escritores favoritos y celebré el momento que recibió el Nobel, en mi opinión bien merecido. Sin embargo, creo que disfruto y admiro más al escritor de novelas y ficción que de ensayos. Ya hace un par de años leí su Elogio a la Educación y si bien rescaté alguna de sus ideas, no me parecieron ensayos impactantes. Quizá, y esto lo digo con mucha cautela, en sus ensayos descubro a un Vargas Llosa un poco elitista en términos de lo que significa la cultura y quiénes la hacen y tienen acceso a ella.
Lo anterior es sin duda una percepción muy personal y por tanto, puede ser errónea. Pero, por ejemplo, en el primer ensayo de este libro el autor hace una distinción entre alta y baja cultura, mencionando que la primera es generada por una élite, mientras que las clases populares crean la propia, que es más accesible, menos compleja y orientada al entretenimiento. Si bien esto es sin duda una verdad y el mismo Vargas Llosa dice que no significa que valga menos esa cultura popular...no sé como explicarlo: me parece que dicha distinción, en la pluma de un Nobel, es un tanto arrogante.
Evidentemente, no todos en una sociedad pueden ser un Beethoven o Chopin pero, eso no quiere decir que solo en las clases altas pueda surgir un genio musical. Es cierto que en cierto contexto, sobre todo de seguridad económica, es más factible que este tipo de arte florezca, no es limitativo, ni mucho menos. Me parece, y de nuevo insisto en que está es mi percepción, que Vargas Llosa sugiere esto.
Dicho lo anterior, el autor señala otros temas importantes: la creciente simplificación de las cosas, como los medios de comunicación de mano de la mercadotecnia han creado material que solo sirve para entretener e invita poco a la acción y a la reflexión y cómo esto comienza a distorsionar la función del arte en todas sus formas (literatura, música, teatro, etc.) En todo esto coincido y sin duda, no pude sentirme más que comprendida cuando habla sobre la obra de Demian Hirst, vendida hace ya unos años por millones de dólares... y que era un tiburón disecado dentro de una caja de cristal. Apenas la semana pasada visté una exposición en el Museo Tamayo de la Ciudad de México y salí tan... frustrada. Era una colección de lámparas y luces de Cerith Wyn Evans, si mal no recuerdo, pero no comprendí nada. Ahora bien, no tengo amplios conocimientos del arte contemporáneo pero en lo que sí coincido con el escritor peruano es en que el arte se supone que debe hacernos sentir -y para mí sí debe haber algo estético. Una lámparas con luz ahorradora de energía no me producen nada.
Lo frustrante es que hoy en día, por una maquinaria de publicidad y crítica, eso es lo que se considera arte. Ahora bien, no soy quién para juzgar y a lo mejor no comprendo bien el alcance de este arte nuevo pero me queda claro lo que eso me provoca y lo que no.
Otro punto interesante que aborda Vargas Llosa en uno de los últimos textos es sobre cómo los medios de comunicación disminuyen el funcionamiento de nuestra memoria y la capacidad de nuestras mentes. Puede ser realmente aterrador... y no se trata de decir que el internet es malo o que hay que eliminar los grandes avances de la tecnología, sino reflexionar sobre el uso que hemos dado a estos instrumentos y que repercuten en nuestra capacidad de análisis y crítica. Cuando uno piensa que quizá una comunidad como Goodreads representa una parte muy mínima de la población mundial que se toma el tiempo de leer, analizar y escribir reseñas, si puede resultar aterrador.
En general, es un libro con puntos interesantes y válidos de los problemas y retos que enfrenta la modernidad y Vargas Llosa nos deja pensando en sobre si estamos haciendo algo para resolverlos o simplemente, los observamos pasar ante una sociedad en donde impera lo que entretiene y apantalla los sentidos en una primera instancia pero sin dejar huella.
November 25, 2023
,,Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală.”
,,Literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre e literatura light, ușoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nici o urmă de jenă, își propune întâi şi-ntâi (și aproape exclusiv) să distreze. (...) Dacă în epoca noastră nu prea mai apar aventuri literare atât de glorioase precum cele ale lui Joyce, Virginia Woolf, Rilke sau Borges, asta nu e numai din vina scriitorilor; e și pentru că această cultură în care ne-am scufundat nu e propice, ci, dimpotrivă, mai degrabă descurajează eforturile îndrăznețe ce culminează în opere care solicită din partea cititorului o concentrare intelectuală aproape la fel de intensă ca a autorilor înșiși. Cititorii de astăzi vor cărți ușoare, care să-i distreze, și această cerință exercită o presiune ce devine tot mai mult un puternic stimulent pentru creatori. (...) Literatura light, ca și cinematografia light şi arta light îi lasă cititorului și spectatorului impresia comodă că e cult, revoluționar, modern și că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual.”
,,Când o cultură consideră depășit exerciţiul gândirii și înlocuieşte ideile cu imaginile, produsele literare și artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcție de tehnicile publicitare și de reflexele condiționate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuale și sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute și înșetătoriile cărora le cade victimă.”
,,În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide, care să-i facă să uite de griji și de responsabilități, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin intermediul meditaţiei și al introspecției, activități eminamențe intelectuale, pe care cultura nestatornică și de consum le găsește plictisitoare.”
,,În civilizația spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunțată ca și literatura, cinematografia și artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea şi sloganurile sale, locurile comune, frivolităţile, modele și ticurile ocupă aproape în întregime locul deținut înainte de argumente, programe, idei și doctrine. Politicianul din zilele noastre, dacă vrea să-și păstreze popularitatea, e obligat să acorde maximă atenţie gestului și formei, care contează mai mult decât ideile, convingerile și principiile sale.”
,,Toate filmele bune pe care le-am văzut în viaţa mea și care m-au făcut să petrec clipe minunate nu m-au ajutat câtuși de puțin să înțeleg labirintul psihologiei umane, așa cum au făcut-o romanele lui Dostoievski, ori să înţeleg mecanismele vieții sociale, precum m-a ajutat Război şi pace a lui Tolstoi, sau abisurile de mizerie și culmile de măreție care pot coexista în ființa omenească, așa cum mi le-au arătat cărțile lui Thomas Mann, Faulkner, Kafha, Joyce sau Proust. Ficţiunile de pe ecran sunt intense prin nemijlocitul lor și efemere prin rezultatul lor; ne cuceresc și ne fac să uităm de noi aproape pe loc; ficțiunile literare ne fac prizonieri pe viaţă. Să spunem că operele acelor autori doar ne distrează ar fi chiar injurios, căci, chiar dacă e aproape imposibil să nu le citeşti ca-n transă, tot ce este important în ele vine întotdeauna după lectură, o deflagraţie în memorie şi în timp.”
,,Literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre e literatura light, ușoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nici o urmă de jenă, își propune întâi şi-ntâi (și aproape exclusiv) să distreze. (...) Dacă în epoca noastră nu prea mai apar aventuri literare atât de glorioase precum cele ale lui Joyce, Virginia Woolf, Rilke sau Borges, asta nu e numai din vina scriitorilor; e și pentru că această cultură în care ne-am scufundat nu e propice, ci, dimpotrivă, mai degrabă descurajează eforturile îndrăznețe ce culminează în opere care solicită din partea cititorului o concentrare intelectuală aproape la fel de intensă ca a autorilor înșiși. Cititorii de astăzi vor cărți ușoare, care să-i distreze, și această cerință exercită o presiune ce devine tot mai mult un puternic stimulent pentru creatori. (...) Literatura light, ca și cinematografia light şi arta light îi lasă cititorului și spectatorului impresia comodă că e cult, revoluționar, modern și că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual.”
,,Când o cultură consideră depășit exerciţiul gândirii și înlocuieşte ideile cu imaginile, produsele literare și artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcție de tehnicile publicitare și de reflexele condiționate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuale și sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute și înșetătoriile cărora le cade victimă.”
,,În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide, care să-i facă să uite de griji și de responsabilități, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin intermediul meditaţiei și al introspecției, activități eminamențe intelectuale, pe care cultura nestatornică și de consum le găsește plictisitoare.”
,,În civilizația spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunțată ca și literatura, cinematografia și artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea şi sloganurile sale, locurile comune, frivolităţile, modele și ticurile ocupă aproape în întregime locul deținut înainte de argumente, programe, idei și doctrine. Politicianul din zilele noastre, dacă vrea să-și păstreze popularitatea, e obligat să acorde maximă atenţie gestului și formei, care contează mai mult decât ideile, convingerile și principiile sale.”
,,Toate filmele bune pe care le-am văzut în viaţa mea și care m-au făcut să petrec clipe minunate nu m-au ajutat câtuși de puțin să înțeleg labirintul psihologiei umane, așa cum au făcut-o romanele lui Dostoievski, ori să înţeleg mecanismele vieții sociale, precum m-a ajutat Război şi pace a lui Tolstoi, sau abisurile de mizerie și culmile de măreție care pot coexista în ființa omenească, așa cum mi le-au arătat cărțile lui Thomas Mann, Faulkner, Kafha, Joyce sau Proust. Ficţiunile de pe ecran sunt intense prin nemijlocitul lor și efemere prin rezultatul lor; ne cuceresc și ne fac să uităm de noi aproape pe loc; ficțiunile literare ne fac prizonieri pe viaţă. Să spunem că operele acelor autori doar ne distrează ar fi chiar injurios, căci, chiar dacă e aproape imposibil să nu le citeşti ca-n transă, tot ce este important în ele vine întotdeauna după lectură, o deflagraţie în memorie şi în timp.”
September 5, 2014
Mario Vargas Llosa’s newest book of essays takes on large questions about the state of culture in our contemporary society, pointing out its deficiencies and examining how they came about, but ultimately offering few remedies for what ails culture today. The book consists of six chapters of new essays on Big Themes (religion, politics, education); each essay is followed by “Antecedents,” one or two earlier pieces that Vargas Llosa wrote for El País where the seeds for these new essays were sown. The Antecedents tend to be reactions to specific cultural phenomena (such as the controversy over the Muslim veil in French public schools or an exhibition of Picasso’s erotic art), as opposed to the wide-ranging diatribes of the new essays. In addition, there is an introduction that charts the course of the meaning of the word “culture” through the writing of several thinkers over the past century, and a “Final Reflection” that concisely restates the book’s various theses.
The central question of the book is: Why is culture getting more and more banal and superficial, until it has become a pale imitation of what our parents and grandparents understood by the word? This deterioration, according to MVL, has led to a world without aesthetic values, in which the humanities are nothing more than secondary forms of entertainment. Where the purpose of art used to be a critical examination of the human condition, of morality, and an attempt at transcendence, today our highest priority is entertaining ourselves; we have subjugated all else to that goal.
The introduction and first two chapters of the book take on the subject of culture in general. What we mean by “culture” has changed from what is was for T.S. Eliot when he wrote his “Notes Toward the Definition of Culture,” which emphasized a traditional structure where an “elite minority” were the caretakers of high culture. The disappearance of that elite group who established hierarchies and aesthetic paradigms is tied closely to the market and the commodification of culture. But there is another, just as important reason: the attempt to democratize culture and put it within everyone’s reach. This well-intentioned goal has led not to increased creative freedom, but rather an increasingly frivolous and superficial culture that has no grounding in tradition and is adrift in a glut of information.
The remaining chapters focus on how we came to this “banalization” by looking at different areas of our society: education, eroticism, politics, and religion. Present in all of these discussions is the effect of the preponderance of audiovisual media, which have replaced more permanent art forms like books, and have imposed and perpetuated a world where spectacle is king. MVL is concerned about the loss of privacy in contemporary society, where thanks to the Internet we can know all and divulge all, and mistake that for freedom of expression. The disappearance of the private realm has been instrumental in disarming politics and encouraging corruption and sensationalist journalism; it has also brought about a world where sex is cold and animalistic, robbed of ritual and secrecy and its artistic potential.
In his final reflection, MVL wonders if words like “spirit, ideals, pleasure, love, solidarity, art, creation, beauty, soul, and transcendence” mean anything anymore, and if so, what? Culture’s reason for existing used to be to answer this sort of question. Today it no longer has that responsibility, but has become something much more superficial: on one hand, a diversion for the wider public and, on the other, a rhetorical, esoteric and obscurantist game for tiny groups of vain academics. This last is directed largely at postmodern thinkers like Jean Baudrillard or Michel Foucault, whom he accuses of muddying the waters of criticism with their cryptic theories.
Vargas Llosa tends to present problems as dualities rather than spectrums. He takes exception to a definition of culture that encompasses Wagner and Hitchcock, Nietzsche and John Ford, not to mention Coca-Cola ads. He laments the loss of “objective” aesthetic hierarchies, and doesn’t seem to question whether these are in fact possible. He believes in progress, which leads him to be pessimistic about the present and future but optimistic in his view that a better world is possible. He takes comfort in classifications and hierarchies, which can in turn make a contemporary reader uncomfortable. There is a fundamental tug of war in MVL’s book. On the one hand, he has an ever-present nostalgia for the order of Eliot’s world, where the canon was king and culture belonged to an educated elite who mediated it for the wider public. On the other hand, he seems to want culture to be unifying, and for high culture to have a deeper impact on a wider public; instead of being the province of academia (an elite minority?), high culture should be vitally important in our daily lives and provide a counter to the dominance of the market.
Reading La Civilización del espectáculo, I often felt like I was listening to an old man reminiscing about the good old days, or, at times, scolding the youngsters for their lack of seriousness. But of course it’s not that simple or straightforward, because for all the crotchety techno-dystopianism that makes his writing feel like the last gasps of the canon-worshipping, Great Books-reading old guard, he also puts his finger on some troubling aspects of our society. The basic lament that we are forgetting what’s really important in an effort to entertain, distract, and divert is one few will argue with. Ultimately, the book is a defense of the humanities and a rallying cry to all those who deplore the commercialization of culture and society’s general unwillingness to think deeply about big questions. The problem is that MVL looks backward rather than forward for solutions—he himself says he is “uninterested in the future.” But to those who see positive aspects to the democratizing effects of new technologies, or who can’t entirely mourn the passing of the white male canon, simply returning to our grandparents’ idea of culture isn’t even an ideal to strive for. MVL wants culture to fill some big shoes in our society—to act as conscience in the realm of politics, replace religion as a means of transcendence, even, ultimately, to save the world by safeguarding our minds against the kind of extremism that leads to violence and war. But it seems to him the only way to accomplish this is an impossible return to the certainties of the past.
Above all, MVL is asking the questions that must be asked of any age: What role does culture have in society? What is lost and what is gained as we slough off old forms and ideas and adopt new ones? What effects do new technologies have on our ways of thinking? The book participates in the ongoing discussion about the role of the humanities in our increasingly information-driven world. Its answers are fundamentally conservative and never interrogate the preconceptions of the person giving them. The person giving them, of course, is a Nobel prizewinner possessed of a brilliant literary imagination. A person, too, who is capable of lucidly articulating his arguments and examples while occasionally taking them in questionable directions, as when a cogent and insightful discussion of the intricacies of politics, corruption and the media devolves into a rant about the evils of DVD and book pirating. Reading this book, I felt as I always do with MVL’s essays: The foundations of his thought are sound and almost incontrovertible, grounded in humanism and liberalism. Though I often disagree with where he ends up, the journey is eye-opening and my internal argument with him helps me crystallize where I stand myself on some very important issues. It’s a book that will appeal to academics and anyone involved in the humanities; it also has the potential, because of who its author is and the accessibility of his writing, to bring a wider audience into the conversation about culture.
The central question of the book is: Why is culture getting more and more banal and superficial, until it has become a pale imitation of what our parents and grandparents understood by the word? This deterioration, according to MVL, has led to a world without aesthetic values, in which the humanities are nothing more than secondary forms of entertainment. Where the purpose of art used to be a critical examination of the human condition, of morality, and an attempt at transcendence, today our highest priority is entertaining ourselves; we have subjugated all else to that goal.
The introduction and first two chapters of the book take on the subject of culture in general. What we mean by “culture” has changed from what is was for T.S. Eliot when he wrote his “Notes Toward the Definition of Culture,” which emphasized a traditional structure where an “elite minority” were the caretakers of high culture. The disappearance of that elite group who established hierarchies and aesthetic paradigms is tied closely to the market and the commodification of culture. But there is another, just as important reason: the attempt to democratize culture and put it within everyone’s reach. This well-intentioned goal has led not to increased creative freedom, but rather an increasingly frivolous and superficial culture that has no grounding in tradition and is adrift in a glut of information.
The remaining chapters focus on how we came to this “banalization” by looking at different areas of our society: education, eroticism, politics, and religion. Present in all of these discussions is the effect of the preponderance of audiovisual media, which have replaced more permanent art forms like books, and have imposed and perpetuated a world where spectacle is king. MVL is concerned about the loss of privacy in contemporary society, where thanks to the Internet we can know all and divulge all, and mistake that for freedom of expression. The disappearance of the private realm has been instrumental in disarming politics and encouraging corruption and sensationalist journalism; it has also brought about a world where sex is cold and animalistic, robbed of ritual and secrecy and its artistic potential.
In his final reflection, MVL wonders if words like “spirit, ideals, pleasure, love, solidarity, art, creation, beauty, soul, and transcendence” mean anything anymore, and if so, what? Culture’s reason for existing used to be to answer this sort of question. Today it no longer has that responsibility, but has become something much more superficial: on one hand, a diversion for the wider public and, on the other, a rhetorical, esoteric and obscurantist game for tiny groups of vain academics. This last is directed largely at postmodern thinkers like Jean Baudrillard or Michel Foucault, whom he accuses of muddying the waters of criticism with their cryptic theories.
Vargas Llosa tends to present problems as dualities rather than spectrums. He takes exception to a definition of culture that encompasses Wagner and Hitchcock, Nietzsche and John Ford, not to mention Coca-Cola ads. He laments the loss of “objective” aesthetic hierarchies, and doesn’t seem to question whether these are in fact possible. He believes in progress, which leads him to be pessimistic about the present and future but optimistic in his view that a better world is possible. He takes comfort in classifications and hierarchies, which can in turn make a contemporary reader uncomfortable. There is a fundamental tug of war in MVL’s book. On the one hand, he has an ever-present nostalgia for the order of Eliot’s world, where the canon was king and culture belonged to an educated elite who mediated it for the wider public. On the other hand, he seems to want culture to be unifying, and for high culture to have a deeper impact on a wider public; instead of being the province of academia (an elite minority?), high culture should be vitally important in our daily lives and provide a counter to the dominance of the market.
Reading La Civilización del espectáculo, I often felt like I was listening to an old man reminiscing about the good old days, or, at times, scolding the youngsters for their lack of seriousness. But of course it’s not that simple or straightforward, because for all the crotchety techno-dystopianism that makes his writing feel like the last gasps of the canon-worshipping, Great Books-reading old guard, he also puts his finger on some troubling aspects of our society. The basic lament that we are forgetting what’s really important in an effort to entertain, distract, and divert is one few will argue with. Ultimately, the book is a defense of the humanities and a rallying cry to all those who deplore the commercialization of culture and society’s general unwillingness to think deeply about big questions. The problem is that MVL looks backward rather than forward for solutions—he himself says he is “uninterested in the future.” But to those who see positive aspects to the democratizing effects of new technologies, or who can’t entirely mourn the passing of the white male canon, simply returning to our grandparents’ idea of culture isn’t even an ideal to strive for. MVL wants culture to fill some big shoes in our society—to act as conscience in the realm of politics, replace religion as a means of transcendence, even, ultimately, to save the world by safeguarding our minds against the kind of extremism that leads to violence and war. But it seems to him the only way to accomplish this is an impossible return to the certainties of the past.
Above all, MVL is asking the questions that must be asked of any age: What role does culture have in society? What is lost and what is gained as we slough off old forms and ideas and adopt new ones? What effects do new technologies have on our ways of thinking? The book participates in the ongoing discussion about the role of the humanities in our increasingly information-driven world. Its answers are fundamentally conservative and never interrogate the preconceptions of the person giving them. The person giving them, of course, is a Nobel prizewinner possessed of a brilliant literary imagination. A person, too, who is capable of lucidly articulating his arguments and examples while occasionally taking them in questionable directions, as when a cogent and insightful discussion of the intricacies of politics, corruption and the media devolves into a rant about the evils of DVD and book pirating. Reading this book, I felt as I always do with MVL’s essays: The foundations of his thought are sound and almost incontrovertible, grounded in humanism and liberalism. Though I often disagree with where he ends up, the journey is eye-opening and my internal argument with him helps me crystallize where I stand myself on some very important issues. It’s a book that will appeal to academics and anyone involved in the humanities; it also has the potential, because of who its author is and the accessibility of his writing, to bring a wider audience into the conversation about culture.
August 13, 2021
THE REAL CONSUMER BECOMES A CONSUMER OF ILLUSIONS
Guy Debord
It’s always good to hear voices from the non-Anglophonic world, it’s particularly refreshing when we get to hear from some of the more forgotten corners of the globe, which tend to get squeezed out by the dominant English speaking narrative. I’ve read and enjoyed Llosa before, but this is the first time I’ve read his non-fiction and again I was not disappointed.
“When a culture relegates critical thinking to the attic of items no longer in fashion and replaces ideas with images, then literary and artistic products are promoted, accepted or rejected through advertising techniques and the conditioned reflexes of a public that lacks the intellectual and discriminatory antennae to detect when it is being duped.”
These essays have echoes of Roland Barthes and Slavoj Zizek with his take on our ideas of culture, whether they come in the guise of high, low, popular or mass form. He also makes mention of many other thinkers and philosophers, particularly the likes of Popper, Baudrillard and Camus and many others.
“The tragic period in which the price became confused with the value of a work of art.”
He raises another fine point about the risk of hyper political correctness, which often assumes,
“That all cultures, by the mere fact of their existence, are equivalent to each other.” Also I enjoyed what he said about ideas of law and how it is so closely related to morality in Anglo-Saxon and protestant countries, but it’s not a feature of Latin or Hispanic countries (think of all those diving, cheating footballers!). Llosa is also really good on the subject of sex and the perils of excessive drug abuse etc in society for easy means to try and fill various voids within us.
“In the civilization of the spectacle, politics has arguably become as banal as literature, film and art, which means that advertising slogans, clichés, trivia, and the latest fashion or whims now take up almost the entire space that was previously occupied by causes, programmes, ideas and doctrines.”
To be fair there are times when this can feel like being trapped in a room with an elderly relative shouting abuse at the TV, and other times when he can come across as snobby and elitist shouting down the values of mass consumerism for entertainment value, like his contempt for mass market paperbacks or TV shows, I get his point, but in the same way that we shouldn’t all be bullied into always eating healthy food, sometimes you just want to crack a beer with pizza and zone out with a box set etc, that in itself should be part of a balanced and healthy outlook, not being a sanctimonious zealot on your high horse, but more than anything I think Llosa is absolutely spot on the decadent and chronic decline of global mainstream culture of course this has been accelerated by modern hyper-connectivity, smart phones and certain social network sites.
“What is private today? One of the involuntary consequences of the information revolution is to have destroyed the borders that separated it from the public arena. And to have blended both into a ‘happening’ in which we are all both spectators and actors, in which we can, reciprocally, show off our private lives and amuse ourselves observing the private lives of others in a universal striptease where nobody is any longer spared morbid public curiosity.”
On the whole I thought this was a really absorbing read, which made me think long and deeply about our ideas and tastes around culture, and how it is obviously a word that means so many different things to so many different people, but if there was certainty to emerge from this, it’s that dumbing down and the infantilising of culture is getting worse all the time and is only exacerbated by our access to smart phones and search engines which help to deplete our ever dwindling attention spans, making us lazier, docile and more compliant and that should be a real worry, too many people are surrendering agency and responsibility and calling it convenience and that will have deeper and darker repercussions down the line.
May 7, 2019
Винаги е откровение, когато попадна на текст, успял да изрази на глас идеите и мислите, които интуитивно усещам в себе си, но нямам нужните умения, за да ги формулирам достатъчно ясно с думи. Или пък ме е страх, защото някой може да ме разбере погрешно, да се засегне или кой знае какво още. Но Льоса не се страхува да нарича нещата с имената им, не се свени да критикува дори Мишел Фуко и редица други интелектуалци на днешното време (интелектуалци умишлено не е в кавички, тъй като означава точно каквото означава).
Чудили ли сте се защо при лавината от книги, която ни помита в наши дни, хората като че ли изпростяват все повече и повече? Определено не е заради 20-те процента ддс върху продуктите на книгоиздателския бизнес, колкото и бизнесът да плаче по темата. Просто в днешно време не е останъл обективен критерии за това що е култура. Понеже обществото ни се стреми да е политически коректно (като мен!), всичко е станало култура – разбирай Моцарт, Бийтълс, Криско, Тита, Джеймс Джойс, Джеймс Ролинс, Л. Л. Джеймс и т.н. Няма граница между култура и некултура, културата вече не е качество, а количество. Често изпадам в дилеми за разни неща – къде е границата, например кои права на кои социални групи трябва (а трябва ли?) да се ограничат; трябва ли да наказвам детето или най-добре да му позволя повече неща; какво трябва да е разрешено и какво – забранено? Мислех си, че критерият ми трябва да е здравият разум и се придържам към това правило. Сега разбирам, че в цялата какофония от идеи, от които е съставен съвременният живот, повечето противоречащи си една на друга, съм загубила моралния си компас. За съжаление изглежда, че не съм само аз. Не са останали много валидни критерии, чрез които да правим тънките разлики между нещата и да поставяме граници между здравия разум и откровената глупост на политическата коректност.
Имам сериозни възражения към главата за религията („Опиумът на народа“), не схванах какво е мястото й в „цивилизацията на зрелището“. Изхождайки от личния си опит, по никой начин не мога да се съглася с твърдението, че моралът на повечето (дори на почти всички) хора се корени в религията. Аз съм убеден агностик (това май е оксиморон), почти атеист, но не мога да се определя като човек без морал, макар и сериозно да страдам от аномия. Същото (без аномията) се отнася до почти всичките ми роднини, приятели и познати. Силно се съмнявам религията да е източника на морал за толкова хора, колкото са според Льоса. Според него ако не вярваш в християнския морал, изобщо нямаш достъп до какъвто и да е било такъв, а това просто няма как да е вярно – емпирично, не философски. Изобщо религията ми е чувствителна тема и не съм съгласна с Льоса. Но иначе човекът е прав за много неща, като например за това, че влиянието на църквата, без значения коя, не бива да излиза от рамките на частния живот.
Но главите за еротиката и политическият живот, както и за културата си заслужават. Книгата не е кой знае колко задълбочена откъм анализ на причини и следствия, но пък е право в целта. За съжаление изглежда, че сме преминали критичната точка и няма връщане назад, обречени сме простотията да процъфтява и в скоро време да остане само тя (пуснете BG радио и мисля, че всеки ще се убеди сам).
Чудили ли сте се защо при лавината от книги, която ни помита в наши дни, хората като че ли изпростяват все повече и повече? Определено не е заради 20-те процента ддс върху продуктите на книгоиздателския бизнес, колкото и бизнесът да плаче по темата. Просто в днешно време не е останъл обективен критерии за това що е култура. Понеже обществото ни се стреми да е политически коректно (като мен!), всичко е станало култура – разбирай Моцарт, Бийтълс, Криско, Тита, Джеймс Джойс, Джеймс Ролинс, Л. Л. Джеймс и т.н. Няма граница между култура и некултура, културата вече не е качество, а количество. Често изпадам в дилеми за разни неща – къде е границата, например кои права на кои социални групи трябва (а трябва ли?) да се ограничат; трябва ли да наказвам детето или най-добре да му позволя повече неща; какво трябва да е разрешено и какво – забранено? Мислех си, че критерият ми трябва да е здравият разум и се придържам към това правило. Сега разбирам, че в цялата какофония от идеи, от които е съставен съвременният живот, повечето противоречащи си една на друга, съм загубила моралния си компас. За съжаление изглежда, че не съм само аз. Не са останали много валидни критерии, чрез които да правим тънките разлики между нещата и да поставяме граници между здравия разум и откровената глупост на политическата коректност.
Имам сериозни възражения към главата за религията („Опиумът на народа“), не схванах какво е мястото й в „цивилизацията на зрелището“. Изхождайки от личния си опит, по никой начин не мога да се съглася с твърдението, че моралът на повечето (дори на почти всички) хора се корени в религията. Аз съм убеден агностик (това май е оксиморон), почти атеист, но не мога да се определя като човек без морал, макар и сериозно да страдам от аномия. Същото (без аномията) се отнася до почти всичките ми роднини, приятели и познати. Силно се съмнявам религията да е източника на морал за толкова хора, колкото са според Льоса. Според него ако не вярваш в християнския морал, изобщо нямаш достъп до какъвто и да е било такъв, а това просто няма как да е вярно – емпирично, не философски. Изобщо религията ми е чувствителна тема и не съм съгласна с Льоса. Но иначе човекът е прав за много неща, като например за това, че влиянието на църквата, без значения коя, не бива да излиза от рамките на частния живот.
Но главите за еротиката и политическият живот, както и за културата си заслужават. Книгата не е кой знае колко задълбочена откъм анализ на причини и следствия, но пък е право в целта. За съжаление изглежда, че сме преминали критичната точка и няма връщане назад, обречени сме простотията да процъфтява и в скоро време да остане само тя (пуснете BG радио и мисля, че всеки ще се убеди сам).
May 17, 2025
Das Buch „Alles Boulevard“ von Mario Vargas Llosa ist Kulturpessimismus in Reinform. Er sagt, dass wir in einer Zeit der Unkultur leben, in der es keinerlei Abstufungen oder Ordnung mehr gibt. Eine Zeit, in der ein Twerk von Miley Cyrus künstlerisch genauso wertvoll ist, wie ein Gemälde von Gerhard Richter. Die „Kultur des Spektakels“ sei immer wichtiger geworden. Darunter zu verstehen ist eine Kultur, in der der reine Unterhaltungswert dem des kulturellen obsiegt. Es gibt keine intellektuelle Instanz die Kulturgüter einordnet, Verkaufszahlen sind wichtiger als alles andere.
In Vargas Llosa Welt ist Kultur eine Art gesellschaftliche Ordnungsinstanz. Diese definiert wer oben und wer unten ist. Gebildete Menschen demnach oben, die anderen unten. Gibt es keine Unterscheidungen mehr zwischen E-Kultur und U-Kultur, so gibt es auch diese Ordnung nicht mehr.
Vargas Llosas Kriterium für ein gutes Buch ist, dass es schwierig sein muss. Man müsse konzentriert und voller Hochachtung vor dem Werk sitzen und es bedarf viel Zeit, um das Kunstwerk zu verstehen.
„Alles Boulevard“ enthält Essays die in den Jahren zwischen 1995 und 2011 entstanden sind. Zu jedem Essay erzählt Vargas Llosa eine kleine Anekdote aus seinem Leben. Beim Lesen habe ich mich köstlich amüsiert, weil Vargas Llosa einfach ein großartiger Stilist ist und in vielen Punkten muss ich ihm einfach zustimmen. Nicht, dass Kultur eine Ordnungsinstanz sein soll, die verschiedene Klassen hervorbringt, das halte ich für vollkommen falsch! Seine Argumente, dass ein Buch nur gut sein kann, wenn es schwer zu Lesen ist, ist auch vollkommener Unsinn.
Dennoch: Sein Punkt, dass Unterhaltung im Vordergrund steht, ist nicht von der Hand zu weisen. Wer möchte sich den heute noch durch einen 1000 Seiten Roman der Mittelalterliteratur quälen, wenn er auch einfach ein beliebiges Buch aus der Bahnhofsbuchhandlung lesen kann.
Nennt mich einen Pessimisten, aber Vargas Llosa hat mit seiner Kritik an der Kultur ins Schwarze getroffen.
Eine klare Leseempfehlung!
Note: 1-
In Vargas Llosa Welt ist Kultur eine Art gesellschaftliche Ordnungsinstanz. Diese definiert wer oben und wer unten ist. Gebildete Menschen demnach oben, die anderen unten. Gibt es keine Unterscheidungen mehr zwischen E-Kultur und U-Kultur, so gibt es auch diese Ordnung nicht mehr.
Vargas Llosas Kriterium für ein gutes Buch ist, dass es schwierig sein muss. Man müsse konzentriert und voller Hochachtung vor dem Werk sitzen und es bedarf viel Zeit, um das Kunstwerk zu verstehen.
„Alles Boulevard“ enthält Essays die in den Jahren zwischen 1995 und 2011 entstanden sind. Zu jedem Essay erzählt Vargas Llosa eine kleine Anekdote aus seinem Leben. Beim Lesen habe ich mich köstlich amüsiert, weil Vargas Llosa einfach ein großartiger Stilist ist und in vielen Punkten muss ich ihm einfach zustimmen. Nicht, dass Kultur eine Ordnungsinstanz sein soll, die verschiedene Klassen hervorbringt, das halte ich für vollkommen falsch! Seine Argumente, dass ein Buch nur gut sein kann, wenn es schwer zu Lesen ist, ist auch vollkommener Unsinn.
Dennoch: Sein Punkt, dass Unterhaltung im Vordergrund steht, ist nicht von der Hand zu weisen. Wer möchte sich den heute noch durch einen 1000 Seiten Roman der Mittelalterliteratur quälen, wenn er auch einfach ein beliebiges Buch aus der Bahnhofsbuchhandlung lesen kann.
Nennt mich einen Pessimisten, aber Vargas Llosa hat mit seiner Kritik an der Kultur ins Schwarze getroffen.
Eine klare Leseempfehlung!
Note: 1-
i-want-money
September 17, 2017Translated!!
Translation, please? Soon?
An exchange twixt Mario Vargas Llosa and Gilles Lipovetsky in Eurozine:
"Proust is important for everyone"
In conversation with the sociologist Gilles Lipovetsky, novelist and Nobel laureate Mario Vargas Llosa discusses the relative merits of "high" and "mass" culture in the contemporary world and defends the ideas explored in his recent book La civilización del espectáculo.
http://www.eurozine.com/articles/2012...
Friend Kalliope translated the above book description for us:
An exchange twixt Mario Vargas Llosa and Gilles Lipovetsky in Eurozine:
"Proust is important for everyone"
In conversation with the sociologist Gilles Lipovetsky, novelist and Nobel laureate Mario Vargas Llosa discusses the relative merits of "high" and "mass" culture in the contemporary world and defends the ideas explored in his recent book La civilización del espectáculo.
http://www.eurozine.com/articles/2012...
Friend Kalliope translated the above book description for us:
Turning art and literature into something banal, the triumph of the yellow press, and the frivolous behavior of politics, are all symptoms of a greater evil that is afflicting our contemporary society: the reckless idea of transforming our natural inclination to amuse ourselves into a higher order. In the past, culture was a sort of conscience which prevented our turning our backs to reality. Now it has become a mechanism for distraction and entertainment. The figure of the intellectual, who fashioned the whole of the twentieth century, has disappeared now from the public arena. Even if some undersign manifestoes or participate in debates, their effect on society is minimal. Aware of this situation, many have opted for (maintaining) a discreet silence. Vargas Llosa, as a good exponent of an inquisitive mind, presents to us a very harsh in-depth analysis of our times and our culture.Thanks, Kalliope!
May 3, 2014
O livro deixa muito a desejar. Está mais para uma coleção de textos dispersos do que para um "ensaio". Peca pela falta de profundidade e carece de estrutura. Llosa passa as páginas lamentando a decadência de uma "época dourada da cultura", que temo não ter existido, salvo como produto de uma sociedade elitista e excludente, e faz uma leitura, a meu ver, algo equivocada, e apressada, do campo dos estudos culturais. Mas, inegavelmente, o livro oferece oportunidade para reflexão sobre nosso tempo e nossa cultura, mesmo que seja pela vontade constante (que causou em mim) de rebater seus argumentos e constatações.
September 28, 2012
Un libro insatisfactorio por su dispersión y su poca profundidad. Al principio me recordó mucho La resistencia de Ernesto Sábato, que al menos tenía la virtud de la nostalgia simple y sin muchas pretensiones y la pulida elegancia producto de la remembranza de un pasado idealizado.
Vargas Llosa derrama su spleen sobre los peores excesos del arte convertido en moda e impostura y las posiciones extremas y polemicistas del postmodernismo retrechero y tirapiedra. Lo malo es que en su afán justiciero, Vargas Llosa deja de lado la ponderación y olvida mencionar que, al lado de la frivolidad más aplaudida se sigue elaborando obra seria, audaz, valiente y trascendente. Hoy hay consenso en apreciar a los impresionistas, a Picasso y a Matisse, pero en su tiempo el consenso era que estaban desquiciados o se burlaban de la buena fe del público. Arremete contra la televisión y el cine y se pasa de la línea al negarles seriedad por estar fundadas en la imágen, olvidando que la misma destemplada crítica puede aplicarse a las obras maestras de la pintura occidental que sí forman parte de su canon de cultura seria. Al final, no resiste, y aprovecha también para opinar, y lo digo con toda mala intención, frívolamente, sobre el libro digital. Nos descubre con aire de presdigitizador la conocida necesidad de un balance entre lo material y lo espiritual:
Una perspectiva que se contrapone y complementa respetuosa y amistosamente las ideas de Vargas Llosa se encuentra en una conversación entre este autor y el estudioso francés de la sociedad del consumo, Gilles Lipovetsky en http://www.letraslibres.com/revista/d....
Conociendo la trayectoria de Vargas Llosa respecto a la política, uno lee con cuidado sus opiniones sobre el papel del intelectual en la política. Sustanciosos y dignos de atención son los argumentos que esgrime contra el uso de la burka en las escuelas francesas, pero al final su lamento que el político saca más votos si se retrata al lado de un cómico que de un intelectual tristemente resulta cierto pero banal. Nos recuerda que hubo intelectuales que se asociaron con lo peor del despotismo, así como que hubo intelectuales que se enfrentaron a ellos, y admite que los primeros pudieron haber contribuido a desprestigiar a todo el gremio, pero su análisis se queda muy corto. La verdad es que desde que Platón fue a educar a Dionisio, el tirano de Siracusa y Confucio asumió cargos en el estado de Lu, han habido intelectuales que buscan influir en el poder y poderosos que los desairan y los decepcionan. Como dice más lúcidamente Ricardo Cayuela Gally al principio de su soberbio ensayo El papel de los intelectuales en la política publicado en 2010 por Letras Libres (http://www.letraslibres.com/revista/c...) , haciendo referencia a un México que puede ser cualquiera de nuestros países:
Es en este sentido de intelectual, con esa conciencia de su prestigio que nos advierte con reminiscencias de profeta bíblico que: "La frivolidad desarma moralmente a una cultura descreída. Socava sus valores". El mensaje no es nuevo pero eso no le quita razón ni pertinencia.
Lo mejor del libro, a mi juicio, es la inclusión de su apasionado discurso sobre lo que significa crear literatura en tiempos modernos, Dinosaurios en tiempos díficiles, escrito en 1996 al recibir el Premio de la Paz (Friedenspreis) de los Editores y Libreros alemanes y que claramente contiene la génesis tanto de este libro como la semilla de un libro mejor que éste, un libro sin tantas distracciones, con mayor hilación, profundidad y contundencia.
Vargas Llosa derrama su spleen sobre los peores excesos del arte convertido en moda e impostura y las posiciones extremas y polemicistas del postmodernismo retrechero y tirapiedra. Lo malo es que en su afán justiciero, Vargas Llosa deja de lado la ponderación y olvida mencionar que, al lado de la frivolidad más aplaudida se sigue elaborando obra seria, audaz, valiente y trascendente. Hoy hay consenso en apreciar a los impresionistas, a Picasso y a Matisse, pero en su tiempo el consenso era que estaban desquiciados o se burlaban de la buena fe del público. Arremete contra la televisión y el cine y se pasa de la línea al negarles seriedad por estar fundadas en la imágen, olvidando que la misma destemplada crítica puede aplicarse a las obras maestras de la pintura occidental que sí forman parte de su canon de cultura seria. Al final, no resiste, y aprovecha también para opinar, y lo digo con toda mala intención, frívolamente, sobre el libro digital. Nos descubre con aire de presdigitizador la conocida necesidad de un balance entre lo material y lo espiritual:
Todos los grandes pensadores liberales [...] señalaron que la libertad económica y política sólo cumplían a cabalidad su función civilizadora, creadora de riqueza y de empleo y defensora del individuo soberano, de la vigencia de la ley y el respeto de los derechos humanos, cuando la vida espiritual de la sociedad era intensa y mantenía viva e inspiraba una jerarquía de valores respetada y acatada por el cuerpo social [...] El gran fracaso y las crisis sin tregua que experimenta sin tregua el sistema capitalista -la corrupción, el tráfico de influencias, las operaciones mercantilistas para enriquecerse transgrediendo la ley, la codicia frenética que explica los grandes fraudes de entidades bancarias y financieras, etcétera- no se deben a faltas constitutivas a sus instituciones, sino al desplome de ese soporte moral y espiritual encarnado en la vida religiosa que hace las veces de brida y correctivo permanente que mantiene al capitalismo dentro de ciertas normas de honestidad, respeto hacia el prójimo y hacia la ley.
Una perspectiva que se contrapone y complementa respetuosa y amistosamente las ideas de Vargas Llosa se encuentra en una conversación entre este autor y el estudioso francés de la sociedad del consumo, Gilles Lipovetsky en http://www.letraslibres.com/revista/d....
Conociendo la trayectoria de Vargas Llosa respecto a la política, uno lee con cuidado sus opiniones sobre el papel del intelectual en la política. Sustanciosos y dignos de atención son los argumentos que esgrime contra el uso de la burka en las escuelas francesas, pero al final su lamento que el político saca más votos si se retrata al lado de un cómico que de un intelectual tristemente resulta cierto pero banal. Nos recuerda que hubo intelectuales que se asociaron con lo peor del despotismo, así como que hubo intelectuales que se enfrentaron a ellos, y admite que los primeros pudieron haber contribuido a desprestigiar a todo el gremio, pero su análisis se queda muy corto. La verdad es que desde que Platón fue a educar a Dionisio, el tirano de Siracusa y Confucio asumió cargos en el estado de Lu, han habido intelectuales que buscan influir en el poder y poderosos que los desairan y los decepcionan. Como dice más lúcidamente Ricardo Cayuela Gally al principio de su soberbio ensayo El papel de los intelectuales en la política publicado en 2010 por Letras Libres (http://www.letraslibres.com/revista/c...) , haciendo referencia a un México que puede ser cualquiera de nuestros países:
[E]n México la creación cultural –no solo la literaria– está hecha para las élites, para el grupito de supuestos entendidos. La cultura es una conspiración entre conjurados. No se busca al público, ignorante y vulgar. Se desconfía del mercado, del éxito, de la inteligibilidad, del pacto entre autor y lector. De ahí el arrebato por la becas, por tal o cual foro de la UNAM, por el premio X o por ser invitado de la fil. Migajas. Alpiste. Vacuos consuelos. Sin público y sin protagonismo social, el escritor en la era democrática suspira. Y entre suspiro y suspiro, sueña con el caudillo que resuelva todos nuestros males, que refunde la patria, que haga nacer un nuevo México. Si adicionalmente regresa los reflectores perdidos, pues qué más se puede pedir.
Para acabar de complicar el cuadro, en México se confunde al creador con el intelectual. Y no son lo mismo. Un intelectual es un personaje difícil de clasificar. No es un artista ni un pensador, forzosamente; es alguien que opina sobre los asuntos públicos y tiene en la inasible y etérea percepción de la gente una suerte de preeminencia moral, no tanto por el valor objetivo de sus opiniones como por el prestigio de la persona que las emite. Es decir, no todos los grandes artistas son intelectuales ni viceversa. La obra, o la apariencia de una obra, es la patente de corso para hablar en público con autoridad de los asuntos de la polis. Aunque solo se digan majaderías y banalidades.
Es en este sentido de intelectual, con esa conciencia de su prestigio que nos advierte con reminiscencias de profeta bíblico que: "La frivolidad desarma moralmente a una cultura descreída. Socava sus valores". El mensaje no es nuevo pero eso no le quita razón ni pertinencia.
Lo mejor del libro, a mi juicio, es la inclusión de su apasionado discurso sobre lo que significa crear literatura en tiempos modernos, Dinosaurios en tiempos díficiles, escrito en 1996 al recibir el Premio de la Paz (Friedenspreis) de los Editores y Libreros alemanes y que claramente contiene la génesis tanto de este libro como la semilla de un libro mejor que éste, un libro sin tantas distracciones, con mayor hilación, profundidad y contundencia.
April 29, 2024
Não há paciência para tanta condescendência...
August 1, 2025
I'll start by saying this is an excellent text trying to find an explanation about the current state of the world, even more so, today, in 2025, when I write this, than when the text was written (early 2010's and some essays before that).
Even so, I'm not really sure if I agree with all of the arguments that Mr. Llosa brings, or if things were better in the past as he keeps telling us.
At a first glance I do agree that everything tends to be more and more superficial, more and more people seem to be doing things just to put on a show to be seen and admired by, well, as many people as possible.
This, obviously had a huge influence on our world, in the way we see and handle politics, art, sex, human relationships, education, morality and so on, with the, maybe not so obvious consequence, that this brought in a decline of democracy in the western countries.
This is because a not so educated people that are less and less interested about what is going on in the world, or even if they are interested, they don't have the necessary knowledge or attention span to get proper information, to vote or to get involved in their best self interest, so, in the end, this allows for not so well intended people to do politics in their own service and not for the general public.
But see, this is one of the weak spots of this argument. It might seem that in the past, maybe 50 years ago, or 100 years ago, people were more educated and well informed, but were they really?
Because writers and intellectuals in those times would complain about similar things as Mr. Llosa does, that in the past, things were better. Also, the literacy rates kept increasing all over the world, in the last century, so maybe, in the past, you didn't have a majority of more educated people, just less educated people but better? I don't know, it's just a thought, because some portions of the text were very similar to how old people complain: "during my time...".
I do tend to agree with the general idea, found in the text, that high culture is a little bit elitist and not everyone can access it, because you need the capability, the time, the willingness, the effort and maybe to be born in the right place to enjoy it.
I would say it's definitely a must read!
Even so, I'm not really sure if I agree with all of the arguments that Mr. Llosa brings, or if things were better in the past as he keeps telling us.
At a first glance I do agree that everything tends to be more and more superficial, more and more people seem to be doing things just to put on a show to be seen and admired by, well, as many people as possible.
This, obviously had a huge influence on our world, in the way we see and handle politics, art, sex, human relationships, education, morality and so on, with the, maybe not so obvious consequence, that this brought in a decline of democracy in the western countries.
This is because a not so educated people that are less and less interested about what is going on in the world, or even if they are interested, they don't have the necessary knowledge or attention span to get proper information, to vote or to get involved in their best self interest, so, in the end, this allows for not so well intended people to do politics in their own service and not for the general public.
But see, this is one of the weak spots of this argument. It might seem that in the past, maybe 50 years ago, or 100 years ago, people were more educated and well informed, but were they really?
Because writers and intellectuals in those times would complain about similar things as Mr. Llosa does, that in the past, things were better. Also, the literacy rates kept increasing all over the world, in the last century, so maybe, in the past, you didn't have a majority of more educated people, just less educated people but better? I don't know, it's just a thought, because some portions of the text were very similar to how old people complain: "during my time...".
I do tend to agree with the general idea, found in the text, that high culture is a little bit elitist and not everyone can access it, because you need the capability, the time, the willingness, the effort and maybe to be born in the right place to enjoy it.
I would say it's definitely a must read!
December 2, 2025
Escrito em 2012, esse livro é uma tentativa falha do Mario Vargas Llosa de se firmar na posição caricata de intelectual que dá entrevistas de pernas cruzadas e fala sem rodeios sobre todo e qualquer tema. Ele falha miseravelmente... Vargas Llosa escreve ótimos romances e fala muito bem quando o assunto é a literatura (gosto especialmente do seu livro sobre Os Miseráveis), quando se mete a discutir outros assuntos solta os lugares comuns mais toscos imagináveis. Acerta aqui e aculá em seus diagnósticos, mas no geral, é uma leitura sofrível.
Disse anteriormente que o autor é uma pessoa que respeito apesar de discordar de suas opiniões, esse livro abalou o respeito que nutro por ele. Um escritor latino americano tão relevante com tamanho sentimento de vira-lata me dá um desgosto tremendo, é estranho alguém tão elitista e arrogante ter uma autoestima tão desregulada, uma vontade de ser europeu que transparece em cada parágrafo.
Enfim, 'Amusing ourselves to death' do Neil Postman é um livro bem superior, escrito 27 anos antes desse, que trata sobre o assunto de forma menos anacrônica e tosca que esse livreto fraco.
Disse anteriormente que o autor é uma pessoa que respeito apesar de discordar de suas opiniões, esse livro abalou o respeito que nutro por ele. Um escritor latino americano tão relevante com tamanho sentimento de vira-lata me dá um desgosto tremendo, é estranho alguém tão elitista e arrogante ter uma autoestima tão desregulada, uma vontade de ser europeu que transparece em cada parágrafo.
Enfim, 'Amusing ourselves to death' do Neil Postman é um livro bem superior, escrito 27 anos antes desse, que trata sobre o assunto de forma menos anacrônica e tosca que esse livreto fraco.
August 6, 2020
Цивилизация на зрелището” на Марио Варгас Льоса е книга,актуална днес,напомняща ни,че живеем в консуматорско общество,където единственото предназначение на културата е да забавлява...Льоса обръща внимание на light литературата,light киното,light журналистиката,light секса,политиката,религията,всички формиращи ни звена като цивилизация,докъде ни водят...Вижте корицата на книгата...От първата до последната страница си заслужава това своеобразно есе,защото думи като култура,морал вече са преобърнати в различни представи далеч от значението си,уви...
December 25, 2014
Take Llosa's introducing words seriously: this book has not much to add to the numerous essays on the same theme. What he does here, actually, is to remark most of the well known anti-mass-culture claims, moving them to a libertarian/conservative view, based mainly in the essays of TS Eliot, George Steiner and Guy Debord (obviously confronting this last one). And though his writing is often interesting, most of the the topics he covers are explored repetitively and sometimes vaguely and moralist enough to sound like parents orienting their children. I would recommend it only as a means of provoking thought for those who are not really used to the conservative and libertarian niches and usual discourses.
June 16, 2012
"El espectáculo parece no ser realmente el fantasma, sino la sábana que lo cubre. El fantasma que asusta a Vargas Llosa no es otro que... "
Reseña completa en http://canal-l.blogspot.com.es/2012/0...
Reseña completa en http://canal-l.blogspot.com.es/2012/0...
October 24, 2020
Un libro ameno y que deja de manifiesto la vital relevancia de la literatura y la lectura frente a La Fatuidad de los medios y de la pseudo cultura en estos tiempos... Una lectura imprescindible..
July 9, 2012
Esto no es un ensayo, queridos lectores, es una colección de ideas del Señor Vargas Llosa.
El pretende que sea un ensayo pero no lo es.
En los ensayos se profundiza sobre una idea. No se capitulan las ideas sin profundizar en ellas.
Es más, creo que éste libro es una colección de ideas que ha escrito a lo largo de su carrera y que las ha reunido en un libro. Lo podéis comprobar en las fechas que acompañan a cada escrito.
Además de tener razón en su crítica al aburrimiento del espectador actual, que consume y tira, consume y se despoja rápidamente de lo consumido, también tiene razón en la exposición del consumo actual de la literatura, donde la democratización del acceso a la cultura ha hecho de la literatura un producto más del capitalismo donde se confunde valor y precio. La fundamentación de sus ideas con respecto al consumo y producción de la literatura actual es acertado. Al igual que su ligero paso por su critica a la política, en el que puede verse la punta del iceberg pero en el que no profundiza.
Por lo tanto, creo que su libro no tiene valor como ensayo, es una colección de pensamientos del autor, nada más.
Lo que no comparto y reivindico es que etiquete a la moda como un producto frívolo, cuando se desconoce el mecanismo de la maquinaria de la moda no debería criticarse tan a la ligera. Si bien es cierto que posee una parte frívola, detrás de la moda existe una industria de la que comen, viven y sobreviven muchísimas personas que se lo toman muy en serio. Por lo que dice este señor puede uno percatarse que desconoce la industria de la moda. Lo que yo me pregunto es si en sus libros sus personajes van en bolas??!!, es más, me pregunto si el centro de investigación etnográfico de madrid se adheriría a las palabras de Vargas Llosa.
El pretende que sea un ensayo pero no lo es.
En los ensayos se profundiza sobre una idea. No se capitulan las ideas sin profundizar en ellas.
Es más, creo que éste libro es una colección de ideas que ha escrito a lo largo de su carrera y que las ha reunido en un libro. Lo podéis comprobar en las fechas que acompañan a cada escrito.
Además de tener razón en su crítica al aburrimiento del espectador actual, que consume y tira, consume y se despoja rápidamente de lo consumido, también tiene razón en la exposición del consumo actual de la literatura, donde la democratización del acceso a la cultura ha hecho de la literatura un producto más del capitalismo donde se confunde valor y precio. La fundamentación de sus ideas con respecto al consumo y producción de la literatura actual es acertado. Al igual que su ligero paso por su critica a la política, en el que puede verse la punta del iceberg pero en el que no profundiza.
Por lo tanto, creo que su libro no tiene valor como ensayo, es una colección de pensamientos del autor, nada más.
Lo que no comparto y reivindico es que etiquete a la moda como un producto frívolo, cuando se desconoce el mecanismo de la maquinaria de la moda no debería criticarse tan a la ligera. Si bien es cierto que posee una parte frívola, detrás de la moda existe una industria de la que comen, viven y sobreviven muchísimas personas que se lo toman muy en serio. Por lo que dice este señor puede uno percatarse que desconoce la industria de la moda. Lo que yo me pregunto es si en sus libros sus personajes van en bolas??!!, es más, me pregunto si el centro de investigación etnográfico de madrid se adheriría a las palabras de Vargas Llosa.
March 5, 2015
Si bien considero a Varguitas, como le decían en "La tía Julia y el escribidor" un buen novelista, como ensayista tiene sus momentos y uno llega a preguntarse si él mismo sabe bien qué es lo que quiere lograr con esta obra. Su pragmatismo con respecto a la religión como pilar de las democracias francamente me dejó un mal sabor de boca. Por otro lado, me parece muy de viejo choto la mayor parte de sus plagueos con respecto a la democratización y posterior banalización de la cultura. Si bien este hecho parece innegable, Vargas Llosa parece desconfíar (estoy casi seguro de ello) de los criterios del público a la hora de diferenciar entre arte y superchería, diferencia cada vez menos tangible, pero que aun existe.
Sus pataleos sobre los avances de literatura en formato digital (refiriéndose a esta como fría, virtual -en su acepción de algo intangible-, y por lo tanto desapasionada) deja entrever que ningún autor que opte por este formato será tan bueno como él y los de las generaciones anteriores. Qué diría si se entera que leí este ensayo justamente en su versión digitaly, peor aún, pirata.
Rescato el fragmento de una review de usuario para la versión kindle de esta obra, con la cual no puedo estar más que de acuerdo:
Sus pataleos sobre los avances de literatura en formato digital (refiriéndose a esta como fría, virtual -en su acepción de algo intangible-, y por lo tanto desapasionada) deja entrever que ningún autor que opte por este formato será tan bueno como él y los de las generaciones anteriores. Qué diría si se entera que leí este ensayo justamente en su versión digital
Rescato el fragmento de una review de usuario para la versión kindle de esta obra, con la cual no puedo estar más que de acuerdo:
Whatever I was able to read shows a profound ignorance regardind the meaning of culture by a wash out writer too old to recognize that culture is leaving him behind. His obviously elitist view of culture negates what either solciologists (sic) or anthropologist define as culture. He sees cybertechnology, the biggest revolution in communidations since the invention of language as a threat to what he calls "culture".
February 6, 2017
Crime, violência, bisbilhotice, entretenimento fugaz, comédia superficial, literatura de latrina: esta é a Civilização do Espétcaulo
Desengane-se quem julga que esta categorização é fruto da mente apurada de Mário Vargas Llosa, audaz prémio Nobel, e influente pensador. Não. Basta observar os tabloides diários, a televisão diurna, e as primeiras estantes das livrarias para perceber tudo isso. O autor apenas faz o trabalho de nos avivar a consciência.
No fundo, o escritor e pensador peruano enverga o papel de profeta, dando a conhecer, através de uma coletânea de ensaios e artigos, o que é evidente. Mas nem todos têm a sagacidade para observar isto: o circo mediático e sujo presente na civilização ocidental do século XXI,um universo obtuso e pouco delineado, onde a figura do intelectual é ridicularizada, e onde se atribuem valores estéticos ao objeto superficial, consome-se um jornalismo pouco preocupado com factos, que vive preocupado em edificar escândalos comprometedores das figuras públicas.
Acredito pois, que aqueles se atreveram a ler este livro não irão aprender nada de novo. Apenas irão reforçar ideias preconcebidas sobre o mundo real. E isso é justificado. Seria anormal se assim não fosse. “A Civilização do Espetáculo” não é mais que uma representação extremamente acertada daquilo que se verifica diariamente, nos últimos anos, e que tem vindo a assolar a humanidade, desnudando-a de qualquer dignidade remanescente.
Desengane-se quem julga que esta categorização é fruto da mente apurada de Mário Vargas Llosa, audaz prémio Nobel, e influente pensador. Não. Basta observar os tabloides diários, a televisão diurna, e as primeiras estantes das livrarias para perceber tudo isso. O autor apenas faz o trabalho de nos avivar a consciência.
No fundo, o escritor e pensador peruano enverga o papel de profeta, dando a conhecer, através de uma coletânea de ensaios e artigos, o que é evidente. Mas nem todos têm a sagacidade para observar isto: o circo mediático e sujo presente na civilização ocidental do século XXI,um universo obtuso e pouco delineado, onde a figura do intelectual é ridicularizada, e onde se atribuem valores estéticos ao objeto superficial, consome-se um jornalismo pouco preocupado com factos, que vive preocupado em edificar escândalos comprometedores das figuras públicas.
Acredito pois, que aqueles se atreveram a ler este livro não irão aprender nada de novo. Apenas irão reforçar ideias preconcebidas sobre o mundo real. E isso é justificado. Seria anormal se assim não fosse. “A Civilização do Espetáculo” não é mais que uma representação extremamente acertada daquilo que se verifica diariamente, nos últimos anos, e que tem vindo a assolar a humanidade, desnudando-a de qualquer dignidade remanescente.
September 23, 2017
Mucho aun por reflexionar sobre este ensayo. Es cierto que no profundiza en las ideas todo lo que debiera, pero deja claro el mensaje de nuestra cultura "light" y otros efectos de nuestro progreso tecnológico. Me saltan dos ideas en particular. La primera sobre lo embaucador del arte modernos y de como Don Mario mismo confiesa haberse sentido inculto y que creo es una sensación que muchos compartimos. Aparte del asco, asombro y pena ajena de los ejemplos citados. Lo segundo es el contenido de la literatura actual, más destinada a entretener fácil, sin pena ni gloria y transformarse en una pieza de cine de domingo como máxima aspiración. Aqui entra mi angustia como padre para ver de que mis hijas no caigan en la mediocridad de leer "Crepúsculo" y creer que eso es ser culto. Angustia de como hacer competir una "Ilíada", un "Lord Jim", a Verne, a Dumas con esas novelas "cool" de hoy en día, donde el sadomasoquismo de ama de casa tiene enloquecidas a las madres del mundo. Porque la sociedad influye, pero somos los padres quienes educamos.
October 25, 2016
I would recommend reading just the last essay "Final Thoughts" where Llosa raises some pertinent questions about the emergence of the digital book and the decline of the printed word. Much of the rest of the book is just one long rant after the other- against the emergence of mass culture, smartphones, internet activism, immigration. The only thing that the essays convince one is that that the writer is unable to come to grips with a world that is not to his liking.
One of the most ironic sections in the book is the one where, in a 2011 article, he rants about the "leakages" by Julian Assange and others of what he considers a breach of confidentiality. He terms it as "information licentiousness"- an assault on public and private freedom. In light of Llosa's own name being listed in the Panama Papers, this is funnily ironic.
One of the most ironic sections in the book is the one where, in a 2011 article, he rants about the "leakages" by Julian Assange and others of what he considers a breach of confidentiality. He terms it as "information licentiousness"- an assault on public and private freedom. In light of Llosa's own name being listed in the Panama Papers, this is funnily ironic.
Displaying 1 - 30 of 460 reviews