Strada

by Adrian Chivu

Un amestec de South Park si Amintiri din copilarie, o poveste plina de umor, sensibilitate discreta si tristete despre candoarea si cruzimile varstei.

Istorisita la persoana intai chiar de protagonistul sau, Traian, un baiat de 11 ani, povestea are in centru disparitia unchiului acestuia, mister in jurul caruia unul dintre prietenii baiatului construieste un scenariu in care unchiul a fost omorat de sotia lui, cu ajutorul mamei lui Traian. El isi convinge prietenii ca are dreptate si dezvolta scenariul pana la un nivel fabulos, brodind o istorie complicata in care intriga politista se impleteste cu plasmuiri alimentate de spaima, superstitii si credinta in strigoi, ce reflecta felul in care sensibilitatea celor mici percepe lumea de neinteles a adultilor, cu dramele si complicatiile sale. Toate acestea se proiecteaza pe fundalul intamplarilor marunte si induiosatoare ce recompun nostalgic copilaria in Romania anilor ’80: mersul la scoala si poznele mai mult sau mai putin inocente din jurul blocului, conflictele dintre grupurile rivale din cartier, trezirile matinale, urmate de statul la cozile de la „alimentara“, schimbul de timbre, completarea oracolului, filmele „cu batai“ de pe casete video, dar si emotiile primei iubiri si descoperirea sexualitatii.

Genres: Romania, Romanian Literature

248 pages, ebook

First published April 1, 2012

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Privind înapoi cu mînie

Acum mai bine de treizeci de ani (la un sau doi după întîmplările narate în Strada, dacă stau bine şi mă gîndesc), pe cînd mă pregateam de admiterea la filologie, vînam prin cărţile pe care le citeam frazele lungi şi stufoase, cu promisiuni de challenge gramatical. Preferatul meu era Marin Preda, dar nici Breban sau Ţoiu nu mi se păreau de ici de colo cu întortocherile lor stilistice. He-he, ce mină de aur ar fi fost pentru mine atunci romanul lui Adrian Chivu, cu cele 29 de fraze care-l compun şi cu cîtă pasiune aş fi construit schema a măcar uneia dintre ele!

Desigur, structura unor asemenea fraze are nu numai consecinţe gramaticale, ci şi stilistice, fiind o binecunoscută tehnică de mimare, prin ignorarea semnelor de punctuaţie fie a oralităţii, fie a fluxului neîntrerupt al constiintei, fie a stilului indirect liber şi au folosit-o din plin Faulkner, Joyce, Saramago, Adameşteanu, Nedelciu, ca să enumăr doar cîţiva mari prozatori din literatura română şi din cea universală. Ce îi este specific lui Adrian Chivu este o impresie de nivelare emoţională a evenimentelor prin uniformizarea tonului – toate întîmplările sînt povestite în aceeaşi manieră monotonă, repetitivă, încît par toate la fel de sau la fel de puţin importante. Naratorul Traian Rusu, un copil de 11-12 ani, îşi aminteste evenimentele fără să le ierarhizeze, detaşat, ca şi cînd ar privi printr-un ochean întors care micşorează imaginile atît de mult încît surprinde doar liniile generale, fără a putea capta detaliile şi atunci improvizează stîngaci emoţii, cu ajutorul unor efecte vizuale naive, în stilul benzilor desenate:

...şi m-am dus la mine în cameră să descarc şi eu pistolul călăreţului şi am rămas tablou când am văzut ce se întâmplă şi m-am gândit dacă nu mi-am stricat sufletul şi a ieşit din mine alb şi cleios şi am rămas întins în pat şi am zis că acum o să trăiesc ca un strigoi pentru că vedeam sufletul cum stă pe cearşaf şi inima mi se făcuse cât o furnică...

Procedeul acesta, care surprinde de o manieră extrem de convingătoare psihologia copilului, este în acelaşi timp înduioşător şi terifiant, căci amestecă, la fel ca în romanul lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, în mod tragi-comic planul copilăriei şi al maturităţii. Numai că, spre deosebire de Momo, Traian are o accepţie mult mai limitată a diferenţei între bine şi rău, acceptînd de-a valma tot ce-i oferă lumea exterioară, de la unchii care se fac strigoi după ce au fost ucişi de mătuşă cu complicitatea mamei, la scularea la 6 dimineaţa ca să stea la coadă la magazin la ce-o fi, iar această acceptare conturează peisajul dezolant al unei copilării manipulate de o societate totalitară.

Marius Miheţ, în cronica sa din România literară spunea că romanul evocă un „comunism light”, în care ororile trecutului sînt estompate de „foiletoane carnavaleşti ori autoficţiuni candide”. Eu aş spune că dimpotrivă, în Strada tocmai această candoare este înfricoşătoare pentru că sugerează că inerţia în faţa problemelor morale – minciuna din interviul de la şcoală (considerată cu umor involuntar ca un exerciţiu pentru viitor), insultele profesorilor, legea lui care pe care de la cozile interminabile, acceptarea aproape nepăsătoare a morţii fratelui vitreg şi alte scene desprinse parcă din Caragiale – este indusă încă din copilărie, noua generație fiind programată să accepte fără să crîcnească tot ce i se bagă pe gît:

...şi la întrebarea un motto de viaţă am spus îmi este prieten Platon dar mai prieten îmi este adevărul Aristotel şi Mihuţ m-a întrebat ce zici? şi i-am spus dar n-am spus ce scrie aici şi mi-a spus exersăm şi noi nu ştie nimeni ce-ai spus şi l-am întrebat şi cine e Aristotel? şi mi-a spus un prieten de-al lui Platon a trăit pe timpuri pe când erau dinozaurii este mottoul domnului director şi am spus aha aha şi mi-a spus e doar un exerciţiu gazetăresc că ne pregătim pentru când vom fi mari...

Mi-aduc aminte de un text mustind de sirop care circulă periodic pe internet şi care face apologia generaţiei cu cheia la gît, afirmînd ritos că, deşi avea mult mai puține surse de distracţie, aceasta îşi trăia mai din plin copilăria. Ideea strecurată printre rînduri este că privaţiunile trecute au fost în fond un cîştig – în sănătate, în dezvoltarea intelectuală şi cea emoţională, ba chiar şi din punct de vedere social. Romanul lui Adrian Chivu ar putea fi citit şi ca un răspuns sec la aceste evocări lacrimogene, căci Traian absoarbe ca un burete tot ce îi oferă mediul înconjurător, lărgind intolerabil aria semantică a firescului :

Şi maică-mea a tras de mine şi mi-a spus Traian hai puiule trezeşte-te dar mie mi se părea că sunt sac de cartofi nu pui şi până la urmă am deschis ochii şi am întrebat-o ce e? şi mi-a spus du-te repede la magazin şi m-am spălat şi m-am îmbrăcat şi am fugit la magazin unde era şi Polacec şi mulţi oameni şi moşi şi babe şi am stat puţin şi s-au deschis uşile şi ne-am strecurat în faţă să prindem şi noi şi când am ajuns la raft erau cratiţe şi n-am ştiut ce să fac că maică-mea îmi spusese numai mâncare dar odată când n-am luat pahare a spus ne-ar fi fost bune şi nouă nişte pahare şi m-am uitat la cratiţe şi am auzit-o pe maică-mea spunând ne-ar fi fost bună şi nouă o cratiţă şi am luat o cratiţă...

Nu, romanul lui Adrian Chivu nu face parte din evocările light ale comunismului, dimpotrivă, este o satiră acerbă a unei societăţi care-şi pregătea metodic marionetele de mîine, dezbrăcîndu-le pe rînd de adevăr, dreptate, compasiune şi de alte veşminte (pe care unii le-au considerat atît de inutile că nu le-au mai pus niciodată la loc). Poate de aceea, amintirile pe care mi le-a trezit sînt mai degrabă incomode decît nostalgice, în contextul în care ne confruntă cu portretul robot al unei generaţii cenuşii din care am făcut şi eu parte şi pentru care frigul, întreruperea curentului, cozile, şi propaganda şcolară deveniseră episoade normale ale vieţii de zi cu zi, laolaltă cu mirajul revistelor neckerman, al adidaşilor de firmă şi al altor obiecte rare, procurate de părinţii celor norocoşi care plecau peste graniţă (în ciuda pericolului expunerii la „viruşii cancerigeni” cu care strainătatea abia aştepta să-i bombardeze).

Atît de bine este recreată imaginea grotescă a acestei societăţi încît finalul romanului mi s-a părut cumva supralicitat, în ciuda faptului că moartea îl bîntuie de la un capăt la altul, începînd cu înmormîntarea Valentinei, tînăra de 20 de ani moartă de cancer, continuînd cu presupusa moarte şi transformarea în strigoi a unchiului naratorului, narator el însuşi orfan de tată aşa cum fratele său vitreg, cu a cărui moarte se încheie cartea, este orfan de mamă. Dar poate că descrierea acestei tragedii este tuşa finală a portretului unei generaţii care locuia infernul aproape confortabil :

...şi maică-mea mi-a spus du-te şi ia-l tu şi am luat uleiul şi m-am întors în dormitor şi m-am uitat la cadou şi am întrebat-o şi Marcus unde e? şi mi-a spus stai lângă mine şi m-am aşezat lângă ea şi mi-a spus am să-ţi spun ceva şi am aşteptat să-mi spună dar nu mi-a spus nimic şi am început să mă foiesc şi m-a întrebat tu ai să-mi spui ceva? şi i-am spus da şi m-am foit că nu ştiam cum să-i spun şi Mircea a făcut ca lupul şi m-am foit şi mai tare că parcă aveam ace sub fund şi până la urmă i-am spus ştii că azi trebuia să mă duc la croitor să-mi fac pantalonii şi vesta pentru petrecere şi am întrebat-o mă mai duc?

O ultimă remarcă – dau adesea, răsfoind Web-ul, peste cronici literare publicate în reviste de prestigiu care sînt pline de inadvertenţe. De exemplu, în Revista 22, Tania Radu (Endorfinele stilului) o confundă pe Carla cu Mugurica şi plasează vag acţiunea romanului în ultimele decenii comuniste cînd e clar că aceasta se petrece în primăvara-vara anului 1987 (pentru că se precizeaza undeva că Steaua tocmai a cîştigat Cupa Europei). Aceste nepotriviri demonstrează nu numai o lectură superficială, ci şi o lipsă de consideraţie faţă de autor (am dreptul să uit detalii cînd citesc pentru mine, dar e o obligaţie de onoare să le verific atunci cînd scriu despre ce am citit). Aş spune că, de multe ori, recenziile bloggerilor sînt nu numai mai proaspete şi mai pline de idei, dar şi mult mai grijulii fată de amănuntele pe care le citează. Dar poate că asta se explică prin faptul că ei au mai mult respect pentru cititorii lor.

PS Mulţumesc, Lavinia, şi pentru recomandare şi pentru cadou!

[Lavinia · Rating 4 out of 5]

Practic oricine a citit romanul ăsta și în prealabil Cum mi-am petrecut vacanța de vară și/sau Muzici și faze a făcut o comparație între ele și mai ales, probabil, între eroii lor. Traian nu mai are inocența lui Luca dar (încă) nici maturitatea (ca vîrstă) și preocupările lui Tinuț; e simpatic, dar nu ajungi să-ți fie drag așa ca un bad boy din ăla memorabil de care să te îndrăgostești, de exemplu, cum am pățit eu cu Tom Sawyer, care tot așa golănaș era, ba pare-mi-se și de-o vîrstă cu Traian, și-i plăcea și lui mai mult pe coclauri decît pe-acasă. (Becky Thatcher, dac-ai ști cît te-am invidiat!)

Are cîteva inadvertențe romanul ăsta (gen "doamna" profesoară în loc de "tovarășa" cum se cuvenea în inglorioșii ani '80) dar și cîteva episoade și replici memorabile. Și dacă nu vă deranjează lipsa punctului și a împărțirii în paragrafe (se pune punct doar la sfîrșit de capitol) s-ar putea chiar să vă placă.

[Vio · Rating 5 out of 5]

Wow, cartea asta merge direct pe raftul de favorite, unde o detronează scurtuț pe Muzici și faze! Pardon, nu cred că e necesar să spun nimic mai mult. Abia așteptam s-o termin și tare aș fi vrut să nu se termine. Vocile alea feminine sînt redate magistral. Totul e redat magistral, ce să mai. :)
A, uitați aici un fragment, așa e toată ca stil, nu are descrieri deloc, dar e o comoară la casa omului (ah, da, și e și cu strigoi, hahahahaha). Dacă vi se pare obositor de urmărit, nu vă pierdeți vremea. Iuhu, ce mă bucur că am citit-o!!! Mersi tare mult, L.!

”(...) și Cip m-a întrebat tu știi ce e grifonul? și i-am spus nu știu și Cip mi-a spus grifonul e un animal jumate leu jumate vultur care ridică un elefant sus în văzduh și îi dă drumul și elefantul se face praf și grifonul îl mănîncă și Mugurica l-a întrebat ai văzut tu? și Cip mi-a spus auzi ce zice dacă am văzut și ei i-a spus normal că da am văzut unul la țară anul trecut și Mugurica l-a întrebat ținea un elefant în gheare? și Cip i-a spus normal că nu ținea nici un elefant ținea o vacă și Mugurica i-a spus nu există grifoni au fost demult în istorie da au murit și Cip i-a spus eu cu ochii mei am văzut unul la țară și Mugurica i-a spus minți și Cip a rîs și mi-a spus sînt mari cît un avion cu reacție și au ghearele ca leii și Mugurica mi-a spus minte și Cip i-a spus pe cît facem pariu dar Mugurica n-a făcut pariu și Cip a rîs din nou și mi-a spus am scăpat de unul ca prin urechile acului că l-am văzut tîrziu și am avut noroc că m-am aruncat la pămînt și m-am rostogolit într-un șanț și avea ghearele așa mari că n-a putut să ajungă la mine și Mugurica i-a spus ai văzut o cioară și te-ai speriat de ea și Cip i-a spus eu am fost acolo nu tu și Mugurica s-a uitat de sus la el și i-a spus nu te cred și Cip i-a spus e treaba ta și Mugurica ne-a spus mă duc acasă (...)”

(Adrian Chivu, Strada, Polirom 2012, pag. 30).

[Io Nuca · Rating 4 out of 5]

Nu avea cum să nu-mi aducă aminte de Luca şi a lui compunere despre cum şi-a petrecut vacanţa de vară, dar mi-au plăcut şi golănaşii ăştia din Strada. Numai prostii făceau copiii ăia, iar dacă aş fi fost mama lui Train clar era pedepsit până la 18 ani :D

[Mona · Rating 3 out of 5]

3,5*

[Vlad Babei · Rating 3 out of 5]

Aș fi vrut să-mi placă mai mult cartea lui Adrian Chivu și îmi asum o parte din vină pentru răspunsul meu nu chiar entuziast: m-am apucat de carte sperând să găsesc în ea ceva care să-mi ostoiască setea de fazele lui Tinuț din romanul lui Verdeș, contaminându-mi astfel de la bun început întreaga experiență. Cu toate acestea, admir multe aspecte ce țin de construcția și atmosfera romanului; m-a încântat, de pildă, modul în care Chivu a ales să redea vocea protagonistului, printr-un stil uniform, lipsit de inflexiuni, un ton căruia îi lipsește în mod credibil maturitatea emoțională și intelectuală necesară pentru a decoda semnificația evenimentelor în care el sau cei din jurul său sunt implicați. Foarte interesant e și modul în care firul fantezist-polițist (o sursă majoră de situații comice și un tandru omagiu adus imaginației debordante proprie copilăriei) se împletește cu secvențe, aluzii, frânturi de conversații peste care protagonistul trece rapid cu vederea, dar care cititorului îi trezesc azi un gust amar, dureroase și sumbre mărturii ale unei epoci pe care numai acea dulce narcoză care este copilăria le poate voala.

[Catalin Raicu · Rating 5 out of 5]

Am fost mai mult decat placut surpins cand am primit aceasta carte, as spune uimit mai degraba. Uluitoarea surpiza a fost cand am observat ca actiunea se desfasoara in cartierul unde m-am nascut si am crescut, retraind copilaria si bucurandu-ma de numele baietilor din cartier, de obiceiuri, scoala si locuri frecventate. Cu toate ca se termina intr-o drama destul de cruda mi-a facut o deosebita placere sa parcurg cele 245 de pagini...pagini ale copilariei mele.

[Adri · Rating 2 out of 5]

2.5

[Andreea Ursu-Listeveanu]

M-a luat prin surpindere forma fară dialog, aliniat sau semne de punctuație, fluxul continuu și alert al relatării lui Traian, exact așa ca în realitate cum fac copiii când se apucă de povestit. Toate propozițiile legate de 'și', fară punct și fară virgulă că abia iți dai seama când se termină un subiect și începe altul. Nu e greu de citit, însă e obositor. Exact ca și atunci când asculți un copil vorbind ca o moară stricată. M-a încântat ideea la început, dar apoi a devenit un pic neplăcut, dar pana la capat m-am adaptat. Parcă nu apucam să îmi trag răsuflarea la trecerea dintr-un cadru în altul sau dintr-un moment în celalalt.

În general, un copil povestitor e naratorul meu preferat, dar poate în combinație cu această structura, n-a ajuns la nici o coardă sensibilă. Însă am râs de câteva ori cu voce tare, iar twistul de la final a venit ca o lovitură în stomac.

O copilărie liberă așa cum au fost mai toate în comunism, cu multe comportamente care în vremurile actuale sunt mai rare, poate chiar de neconceput, gen alcoolul oferit unui copil, bătăi și bully-ing pe motive de prietenie, însă și cu inocența vârstei, îndrăgostirile precoce, școala unde luai 5 din oficiu dacă chiuleai de la lucrare și bătutul maidanelor de după-amiaza până seara.

Problemele adulților sunt mai mult sugerate sau subînțelese ba printr-o expresie ("ce să fac dacă mi se ridica fusta ușor?") sau printr-o informare ("de săptămâna viitoare ne schimbăm toți numele" și drama provocată de numele Tufiș care le va da ocazia celorlalți copii să le dea porecle) sau de-a dreptul inventate recurgandu-se la povești cu strigoi și fantome. N-am putut să nu îl consider pe Mircea un prieten nociv, chiar dacă mediul din care venea nu era unul sănătos. Și am citit cartea mai mult cu ochi de părinte decât cu nostalgie după propria copilărie, deci m-am lăsat condusă de sentimente.

Cartea oferă o sumedenie de oportunități de discuție și la fel de multe puncte de vedere în funcție de cine o citește: ce vârstă are, e sau nu părinte, e sau nu adolescent. Mi-ar plăcea teribil să am o discuție cu diverși cititori.

[Bookaholic]

Vă mai amintiți gumele Turbo și surprizele cu mașinuțe pe care, până la urmă, după ce completam colecția, le jucam la lipa? Vă mai amintiți oracolele cu răspunsuri standard, cu serii întregi de idem-uri pe o singură pagină și câteva răspunsuri originale, dar absurde în inocența lor? Dacă vi se întâmplă să vi se facă dor de zilele lungi ale copilăriei, a căror densitate devenea plictisitoare, atunci vă recomand să citiți Strada, romanul lui Adrian Chivu.

Cartea este scrisă la persoana I de un puști de 11 ani, Traian, care povestește dintr-o suflare, renunțând la semnele de punctuație, aventurile lui zilnice alături de colegii și de vecinii de pe stradă. Limbajul este cel al puștilor din anii ʼ80, ceea ce aproape că ne obligă la o lectură de identificare. Personajul principal trăiește experiențe banale, de la faptul că se îndrăgostește de o fată mai mare doar pentru că este extrem de frumoasă până la certurile aproape cotidiene cu sora lui, de la cozile interminabile din fața alimentarei, unde așteptai uneori fără să știi măcar ce se bagă, până la colindatul prin șantierele blocurilor aflate în construcție. (recenzie: http://bookaholic.ro/cutreierator-pe-...)

[Liviu · Rating 3 out of 5]

I had high hopes for this one and the book did not really deliver as the voice of the 5th grader is way too dumb to enjoy; if you like stupid narrators this book is for you but I simply don't; the atmosphere (Romania in the dark 80's period) was pitch perfect though, showing again the difference between personal experience and Thomas Friedman like "hobnob with the natives and think you know them" books; sadly the imbecility of the narrator just overwhelmed the rest