Raphaël. Graziella

by Alphonse de Lamartine

En 1848, Lamartine écrit deux romans d'amour à partir de ses souvenirs de jeunesse : Graziella puis Raphaël.

Graziella retrace son voyage en Italie a vingt ans. Pour mettre fin à une idylle qui déplait à sa famille, celle-ci l'expédie en voyage. Lamartine visite Florence, séjourne à Rome, arrive à Naples où il rencontre la fille d'un pêcheur, Graziella, avec qui se noue une histoire d'amour.

Raphaël est le nom que Lamartine donne, un peu plus de trente ans après, à l'amant qu'il a été. Pour accroître la confusion entre vérité et fiction, Julie Charles, héroïne du « Lac » qui fut le plus célèbre poème du XIXe siècle français, garde son prénom.

301 pages, Hardcover

First published January 1, 1849

About the author

French romantic poet Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine served briefly as minister of foreign affairs in 1848.

This instrumental writer and politician in the foundation of the second Republic and the continuation of the Tricolore as the flag of France.
Les Méditations Poétiques , a masterpiece in 1820, made his entrance into the field, and he awoke famous. He was made a knight of the Legion of Honour in 1825. He worked for the embassy in Italy from 1825 to 1828. In 1829, he was elected a member of the Académie française. He was elected a deputy in 1833. He in the course of making the journey in royal luxury to the countries lost his only daughter and immediately afterward in 1835 published the "Voyage en Orient", a brilliant and bold account. He then confined to prose.
He published volumes on the most varied subjects (history, criticism, personal confidences, literary conversations) especially during the Empire, when, having retired to private life as the prey of his creditors, he condemned to "literary hard-labor in order to exist and pay his debts". Lamartine ended his life in poverty, publishing monthly installments of the Cours familier de littérature for support. He died in Paris in 1869.

Frédéric Mistral published his long Mirèio; the following praise of Alphonse de Lamartine in the fortieth edition of his periodical Cours familier de littérature in part duly caused his fame, and he later won Nobel Prize. People most revere Mistral among writers in modern Occitan literature.

Charles-Julien Lioult de Chênedollé worked on similar innovations at the same time), and Paul Verlaine and the Symbolists acknowledged his important influence.

Reviews

[Czarny Pies]

"Graziella" raconte l'histoire de l'amour entre Lamartine à ses 18 ans et la petite fille de 15 ans d'un pêcheur qu'il rencontre lors d'un voyage dans la région de Naples. Lamartine comprend qu'un mariage sera impossible mais il encourage la fille à devenir amoureuse de lui. Inévitablement, Lamartine doit retourner en France. La fille meurt vraisemblablement de grief quelques années après. Voilà! C'est larmoyant.
Les histoires d'amours impossible entre un jeune noble et une paysanne ou fille issue d'autre classe plus bas dans l'hiérarchie sociale sont trop nombreuses. "Graziella" n'apporte rien du nouveau au genre. On trouve aussi dans le volume "Le premier regret" un poème qui n'est pas mauvaise qui réfléchit sur l'incident. Le problème chez "Graziella" est qu'avec un roman on s'entend à ce que le protagoniste/narrateur explique pourquoi il a choisi d'encourager la jeune fille dans un amour qui n'avait pour elle que des grands risques. Dans le poème Lamartine peut se justifier simplement en martelant le lecteur avec le mot "mystère".
J'ai moins détesté "Raphaël" qui raconte le deuxième grand amour de jeunesse de l'auteur celui avec Julie Charles une jeune femme mourante du tuberculose. Elle a un mari qui est plus vieux d'elle de trente ans et qui est très complaisant. Jule est plus vieille que Graziella et comprend dès le début l'enjeu; c'est-à-dire que Raphaël, l'alter ego de l'auteur, lui offre la seule possibilité d'amour qu'elle aura dans sa brève vie. Lamartine se justifie en prétendant que l'amour est resté chaste en tout temps .
Ce qui m'a plus le plus chez "Raphaël" c'est l'ambiance du mouvement romantique. Les événements se déroule dans les Alpes et les descriptions des paysages font penser aux tableaux de Caspar David Friedrich. Les extases du texte font penser aux poèmes de Lamartine.
Il faut noter aussi qu'il y a même une ligne dramatique; c'est-à-dire Raphaël essaye de convertir Julie à son déisme chrétien. Son succès assure la mort sereine de Julie. C'est charmant pour le lecteur mécréant.
Bien des lecteurs de GR ont signalé le fait que chez "Raphaël" il s'agit d'un amour impossible entre un jeune homme et une femme marié comme chez "Werther" de Goethe. Pourtant, Lamartine insiste à maintes reprises que dans son roman il revisite les thèmes de la "Nouvelle Héloïse" de Rousseau. Il mentionne "Werther" une seule fois où décrit le roman comme étant très allemand.
Lamartine aborde le sujet de son amour pour Julie Charles dans le "Lac" qui est possiblement son chef-d'œuvre. À mon avis, la thématique va mieux avec la poésie que le prose. Ce que j'aime le plus est la chanson du "Lac" de Louis Niedermeyer . Je vous encourage tous à visiter Youtube pour entendre la version exquise du ténor Jean François Novelli. (https://www.youtube.com/watch?v=fPwBc...). Je ne recommande pas le roman de Lamartine.

[Socrate]

ADEVĂRATUL NUME AL PRIETENULUI meu care a scris aceste pagini nu era Raphaël. Adesea, ceilalţi amici ai lui şi eu îi spuneam aşa în glumă, pentru că semăna mult, în adolescenţa sa, cu un portret al lui Raphaël-copil, care se poate vedea la Roma, în galeria Barberini, la Florenţa, în palatul Pitti, şi la Paris, în muzeul Luvrului.

Îi mai spuneam aşa şi din pricină că acest copil avea, ca trăsătură deosebită a caracterului său, un sentiment atât de viu al frumosului în natură şi în artă, încât sufletul său nu era, ca să spun aşa, decât o transparenţă a frumuseţii materiale sau ideale risipită în operele lui Dumnezeu şi ale oamenilor. Avea o sensibilitate atât de gingaşă, încât era aproape bolnăvicioasă ― înainte ca timpul s-o fi putut istovi; noi spuneam, făcând aluzie la acest sentiment de nostalgie ce se numeşte dor de ţară, că-i era dor de Cer! El zâmbea şi era de acord cu noi. El, surâzând ca şi noi, admitea asta.

Această pasiune a frumosului îl făcea nefericit; în alte condiţii ar fi putut să-l facă ilustru. Dacă ar fi ţinut în mână un penel, ar fi pictat Fecioarele lui Foligne; dacă ar fi mânuit dalta, ar fi sculptat-o pe Psyché a lui Canova; dacă ar fi cunoscut limbajul în care se scriu melodiile, ar fi notat vaietele aeriene ale vântului dinspre mare, în frunzele pinilor din Italia, sau respiraţia unei tinere fecioare adormite, ce-l visează pe acela pe care nu îndrăzneşte să-l numească. Dacă ar fi fost poet, ar fi scris strigătele lui Iov către Iehova, stanţele Erminiei din opera lui Tasso, convorbirea dintre Romeo şi Julietta sub clar de lună, stihuită de Shakespeare, portretul Haydeei de lord Byron.

Nu iubea binele mai puţin decât frumosul, însă nu iubea virtutea pentru că ea era sfântă, ci o iubea mai ales fiindcă era frumoasă. Lipsit de orice ambiţie, el ar fi avut-o doar închipuită. Dacă ar fi trăit în acele republici antice, unde omul se dezvolta în libertate, aşa cum trupul se dezvoltă în mod firesc în aer liber şi în plin soare, ar fi aspirat la toate culmile, precum Cezar; ar fi vorbit ca Demostene şi ar fi murit ca un Cato. Dar soarta sa umilă, ingrată şi obscură, îl reţinea, fără voia lui, în trândăvie şi în contemplare. Avea aripi ca să le deschidă, dar niciun pic de aer în juru-i ca să i le facă să plutească. Muri tânăr, sorbind văzduhul cu ochii, dar fără să-l fi străbătut. Lumea, pentru el, era un vis.

Cunoaşteţi acest portret al lui Raphaël-copil, de care vă vorbeam adineauri? Ε figura unui băieţandru de şaisprezece ani, puţin palidă, puţin pârguită de soarele arzător al Romei, pe obrajii căruia mijesc încă tuleiele adolescentului. O rază de lumină pare să zburde, în treacăt, pe pielea lui catifelată. Cotul tânărului este rezemat pe o masă; antebraţul, ridicat pentru a susţine capul care se odihneşte în palma mâinii; degetele, minunat modelate, lasă o uşoară urma albă pe bărbie şi pe obraz. Gura e fină, melancolică, visătoare; nasul e delicat, între ochi, şi uşor nuanţat de o umbră puţin albăstrie, ca şi cum subţirimea pielei ar lăsa să pătrundă prin ea azurul vinelor; ochii, de un albastru închis, ca cerul Apeninilor înainte de ivirea zorilor, privesc drept dar puţin şi către cer, ca şi cum ar privi, întotdeauna, mai sus decât natura. Ei sunt pătrunşi de lumină până în adânc, dar par umezi de razele scăldate în rouă sau în lacrimi. Fruntea e o boltă abia arcuită, unde se văd zvâcnind, sub epiderma fină, muşchii întregii game a gândirii; tâmplele meditează, urechea ascultă. Părul negru, tăiat inegal, pentru prima dată, de foarfecile neîndemmatice ale unui tovarăş de atelier sau ale vreunei surori, îi aşterne pe obraz şi pe mână câteva umbre. O mică bonetă de catifea neagră îi acoperă creştetul capului şi-i cade pe frunte. Când treci prin faţa acestui portret, te gândeşti şi te întristezi totodată fără să ştii pentru ce. Este copilul-geniu, visând pe pragul destinului său, înainte de a pătrunde în el. Ε un suflet la poarta vieţii.

[Tessa Nadir]

De Lamartine a fost scriitor, om politic si poet, fiind un reprezentant de seama al Romantismului, iar operele sale evoca un sentimentalism bland si melancolic strans legat de natura.
Raphael a aparut in 1849 si asa cum arata si titlul este despre un tanar gentilom francez. Acesta era o fiinta delicata, sensibila, nostalgica si visatoare. Providenta l-a inzestrat cu multe daruri printre care arta iubirii si frumosului. Era asemuit cu o raza de lumina, o picatura de roua, un copil de geniu. Iar din povestea vietii sale, care ne parvine printr-un manuscris lasat dupa moartea sa, aflam ce s-a ales de el sau mai precis ce-a facut o femeie din el.
Ca o mica paranteza trebuie sa retinem ca pe vremea aceea era comun ca tinerii gentlemani sa fie cuprinsi de 'ennui', adica o stare de melancolie si istovire a trupului de la atata gandit, filosofat, analizat asupra vietii si iubirii. Era la moda aceasta stare, dadea distinctie unui tanar, la fel ca si inima zdrobita.
Manuscrisul infatiseaza o poveste tragica de dragoste in care eroul lupta cu mainile goale impotriva destinului crud, a mortii, dand totul pentru femeia iubita. Ea era o fiinta eterica si neprihanita de o frumusete supranaturala, curata ca lacrima si inaccesibila. Reprezenta visul lui si era frumos sa mori pana la urma pentru un vis.
Am retinut si o declaratie de dragoste superba:
"[...] te iubesc cu toate sperantele, cu toate visurile, cu toata nerabdarea vietii sterpe a unei femei la 28 de ani, o viata care s-a scurs privind fara sa vada si cautand fara sa intalneasca ceea ce natura ii revelase printr-o presimtire al carei mister erai tu."
Ce nu mi-a placut este ca la inceput, in 3 pagini, Raphael da ortul popii si asta da cu piciorul intregii naratiuni pentru ca reprezinta un mega-spoiler si restul se citeste ca sa-l vezi esuand. Plus ca e mereu oropsit, nu-i iese nimic si sincer, decat sa fii asa, mai bine esti zmeul cel rau din poveste, pentru ca ai si fata cat o ai, apoi ti se taie capul si daca ai noroc de un basm bun, iti creste la loc si apari si in sequel (nu am ce sa fac eu inca mai cred in basme).
Textul, ca orice scriere romantica este superb, frumos, erudit. Merita sa cititi ceva scris de Lamartine pentru ca este foarte talentat, cu multe aforisme, cu figuri de stil reusite si inedite. Splendoarea condeiului sau intr-adevar impresioneaza si pentru asta las aici si cateva citate:
"Suntem fii ai pamantului. Aceeasi viata curge in seva lui si in sangele nostru."
"Mai bine sa suferi mult decat sa te bucuri la fel de mult. Durerea are mai multe legaturi decat fericirea, pentru a uni doua inimi."
"Privirea acelor ochi parea ca vine din departare, asa cum nu mai intalnisem niciodata pana atunci in ochii niciunui om. Semana foarte bine cu luminile acelor stele, care parca te cauta, pentru a-ti tulbura noptile, si care vin din cer, de la cateva milioane de leghe departare."
"Dealtminteri, cine era femeia aceea? Oare era o fiinta ca mine, sau una din acele naluci, unul din acei meteori vii care strabat cerul imaginatiei noastre, fara a lasa altceva decat o trecatoare orbire a ochilor?"
"S-ar zice ca unele firi omenesti au un sistem de atractie ca si astrele si fac sa graviteze in jurul lor privirile, sufletele si gandurile satelitilor lor, in propria lor miscare. Frumusetea fizica sau morala e puterea lor, fascinatia lor e forta de-a inlantui, iubirea e emanatia lor."
"Natura e marele preot, marele decorator, marele poet sfintit si marele muzicant al lui Dumnezeu."
"... cuvintele care rasunau in camera ca niste stropi de lacrimi pe un sicriu."
"O! Memorie! Esti tu, oare, o binefacere a cerului sau un chin al infernului?..."
P.S. despre celalalt roman, Graziella, vom discuta intr-o recenzie viitoare.

[Luis Adrián]

Un poema en prosa. Simplemente bello, humano, romántico... Simplemente Lamartine.