What do you think?
Rate this book
Jours de Colère
Dans les forêts du Morvan, loin du monde, vivent bûcherons, flotteurs de bois, bouviers, des hommes que les forêts ont faits à leur image, à leur puissance, à leur solitude, à leur dureté. Même l'amour, en eux, prend des accents de colère - c'est ainsi par excès d'amour que Corvol, le riche propriétaire, a égorgé sa belle et sensuelle épouse, Catherine, au bord de l'eau - et la folie rôde : douce, chez Edmée Verselay qui vit dans l'adoration de la Vierge Marie ; ou sous l'espèce d'une faim insatiable, chez Reinette-la-Grasse ; ou d'une extrême violence, chez Ambroise Mauperthuis qui se prend de passion pour Catherine, qu'il n'a vue que morte, et qui s'empare de son corps, puis des biens de Corvol, enfin des enfants de Corvol. Il finira par perdre sa petite-fille Camille, le seul être qu'il ait jamais aimé, par excès d'amour, encore.
352 pages, Pocket Book
First published September 12, 1989
8 people are currently reading
209 people want to read
About the author
Sylvie Germain
61 books80 followersGermain received a doctorate in philosophy from the Sorbonne, and taught it at the French School in Prague from 1987 to 1993.
She claimed that philosophy, 'a continuous wonder' to her, was also too 'analytical', and she switched from Descartes and Heidegger to Kafka and Dostoevsky.
She grew up in rural France, in an area steeped in mythology and folklore, and she admitted 'that the power of place had a huge effect on me but it was an unconscious one'. That her prose was 'related to the earth ... the soil, the peasants, the trees', was revealed in her first novel, The Book of Nights (1985), which won six literary awards.
The second novel, Night of Amber (1987) continued from the first, and was followed by Days of Anger (1989). Despite this three-part structure, Germain claimed that she was 'trying only to express an obsessive image and to explain it to myself. I have no pretensions to creating a mythos. Each book begins with an image or a dream and I try to express that and give it coherence.'
She claimed that philosophy, 'a continuous wonder' to her, was also too 'analytical', and she switched from Descartes and Heidegger to Kafka and Dostoevsky.
She grew up in rural France, in an area steeped in mythology and folklore, and she admitted 'that the power of place had a huge effect on me but it was an unconscious one'. That her prose was 'related to the earth ... the soil, the peasants, the trees', was revealed in her first novel, The Book of Nights (1985), which won six literary awards.
The second novel, Night of Amber (1987) continued from the first, and was followed by Days of Anger (1989). Despite this three-part structure, Germain claimed that she was 'trying only to express an obsessive image and to explain it to myself. I have no pretensions to creating a mythos. Each book begins with an image or a dream and I try to express that and give it coherence.'
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 20 of 20 reviews
July 2, 2020
Câu chuyện thì không quá đặc biệt nhưng giọng văn rất hay, đúng kiểu văn chương Pháp.
June 17, 2022
Livre très curieux avec une histoire difficile à suivre et vraiment originale.
August 8, 2022
e sujet du français du Bac de cette année a raison : ce livre est un chant, celui de la vie de 9 frères vivants.
9 frères issus de l’amour d’Ephraim Mauperthuis pour Reinette-la-Grasse.
J’ai aimé Reine qui a une faim insatiable.
J’ai eu de la peine pour Ephraim tombé amoureux de Reine et que renie son père.
J’ai aimé les surnoms de chacun des fils du couple nés le 15 août chaque année pendant 9 ans, leur force de vie issue de la terre.
Car ce roman est un hymne à cette terre de l’Yonne perdue au milieu des forêts.
J’ai aimé le magnolia de la mère de Camille, le bleu des yeux de Reine que l’on retrouve tout au long du récit.
J’ai aimé les corps omniprésents.
Mais si j’ai aimé écouter le chant de la narration, j’avoue avoir eu du mal avec les triplettes d’adjectifs descriptifs.
Un roman sur la colère et sa force de destruction comme son titre l’indique, mais surtout un formidable hymne à la vie qui fait fit des ressentiments.
L’image que je retiendrai :
Celle de la fête de la vierge célébrée en musique par la fratrie.
https://alexmotamots.fr/jours-de-cole...
9 frères issus de l’amour d’Ephraim Mauperthuis pour Reinette-la-Grasse.
J’ai aimé Reine qui a une faim insatiable.
J’ai eu de la peine pour Ephraim tombé amoureux de Reine et que renie son père.
J’ai aimé les surnoms de chacun des fils du couple nés le 15 août chaque année pendant 9 ans, leur force de vie issue de la terre.
Car ce roman est un hymne à cette terre de l’Yonne perdue au milieu des forêts.
J’ai aimé le magnolia de la mère de Camille, le bleu des yeux de Reine que l’on retrouve tout au long du récit.
J’ai aimé les corps omniprésents.
Mais si j’ai aimé écouter le chant de la narration, j’avoue avoir eu du mal avec les triplettes d’adjectifs descriptifs.
Un roman sur la colère et sa force de destruction comme son titre l’indique, mais surtout un formidable hymne à la vie qui fait fit des ressentiments.
L’image que je retiendrai :
Celle de la fête de la vierge célébrée en musique par la fratrie.
https://alexmotamots.fr/jours-de-cole...
July 30, 2020
Lối viết kiểu cần cù bù thông minh nên k có gì đặc sắc lắm, nhiều đoạn sex khá cheap nữa. Na ná Trăm năm cô đơn mà kém xa. Anw mấy trang cuối viết khá xúc động. Cái sự yêu đương thật sự khổ, làm mình phát điên lên.
March 13, 2018
Rich with symbolism and lyricism, this novel chronicles the lives of a small community of woodcutters living deep in the forests of France. Behind the domesticity of everyday life the inhabitants conceal dark secrets, hidden desires and longings.
The narrative revolves around the character of Malpertuis, who witnesses a murder which is to haunt him until the day of his death. He seethes with a deep rooted anger and hatred of humanity, sealing the doom of his own children and attempting to preserve the beauty and spark of Catherine; the woman who murdered on the banks of the river, by merging his bloodline with that of hers.
Dark, poetic and perfectly crafted, this is an effortless read. I was completely immersed in the lives and individual worlds of this small rural community and would highly recommend this book. Germain has a truly distinct and original vision, and I look forward to reading more by her.
The narrative revolves around the character of Malpertuis, who witnesses a murder which is to haunt him until the day of his death. He seethes with a deep rooted anger and hatred of humanity, sealing the doom of his own children and attempting to preserve the beauty and spark of Catherine; the woman who murdered on the banks of the river, by merging his bloodline with that of hers.
Dark, poetic and perfectly crafted, this is an effortless read. I was completely immersed in the lives and individual worlds of this small rural community and would highly recommend this book. Germain has a truly distinct and original vision, and I look forward to reading more by her.
March 17, 2023
Je ne l'ai pas terminé, pourtant j'ai essayé.
J'ai l'impression que rien ne va dans ce livre gratuitement glauque dans le simple plaisir de choquer.
Pardon mais la grossophobie, le sexisme, la méchanceté, la nécrophilie et autre ne m'intéressent guère.
Le style lourd et pompeux ne viens que renforcer la résistance à la lecture, on est très loin de la prise lyrique vendu en quatrième de couverture.
Certes une génération me sépare de ce roman, mais en tant que lectrice de roman et récits dits classiques, ce livre est juste mauvais à mon sens.
J'ai l'impression que rien ne va dans ce livre gratuitement glauque dans le simple plaisir de choquer.
Pardon mais la grossophobie, le sexisme, la méchanceté, la nécrophilie et autre ne m'intéressent guère.
Le style lourd et pompeux ne viens que renforcer la résistance à la lecture, on est très loin de la prise lyrique vendu en quatrième de couverture.
Certes une génération me sépare de ce roman, mais en tant que lectrice de roman et récits dits classiques, ce livre est juste mauvais à mon sens.
August 15, 2021
Juste incroyable
November 27, 2021
Čteno pochopitelně česky, čirou náhodou jsem na tuto knihu narazil v knihobudce, odnesl si ji domů a bylo to největší knižní překvapení tohoto roku.
November 27, 2024
lecture pour l'université
c'était très étrange et plutôt sombre, mais divertissant avec une très jolie plume: j'ai été agréablement surprise et happée tout le long de l'histoire !!
c'était très étrange et plutôt sombre, mais divertissant avec une très jolie plume: j'ai été agréablement surprise et happée tout le long de l'histoire !!
July 26, 2024
Deprimerend boek, maar op zich wel goed geschreven. Moraal: woede maakt alles kapot.
February 13, 2024
O carte de o frumuseţe năucitoare, care m-a dus cu gandul la Juan Rulfo - mai exact la Pedro Páramo.
Las câteva pasaje aici, nu pot să nu le las.
"În frunte înainta ultimul născut, cel a cărui gură purta pecetea degetului de foc al îngerului. Cel a cărui inimă ştia că lumea este o nebunie, că oamenii au atât de puţină minte, atât de puţină răbdare şi atât de puţină bunătate, încât vieţile lor sunt nişte poveşti străbătute de violenţă, în care, în orice clipă poate să se nască bunul miracol al milei, al iubirii, al iertării. Cel care îşi purta urâţenia cu simplitate ca pe o povară dăruită de Ceruri. Cel a cărui gură strâmbă cunoştea gravitatea cuvintelor, melodia sunetelor."
~~
"Doar oamenii vorbesc, pentru că există în ei ceva care tremură, care se mişcă în carnea lor, care se roteşte în inima lor, ei simt asta, dar nu înţeleg. Atunci ei vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc, pentru a urmări cuvânt cu cuvânt acel lucru straniu care alunecă şi se tot răstoarnă în ei, fără să se lase niciodată prins. Îngerii nu vorbesc; când vin să se adreseze oamenilor, ei le vorbesc într-un limbaj concis, rapid. Ei nu au nicio nevoie de cuvinte, lumina sălăşluieşte în ei, ei sunt făcuţi din lumină, sunt transparenți. Nici măcar nu poartă nume; dacă îi întrebi cum îi cheamă, ei îţi răspund că nu au nume; căci numele lor este: Minune. Dar eu trebuie să caut, să merg pas cu pas în cuvinte. Dacă aş şti cu totul despre ce vorbesc, nu aş mai putea trăi, aş muri de un asemenea belşug de splendoare şi de har. Tot aşa cum iubesc mai mult decât aş putea iubi eu singur, gândesc mult mai mult decât ceea ce cred că gândesc, şi vorbesc mult dincoace de ceea ce se cântă în mine."
~~
"Noaptea trecută, am avut un vis, un vis ciudat... — aşa începeau întotdeauna povestirile lui. — Nişte cearşafuri se uscau pe pajişte, dar se pornea să bată vântul şi cearşafurile zburau. Erau aşa de multe, că nu mai vedeai cerul, soarele. Se zbăteau cu zgomot în vânt. Auzeam ecoul infinit al acestui zgomot. Din aceste cearşafuri izvora lumină. Ele erau în acelaşi timp cerul, lumina, păsările şi norii. Şi lumina care cădea din cearşafuri era albă şi fragedă. O lumină ca aceea de dimineaţă, o frumoasă dimineaţă de pânză albă. Pământul avea un miros de rufă proaspăt spălată. Oamenii alunecau ca nişte peşti de-a lungul tuturor acestor cearşafuri. Înotau în aer cu gesturi lente; dormeau în plin cer. Înotau şi dormeau în cearşafuri, în tăcere, păreau fericiţi. Părul femeilor plutea, ele surâdeau în somn. Bărbaţii le luau în braţe, începeau să danseze, şi toţi se rostogoleau în cer. Dar era mereu aceeaşi femeie şi mereu acelaşi bărbat, un singur cuplu, multiplicat la nesfârşit. Nu le-am văzut chipurile, dar ghiceam că surâd. Şi apoi cearşafurile s-au rupt, în mii şi mii de bucățele, erau ca nişte fluturi albi; zburau în lumină. Aceşti fluturi de pânză au devenit flori. Mii şi mii de flori, albe, şi care miroseau atât de bine! Toţi copacii din livadă erau înfloriţi. O înflorire magnifică. Cireşii, prunii, merii, perii şi scoruşii. Această livadă era mult mai mare decât cea de la fermă. Era o livadă cu adevărat uriaşă. Şi mai erau aici şi alţi copaci. Castani, tufe mari de liliac, totul înflorit. Şi toate aceste flori se răsuceau încetişor în aer, acopereau cerul şi pământul, oamenii înotau printre flori. În visul meu le simţeam parfumurile şi totodată aveam în gură gustul fructelor care se vor coace mai târziu. Şi acest gust îmi aducea în gură o salivă dulce, şi atunci florile au devenit ca spuma, ca apa unui torent. O apă care curgea repede, din ce în ce mai repede. Simţeam această viteză, îmi era frică şi în acelaşi timp era... nu ştiu cum să spun... Ştii, era cam ca atunci când ai febră mare, îţi este cald şi totodată îţi este frig, eşti nemişcat în pat şi totuşi ai impresia că aluneci cu cea mai mare viteză, că zbori în gol... era bizar. Şi totuşi îmi era foarte teamă. Apa aceea îngheţată, atât de îngheţată. Iar eu eram pe fundul apei, ca o pietricică. Şi prin transparenţa apei vedeam cerul, atât de albastru, atât de viu. Aveam impresia că aud lumina cum sună.“ Tăcuse. „Şi după aceea? întrebase Camille. - După aceea? Nimic. Asta-i tot. Am uitat, sau m-am trezit — Nu se petrece mare lucru în visul tău, dar e un vis foarte frumos, îmi place. — Dacă vrei, ţi-l dau“, spusese Léger, care era totdeauna gata să ofere orice, un fir de iarbă, o cochilie de melc, un mic nasture de sidef, un bob din plăcinta regilor sau o floare uscată, ca şi cum de fiecare dată ar fi fost vorba de lucruri rare şi preţioase. Camille râsese. „Dar nu poţi dărui un vis! — Şi de ce nu? — Pentru că toate astea nu există, sunt numai imagini care ne trec prin cap când dormim, şi apoi totul dispare. E ca şi cu norii. Nu poţi dărui un nor.“ Léger se gândise, apoi răspunsese, cu aerul lui de copil bătrân, mereu uşor preocupat şi grav: „Ba nu, visele sunt imagini adevărate. Când mă duceam la şcoală, profesorul îmi dădea uneori, iar la prima mea comuniune am primit unul ca să-l pun drept semn în cartea mea de rugăciuni. Îmi amintesc încă şi acum de toate aceste imagini, ba chiar am şi păstrat multe. Când mă uit la un câmp, la o pădure, la fumul unui foc, la o veveriţă sau la o pasăre, văd o imagine, şi ea îmi place şi o păstrez. Păstrez tot ce văd. Cred că noi avem mulţi ochi, mulţi, foarte mulţi ochi. Şi toţi aceşti ochi se redeschid noaptea. Visele sunt ochii noştri din timpul nopţii. — Atunci, dacă îţi iau visul, ce o să fac cu el? — Nu ştiu, poţi face cu el alte vise. — Sau pot să-l pun între paginile unei cărţi, cum ai pus tu imaginile de pe vremea când erai şcolar şi din timpul primei comuniuni?“
Las câteva pasaje aici, nu pot să nu le las.
"În frunte înainta ultimul născut, cel a cărui gură purta pecetea degetului de foc al îngerului. Cel a cărui inimă ştia că lumea este o nebunie, că oamenii au atât de puţină minte, atât de puţină răbdare şi atât de puţină bunătate, încât vieţile lor sunt nişte poveşti străbătute de violenţă, în care, în orice clipă poate să se nască bunul miracol al milei, al iubirii, al iertării. Cel care îşi purta urâţenia cu simplitate ca pe o povară dăruită de Ceruri. Cel a cărui gură strâmbă cunoştea gravitatea cuvintelor, melodia sunetelor."
~~
"Doar oamenii vorbesc, pentru că există în ei ceva care tremură, care se mişcă în carnea lor, care se roteşte în inima lor, ei simt asta, dar nu înţeleg. Atunci ei vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc, pentru a urmări cuvânt cu cuvânt acel lucru straniu care alunecă şi se tot răstoarnă în ei, fără să se lase niciodată prins. Îngerii nu vorbesc; când vin să se adreseze oamenilor, ei le vorbesc într-un limbaj concis, rapid. Ei nu au nicio nevoie de cuvinte, lumina sălăşluieşte în ei, ei sunt făcuţi din lumină, sunt transparenți. Nici măcar nu poartă nume; dacă îi întrebi cum îi cheamă, ei îţi răspund că nu au nume; căci numele lor este: Minune. Dar eu trebuie să caut, să merg pas cu pas în cuvinte. Dacă aş şti cu totul despre ce vorbesc, nu aş mai putea trăi, aş muri de un asemenea belşug de splendoare şi de har. Tot aşa cum iubesc mai mult decât aş putea iubi eu singur, gândesc mult mai mult decât ceea ce cred că gândesc, şi vorbesc mult dincoace de ceea ce se cântă în mine."
~~
"Noaptea trecută, am avut un vis, un vis ciudat... — aşa începeau întotdeauna povestirile lui. — Nişte cearşafuri se uscau pe pajişte, dar se pornea să bată vântul şi cearşafurile zburau. Erau aşa de multe, că nu mai vedeai cerul, soarele. Se zbăteau cu zgomot în vânt. Auzeam ecoul infinit al acestui zgomot. Din aceste cearşafuri izvora lumină. Ele erau în acelaşi timp cerul, lumina, păsările şi norii. Şi lumina care cădea din cearşafuri era albă şi fragedă. O lumină ca aceea de dimineaţă, o frumoasă dimineaţă de pânză albă. Pământul avea un miros de rufă proaspăt spălată. Oamenii alunecau ca nişte peşti de-a lungul tuturor acestor cearşafuri. Înotau în aer cu gesturi lente; dormeau în plin cer. Înotau şi dormeau în cearşafuri, în tăcere, păreau fericiţi. Părul femeilor plutea, ele surâdeau în somn. Bărbaţii le luau în braţe, începeau să danseze, şi toţi se rostogoleau în cer. Dar era mereu aceeaşi femeie şi mereu acelaşi bărbat, un singur cuplu, multiplicat la nesfârşit. Nu le-am văzut chipurile, dar ghiceam că surâd. Şi apoi cearşafurile s-au rupt, în mii şi mii de bucățele, erau ca nişte fluturi albi; zburau în lumină. Aceşti fluturi de pânză au devenit flori. Mii şi mii de flori, albe, şi care miroseau atât de bine! Toţi copacii din livadă erau înfloriţi. O înflorire magnifică. Cireşii, prunii, merii, perii şi scoruşii. Această livadă era mult mai mare decât cea de la fermă. Era o livadă cu adevărat uriaşă. Şi mai erau aici şi alţi copaci. Castani, tufe mari de liliac, totul înflorit. Şi toate aceste flori se răsuceau încetişor în aer, acopereau cerul şi pământul, oamenii înotau printre flori. În visul meu le simţeam parfumurile şi totodată aveam în gură gustul fructelor care se vor coace mai târziu. Şi acest gust îmi aducea în gură o salivă dulce, şi atunci florile au devenit ca spuma, ca apa unui torent. O apă care curgea repede, din ce în ce mai repede. Simţeam această viteză, îmi era frică şi în acelaşi timp era... nu ştiu cum să spun... Ştii, era cam ca atunci când ai febră mare, îţi este cald şi totodată îţi este frig, eşti nemişcat în pat şi totuşi ai impresia că aluneci cu cea mai mare viteză, că zbori în gol... era bizar. Şi totuşi îmi era foarte teamă. Apa aceea îngheţată, atât de îngheţată. Iar eu eram pe fundul apei, ca o pietricică. Şi prin transparenţa apei vedeam cerul, atât de albastru, atât de viu. Aveam impresia că aud lumina cum sună.“ Tăcuse. „Şi după aceea? întrebase Camille. - După aceea? Nimic. Asta-i tot. Am uitat, sau m-am trezit — Nu se petrece mare lucru în visul tău, dar e un vis foarte frumos, îmi place. — Dacă vrei, ţi-l dau“, spusese Léger, care era totdeauna gata să ofere orice, un fir de iarbă, o cochilie de melc, un mic nasture de sidef, un bob din plăcinta regilor sau o floare uscată, ca şi cum de fiecare dată ar fi fost vorba de lucruri rare şi preţioase. Camille râsese. „Dar nu poţi dărui un vis! — Şi de ce nu? — Pentru că toate astea nu există, sunt numai imagini care ne trec prin cap când dormim, şi apoi totul dispare. E ca şi cu norii. Nu poţi dărui un nor.“ Léger se gândise, apoi răspunsese, cu aerul lui de copil bătrân, mereu uşor preocupat şi grav: „Ba nu, visele sunt imagini adevărate. Când mă duceam la şcoală, profesorul îmi dădea uneori, iar la prima mea comuniune am primit unul ca să-l pun drept semn în cartea mea de rugăciuni. Îmi amintesc încă şi acum de toate aceste imagini, ba chiar am şi păstrat multe. Când mă uit la un câmp, la o pădure, la fumul unui foc, la o veveriţă sau la o pasăre, văd o imagine, şi ea îmi place şi o păstrez. Păstrez tot ce văd. Cred că noi avem mulţi ochi, mulţi, foarte mulţi ochi. Şi toţi aceşti ochi se redeschid noaptea. Visele sunt ochii noştri din timpul nopţii. — Atunci, dacă îţi iau visul, ce o să fac cu el? — Nu ştiu, poţi face cu el alte vise. — Sau pot să-l pun între paginile unei cărţi, cum ai pus tu imaginile de pe vremea când erai şcolar şi din timpul primei comuniuni?“
November 10, 2013
Livre poignant, de grande sensibilité et de belle poésie, ponctué de la présence d’une colère éclatante tout le long, d’une colère qui nous fait deviner qu’après tout, la colère est la plus grande des folies humaines. À lire absolument.
August 21, 2025
Superbe roman sur la jalousie et le besoin de se venger dans un milieu de bûcherons vivant loin du monde au fin fond de la forêt avec des histoires d'amour déçu, des histoires d'emprise. Sylvie Germain raconte la vie des protagonistes à la manière d'un conte aux mille facettes - un conte triste où règnent la folie et de multiples croyances.
December 4, 2016
Deze roman is prachtig in het Nederlands vertaald als 'Dagen van woede'. Behoort tot mijn favorieten, geweldige schrijfster.
August 28, 2018
I adore her themes, eloquent writing and passionate heroes...I regret that most of her work is not translated in Greek...
September 5, 2020
Vì sao mình cho Trăm năm cô đơn 3/5, cuốn này cũng gần như là vì lí do đó :)))
July 29, 2022
Beaucoup de longueur. Pas très passionnant. On a du mal à accrocher et la multitude des personnages nous perd parfois.
February 5, 2023
Désormais l'un de mes livres préférés !
August 16, 2011
Difficile de rentrer dans cette histoire, mais au fur et à mesure qu'on s'habitue au côté sombre des lieux et des personnages on découvre la richesse des descriptions et des caractères.
January 4, 2015
Très poétique, imaginatif et fouillé
Displaying 1 - 20 of 20 reviews