Leonid Dimov

by Leonid Dimov

Genres: Poetry

192 pages, Hardcover

First published January 1, 1980

About the author

Leonid Dimov a fost un poet și traducător român, cu rădăcini evreiești, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist care îi va include pe Emil Brumaru, Virgil Mazilescu*, Iulian Neacșu, Dumitru Țepeneag, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu.


„Un ermetic descins din Ion Barbu, balcanizant ca Gheorghe Magheru, dar la o treaptă a ființei mult superioară, arghezian și bacovian pe alocuri, „oniric” și acumulator de realități fascinante prin teribila lor concretețe, barochist, grav și burlesc deopotrivă, manierist prin gratuitatea invenției imagistice și virtuozitatea asamblării cuvintelor rare în versuri perfecte, toate acestea sunt, negreșit, adevărate. Dar, dincolo de ele, farmecul secret al artei lui Dimov scapă. Ca un silf, deși ni se înfățișează dimpotrivă în posturi mai curând grotești și neajutorate, Dimov lunecă printre definiții.”
Ov. S Crohmălniceanu, Dialectica ideilor, cronică la ''Dialectica vârstelor''

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Mi-am amintit imediat de obiceiul acela popular al schimbarii numelui copiilor bolnavi pentru ca moartea să nu-i găsească atunci cînd am citit despre hotărîrea pe care a luat-o mama lui Leonid Dimov de a-i da alt nume, cînd fiul ei avea 15 ani. Hotărîre cu două tăișuri, dat fiind că prin această încercare de a-l scăpa de persecuțiile la care erau supuși evreii în perioada interbelică, deci de la o potențială moarte fizică, ea își confruntă copilul cu o criză de identitate, deci cu o potențială moarte spirituală.

Așa s-ar putea explica de ce adolescentul nu numai că își reneagă originile evreiești, dar chiar trece de partea cealaltă a baricadei, devenind un înfocat susținător al legionarilor, dat fiind că lui Leonid Dimov lașitatea îi este străină, ba mai mult, un demon al teribilismului îl va împinge, 15 ani mai tîrziu, să urineze pe statuia lui Stalin (ceea ce-l va costa închisoarea la Jilava), într-un gest nu numai de protest împotriva comunmismului ci și, cine știe, de răscumpărare a „rătăcirilor ideologice” din adolescență.

Îmi place să cred că, la fel ca pentru eroii din poveste, momentul în care mama sa decide să îi schimbe numele ca să-l ferească de moarte, marchează prima schimbare dintr-un lung șir de reinventări și renașteri de sine ale celui care va rămîne în cultura română atît ca fondator (împreună cu Dumitru Tepeneag) al unui curent literar, onirismul, născut aproape miraculos într-o epocă marcată încă puternic de prolet-cultism, cît și ca autorul unei poezii proteice, care se sustrage imperceptibil interpretărilor confortabil ancorate într-un tipar de școală literară, fie ea și onirică, pentru a dialoga înt-un subtil intertextualism nu numai cu predecesorii ci și, precoce, cu generația postmodernistă următoare.

În prefața la volumul Texte, Mircea Iorgulescu afirmă că liricii lui Leonid Dimov îi este străină suferinta, de vreme ce nu există un „eu poetic” care s-o exprime: „Fiind o poezie care nu-și conține autorul, implicațiile biografice și psihologice îi sînt cu desăvîrșire străine”. N-am prea înțeles de ce eul poetic trebuie să se așeze strict peste eul biografic, dar imaginea asurzitor dramatică din Rotunjimi singură ar fi de ajuns pentru a contrazice această afirmație, atît este de violentă explozia de durere pe care revelează, încît pînă si eul poetic pare hăituit de cuvintele cețoase care învăluie dezolantul peisaj contemporan (atît de străin, atît de familiar) al acestei noi văi a plîngerii :

Închipuiți-vă o simplă vale,
O vale nesfîrșită, cu spitale
Din loc în loc, cu așezări termale
Și cimitire vechi, universale,
Și-apoi închipuiți-vă o jale
Suind spre cerul surd în rotogoale
Din inimi, din plămîni, din amigdale,
Albastre, verzi ori stacojii, dar goale,
Imprăștiate-n spîrc printre cristale
Și-un ultim sunet apoi, dinspre poale:
Cum bat ciocanele în nicovale
Ori străzile gemînd sub harabale
Și cețuri, cețuri învelind vocale.

Poate că depersonalizarea la care face aluzie Mircea Iorgulescu își are originea de fapt în acel talent al reinventării de identități al unui etern călător (are dreptate criticul cînd spune că motivul central al poeziei este voiajul) căruia îi place nu numai să-și construiască la infinit măști dar și să se împrăștie generos în univers, cu o secretă nostalgie ubicuă sau poate cu o fermecată acceptare animistă:

Lasă-mă, cerule, să rîd pe spate:
Mi-au gîdilat inima frunzișe vărsate.
Livadă rece, ninsori ce scuturi,
Nu mă lăsa să dorm somn cu fluturi.
Ceară ce picuri de sus, din pădure,
Sparge-te, gală, de degete dure
Ca seara să bată-n cetate la poartă
Cu sumbri soldați desenați ca pe hartă. (Cină cu Marina)

Într-un efort proteic perpetuu, eul se regăsește ba ca un titan care își ține captivă în pumn „țara peltică” (Fuga), ca sărmanul Dionis odinioară globul pămîntesc transformat în mărgică, ba ca un nou Don Quijote, gata să-și îmbrace armura ruginită ori de cîte ori aude chemarea străzilor care „se-mpreună în tainic rut” (Voiaj), ba ca o glastră smălțuită „cu pămînt la subțiori” în al cărei trup de lut aparent banal se amestecă alte trupuri, din alte veacuri (Eternitate), ba ca un nor uriaș ale cărui convulsii pe masa de operație a cerului provoacă dansul ritualic al furtunii:

Atunci, ajutat de cei doi medici,
mari amatori de mise și predici,
se sui pe masa acoperită cu hîrtie lucioasă
și-n aplauzele mulțimii care pleca acasă
execută cuprins de-un îndemn etic
un dans complicat, un dans nou, un dans frenetic,
repetat pe străzi, în tramvaie, pe edificii,
pînă la ora jocurilor de artificii.
Atunci intrară cu toții în case.
Ploaia încetase. (O dimineata noroasa)

Personaje fantasmagorice, locuind un univers al cărui grotesc este atenuat de ironia tandră, unde, pe terasa unui oraș pitit într-un baobab de mucava (Destin cu baobab) stau tinîndu-se de mînă ziua și noaptea ca un cuplu de etern îndrăgostiți – vîrcolacul albastru și alba Clotildă (Vîrcolacul si Clotilda), iar moartea, ca o ducesă scăpătată cu aspect de gospodină (La jumătatea drumului), vine în vizită la ordinele ticăite de un „ceas bondoc/ Făcut din piatră verde și alamă” (Rondelul ceasului bondoc).

Pentru a descrie acest univers, eul poetic împrumută discret mai multe voci, camuflîndu-le adesea într-o aparență folclorică. Astfel ai din cînd în cînd impresia că auzi sau versul nepăsător și jucăuș al lui Minulescu („Vai, și ea, la rîndu-i, legală,/ Se cufundă goală/ În imensa cupă cu rachiu de ienupăr/ Din living-roomul lui Gary Cooper.”), sau tonul elegiac și ușor sentențios al lui Ion Pillat („În amiaza dintre mîine și ieri,/ N-are margini livada de meri”), sau cuvîntul stîngaci, obosit de efortul de a încăpea în patul procustian al rimei, de sorginte argheziană („Totul a fost întrerupt, deoarece/ Prin încăpere trecuse un șoarece”)

Tonul acesta în registre schimbătoare, imaginile acelea fluturînd ca panglicile de arlechin creează impresia unei lumi nepăsătoare și superficiale, suficiente sieși, din care tragicul lipsește. Imagine înșelătoare, însă, menită să camufleze o dureroasă negație a miracolului, a puterii artei de a crea o „opțiune la real”. Nu întîmplător, ultima poezie a volumului oferă imaginea unui Lazăr dezolat de a fi fost readus la o viață cenușie care nu poate promite decît o altă moarte:

Străjerii dormitau la porți
Cînd străluci din za augustă,
Întinsă între două morți,
O veche uliță, îngustă,
Umbroasă-n albăstruie zi
Lăsată peste ipostază;
Ce greu, în cap i se ivi,
Pe jumătate putred, Lazăr.
Cum, să zîmbească trist, dădu
Înspre pisică, înspre cîine,
Cum zise din adîncuri nu
Cînd l-au momit din porți cu pîine. (Ipostaza)

În ciuda acestei lipse de speranță, daimonul creator, etern meșter Manole, continuă totuși să-și zidească eul în propria creație:

La temelie, pe sub toate
Sunt eu, crucificat pe spate:
Mi-e zidul sticlă, lutul apă,
Lumina rîde-n joc și scapă,
Să fugă, alb, în vînt, aștept,
Orașul povîrnit pe piept... (Vitralii)

Creație care poate se va pierde în acest univers în care nimic nu e veșnic, dar care, cel puțin pentru o vreme, îi dăruiește cititorului imaginea unui tărîm dincolo de contingent, de real, de efemer:

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Șoptește-mi vorbe clare, să-nțeleg
Ori șuieră preziceri și colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg. (Să fie iarnă)

[Alina Suculiuc · Rating 5 out of 5]

𝘊𝘶 𝘴𝘶𝘧𝘭𝘦𝘵𝘶𝘭 𝘨𝘰𝘭𝘪𝘵 𝘥𝘦 𝘮𝘪𝘳𝘢𝘤𝘰𝘭𝘦
𝘈𝘮 𝘧𝘰𝘴𝘵 î𝘮𝘣𝘳â𝘯𝘤𝘪ț𝘪 î𝘯𝘵𝘳-𝘰 𝘴𝘢𝘭ă 𝘥𝘦 𝘴𝘱𝘦𝘤𝘵𝘢𝘤𝘰𝘭𝘦 𝘜𝘯𝘥𝘦 𝘯𝘪 𝘴-𝘢-𝘮𝘱ă𝘳ț𝘪𝘵, 𝘱𝘳𝘪𝘯𝘵𝘳-𝘶𝘯 𝘴𝘪𝘴𝘵𝘦𝘮 𝘥𝘦 𝘫𝘨𝘩𝘦𝘢𝘣𝘶𝘳𝘪,
𝘍𝘪𝘦𝘤ă𝘳𝘶𝘪𝘢 𝘰 𝘨𝘢𝘮𝘦𝘭ă 𝘤𝘶 𝘢𝘣𝘶𝘳𝘪.
𝘌𝘳𝘢𝘮 𝘵𝘪𝘯𝘦𝘳𝘪, 𝘦𝘳𝘢𝘮 𝘮𝘪𝘭𝘪𝘵𝘢𝘳𝘪,
𝘈𝘣𝘪𝘢 𝘮𝘶𝘳𝘪𝘴𝘦𝘳ă𝘮 î𝘯 𝘭𝘶𝘱𝘵𝘦𝘭𝘦 𝘮𝘢𝘳𝘪
𝘗𝘶𝘳𝘵𝘢𝘵𝘦 𝘥𝘦 𝘯𝘰𝘪 𝘭𝘢 𝘛𝘳𝘦𝘤ă𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦.
𝘊𝘪𝘯𝘦 𝘯𝘶 𝘤𝘢𝘥𝘦? 𝘊𝘪𝘯𝘦 𝘯𝘶 𝘮𝘰𝘢𝘳𝘦?
𝘕𝘰𝘪 î𝘯𝘴ă 𝘯𝘶 𝘧𝘪𝘭𝘰𝘴𝘰𝘧𝘢𝘮,
𝘊𝘪 𝘯𝘦 𝘤𝘰𝘯𝘵𝘪𝘯𝘶ă𝘮 𝘚𝘦𝘳𝘷𝘪𝘤𝘪𝘶𝘭, î𝘯𝘵𝘳𝘦𝘳𝘶𝘱𝘵 𝘶n 𝘮𝘰𝘮𝘦𝘯𝘵
𝘗â𝘯ă 𝘭𝘢 𝘷𝘦𝘯𝘪𝘳𝘦𝘢 𝘯𝘰𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘳𝘦𝘨𝘪𝘮𝘦𝘯𝘵
𝘊𝘢𝘳𝘦 𝘶𝘳𝘮𝘢 𝘴ă 𝘯𝘦 𝘱𝘳𝘦𝘪𝘢.
𝘕𝘶 ș𝘵𝘪𝘢𝘮 𝘤â𝘵 𝘷𝘢 𝘮𝘢𝘪 𝘥𝘶𝘳𝘢
Ș𝘦𝘥𝘦𝘳𝘦𝘢 𝘯𝘰𝘢𝘴𝘵𝘳ă î𝘯 𝘮𝘢𝘳𝘦𝘢 𝘴𝘢𝘭ă.
Ș𝘵𝘪𝘢𝘮 𝘥𝘰𝘢𝘳 𝘤ă 𝘷𝘢 𝘧𝘪 𝘶𝘯 𝘴𝘱𝘦𝘤𝘵𝘢𝘤𝘰𝘭 𝘥𝘦 𝘨𝘢𝘭ă
Ș𝘪, 𝘱â𝘯ă 𝘤â𝘯𝘥 î𝘯𝘤𝘦𝘱𝘦,
𝘊ă𝘶𝘵𝘢𝘮 ș𝘪 𝘯𝘰𝘪 𝘢 𝘱𝘳𝘪𝘤𝘦𝘱𝘦
𝘋𝘦 𝘤𝘦 𝘴𝘦-𝘢ș𝘢𝘻ă, 𝘴𝘶𝘴 𝘥𝘦 𝘵𝘰𝘵, 𝘱𝘦 𝘤𝘰𝘳𝘯𝘪𝘻𝘦, 𝘔𝘦𝘥𝘢𝘭𝘪𝘪𝘭𝘦 𝘯𝘰𝘢𝘴𝘵𝘳𝘦, 𝘱ă𝘴𝘵𝘳𝘢𝘵𝘦 î𝘯 𝘷𝘢𝘭𝘪𝘻𝘦.