Sunt multe de zis despre Polaroide, însă ideea principală e următoarea: personajul lui Daniel Coman încearcă să treacă prin „dispersia postumană”, ba chiar se chinuie din răsputeri, însă o anumită retractilitate angoasantă îl împiedică să își dea frâu liber cu totul pe acest tobogan al deteritorializării. [...] Anxios, personajul lui Coman caută un confort middle class destul de domestic și banal. Asta nu e o problemă: în acest repertoriu domestic-angoasant mi se pare că stă adevărata armă a lui Coman, linia de fugă în care inerția și predictibilitatea metamodernismului românesc ies la iveală. Mă întreb doar de ce a simțit nevoia să îl îmbrace în zorzoanele unor poeți mai excentrici și mai experimentați.
Au fost câteva fragmente ce aproape că îmi plac, însă le lipsește ceva. Dacă ar fi să răsfoiesc din nou cartea sigur aș găsi niște versuri izolate ce mi-au plăcut, dar puse în contextul poemului sunt secate de energie. Nu am rămas cu nimic din această carte, nici o idee pe care să o aprofundez, nici o poezie pe care să o împărășesc și nici o emoție pe care să o simt prea puternic.
Are ceva de spus dar felul în care o spune e lipsit de inspirație.
poemele începutului sunt mid, dar, spre final, chiar sunt foarte bune. organice, pline de elemente ale naturii, te îndeamnă la o reflecție înterioară într-o liniște zgomotoasă.
Am citit volumul, m-a umplut de anxietate, anemie emotionala si senzatie de lipsa. Inteleg ca poate asta era si scopul. Deci, in sensul asta, este o reusita fenomenala.
Mai mult decat atat, nu am reusit sa ma conectez cu imaginile prezentate in volum, pe langa cateva fraze. Poeziile se simteau ca niste iepuri care sar dintr-un univers in altul, deconectate de un intreg, de un ansamblu.
Pe alocuri simt ca au castigat vocile literare si vocabularul pompos lasand in spate integritatea, imaginea senzationala a unui vers punea sub intrebare polaroidul desenat de la început.
Este o diferenta substantiala dintre cititorul care iti accepta de nevoie haosul cognitiv si haosul dirijat pe care il arunci in poala cititorului, lasandu-l sa-ti navigeze labirintul. Aici am simtit ca am ramas cu responsabilitatea sa distilez orice urma de sens in ce am citit, sa urc nivel peste nivel de meta ca sa ajung la o urma de metafora utila.
M-am simtit purtat de mana din vis febril in vis febril
,,dar ce bine ca ceasurile digitale nu ticaie si ce pacat ca ceasurile digitale nu ticaie cand inima sincopeaza chiar si nu mai ca sa vezi cat rezisti.”
,,sunt lucruri in tine pe care daca le inversezi nu strici nicio ordine”