Verbesserte Ausgabe

Harmonia cælestis #2

by Péter Esterházy

Libro usado en buenas condiciones, por su antiguedad podria contener señales normales de uso

Genres: Hungarian Literature, History

Paperback

First published January 1, 2002

About the author

Péter Esterházy was a Hungarian writer. He has been called a "leading figure of 20th century Hungarian literature", and his books are considered to be significant contributions to postwar literature.

Reviews

[Szeee · Rating 3 out of 5]

Számomra ez inkább érdekes volt, mint irodalom. Ezt így csak az előzménye és Esterházy személye miatt lehetett kiadni, mástól ez kb. WTF lett volna, azt hiszem... Naplószerű, de olyan igazi, szerkesztetlen fajta: rövidítésekkel, megjegyzésekkel, csapongva. Ez egy terápiás írás volt Esterházynak, akit egyébként én olvashatatlannak tartok ha irodalmat ír, ellenben ezt gyorsan elolvastam, de nem csinált kedvet most se magához és a saját hasonló traumámat se tette elviselhetőbbé...

[Gyopi · Rating 5 out of 5]

Nyomorúságos volt és gyönyörű. Azért is tartott olyan sokáig elolvasni, mert pár oldalanként folyton le kellett tennem, megszusszanni kicsit, majd mászhattam vissza az emberi gyarlóságba. Ottlik Iskolájához hasonlítanám - bár persze narratív szál, szereplők, szerkesztési mód, semmi sem hasonlít, ez is olyan, mintha a lényeg, az emberi lényeg azért mégiscsak benne volna.

[Nibi · Rating 5 out of 5]

przejmująca. Do kości. Ciężko mi znaleźć słowa do opisania, jak wielkie wrażenie wywarła na mnie uczciwość Esterházyego, wobec czytelnika, wobec samego siebie, wreszcie wobec ojca. W jakiejś części zapewne przez to, jak mocno fragmenty Harmonii rezonowały z moimi własnymi doświadczeniami.

[Alexandru Madian · Rating 5 out of 5]

„Eu sunt eu. Înţeleg că există unii care au suspiciuni. Am trudit mult la suspiciunea asta, am investit o muncă serioasă. Acest cine este cine, chipul ca mască, jocul rolurilor şi citatologia, apoi pur şi simplu scrutarea răzorului moale dintre ficţiune şi realitate, poate astea reprezintă cea mai caracteristică trăsătură — a ce anume? a tematicii mele? a subiectului meu? a aptitudinilor mele? În tot cazul, de-a lungul deceniilor am pus multe capcane în faţa cititorului — inclusiv în Harmonia. Nu spun că eu am fost acela care am căzut în ele, dar dacă acum aş invoca brusc sinceritatea, propria mea sinceritate de cetăţean, ar avea motive să dea din mână a lehamite.
Am păţit ca ciobănaşul din poveste care a tot strigat (din joacă): vine lupul, vine lupul, apoi, când a venit de-adevăratelea, în zadar a strigat, n-a mai fugit nimeni să-l ajute. E adevărat, în zadar aş ţipa din toţi bojocii, acu’ nu-i nimeni care să mă poată ajuta. Acum nu se poate pune problema ajutorului. E totuna, spun aşa cum este, o să creadă cine-o să creadă, n-am ce să fac: cel care vorbeşte aici sunt eu, Péter Esterházy, născut pe 14 aprilie 1950, numele mamei: Lili Mányoky (în actul de identitate: Irén, dar detesta numele de Irén), numele tatălui: Mátyás Esterházy, seria şi numărul actului de identitate: AU-V. 877825. Iată, deci, acest «eu» (n-aş intra în detalii, no details, please).” (p. 24)
„Totul îmi este umplut de tata. De exemplu, alaltăieri mi-au telefonat de la o editură germană legendar de mare, spunându-mi că le-ar face plăcere să mă ştie printre autorii lor, că ar urca într-un avion şi ar veni să mă vadă, să discutăm, dacă aş considera oportun, iar eu, în loc să mă bucur orgolios că atât de frumos şi de neaşteptat îşi manifestă respectul faţă de mine, iată, sunt plin de asta, Tăicuţule drag, iar îmi t. p. c. c-ai făcut să-mi fie amară saliva-n gură.
Şi oare, în afară de salivă, ce, ce mi-a mai devenit amar? Sunt un tărâm sărac în amărăciune. Ar trebui întrebat Nádas, el ştie atât de bine să analizeze (pe mine), dar nu spun asta cu maliţiozitate, ca atunci când spunem, de exemplu, că suntem prea proști pentru aşa ceva, prin care înţelegem mai degrabă că suntem atât de deştepţi, încât nu mai e nevoie să facem uz de deşteptăciunea noastră, nu, de data asta nu mă gândesc la asta; carevasăzică, dragul meu bătrân, a fost sau nu amărăciune, până acum, în mine? — Evident, a fost, numai că nu o amărăciune foarte personală. În tot cazul, acum sunt de toate felurile, iar pe deasupra şi saliva. Fireşte, asta e o problemă doar atunci când nu știu ce și cum să fac cu ea.
Izgonit astfel din tata, trebuie să renunţ la multe lucruri. Cât de firesc fusese pentru mine ca punct de referinţă, un punct de referinţă ironic, dar real. Cum obişnuia să spună tata, cum obişnuiam să spun. Not bad, cum obişnuia să spună tata. Fusese un punct de sprijin atât de bun. Dacă spuneam, deveneam și eu, într-un fel, mai mare, deveneam pe loc parte a unei tradiții, un asemenea cuvânt avea greutate, în zadar umpleam de rânjet, conform firii pe care o am, scena din momentul respectiv. Ba mai mult. S-a terminat cu asta, cu această uşurătate a vieţii mele.” (pp. 117-118)
„Obișnuiam să spun despre Harmonia că e doar literatură (nu e cronica familiei, ci a acelei familii generată tocmai de această cronică < aşa cum de atunci încoace am spus-o minimo calculo de foarte multe ori.>). În cartea asta nu e literatură. Aici deja nu e nimic. Numai totul (nimicul) gol. Dar n-aş vrea să se creadă că H.c. e totul, iar ăsta-i nimicul. Nu.
Iar îmi t. p. c. că tema asta nu mi se potriveşte deloc. Ar trebui dat totul înapoi, să facem o nouă distribuire. Cei de la departamentul vivisecţie ar putea să facă mult mai multe cu materialul ăsta, Mészöly, Nádas, Kertész, Bodor. Nádas l-ar prinde ca pe-un obiect, l-ar privi de aici, de acolo, l-ar cerceta, l-ar descrie, dar mai ales ar trage concluziile. Textul ar fi personal, altfel spus, autentic, fără să-l vedem pe autor. Ar trebui mai glacial: Pe 23 februarie 1957, pe Mátyás Esterházy, tatăl meu, poliţia politică din Szentendre etc.; cu sânge rece. Îmi t. p. c. : tatăl lui Imre ca şeful Konzentrationslager. Ar fi rost de ceva tensiune tată-fiu. Kadiş pentru tatăl născut. Până şi umorul îmi rămâne în paragină (despre caraghioslâc să nici nu mai vorbesc). Pur şi simplu toate calităţile îmi rămân în paragină. Ba mai mult: aici totul rămâne în paragină.
Rămâne-n paragină şi-şi închină fruntea-n ţărână. Iată! Măicuţă, îndurare, mamă, iată, am terminat şi poemul acesta. Ce coropișnița mă-sii să fac cu simţul limbii? Nu-i nevoie de ea. Aici nu-i nevoie de nimic, totul este aici.
Cu toate că: în afacerea asta e totuşi nevoie de mine. Fără mine ar rămâne în anonimat. Ce bine-ar fi.
Ţinând seama că nu-i nevoie de aptitudinile mele, e destul de mult de lucru cu asta.” (pp. 150-151)
„[După o lectură publică în Germania, cineva (iar) m-a felicitat, spunându-mi că aceste lucruri îngrozitoare petrecute «cu bietul dumneavoastră tată» le prezint atât de elegant, încât citirea lor este aproape o despovărare. I-am sâsâit glacial ceva despre natura catharsisului, la fel şi faptul că monstruozitatea e monstruozitate — iar în sinea mea m-am gândit la cartea asta ca la un plan de răzbunare. Asta s-o citești, darling, apoi să vorbim despre despovărare. — Până şi din asta trag foloase.]

În Ediţia revăzută am povestit istoria (nouă, revăzută, distrusă, ailaltă) a tatălui meu, care, ca să spun aşa, nu este caracteristică nici pentru tatăl meu drag, nu este caracteristică nici pentru familia mea, nici pentru asta, mai restrânsă, nici pentru cealaltă, mai largă, cea istorică, cu alte cuvinte, nu ne reprezintă. Dar istoria asta reprezintă situația țării după 1956, sau cel puţin ceva din această situaţie. («După '56, ţara şi-a scuturat de pe sine regimul cum se scutură un câine de apă, mai târziu apoi nu s-a mai ştiut până unde ţine câinele şi unde începe apa.»)
Istoria povestită în Harmonia cælestis este exactă în măsura în care nu idealizează, nu stilizează familia, nu-i conferă tatălui rolul victimei; nu idealizează nici în privinţa perioadei din jurul celui de-al II-lea Război Mondial, protagoniştii «s-au purtat bine» în vremurile de restrişte, am animat într-o direcţie bună nunţiul papal, lui Horthy i-am spus ce aveam de spus, naziştii l-au băgat urgent pe bunicu’ la închisoare şi avem motive să ne mândrim cu unchiul nostru János: a fost singurul care a votat împotriva legii antievreieşti în parlamentul slovac.
Aşa este, dar cartea povesteşte nu numai istoria familiei, ci şi istoria ţării. Acest lucru e de înţeles, pentru că e vorba nu de istoria unei familii oarecare, ci tocmai a unei «familii reprezentative», a unei aşa-numite familii istorice. Astfel ne intersectăm noi cu istoria. Istoria aşa-zis personală a familiei nu conţine, aparent, ceea ce conţine istoria istoriei, iar cartea — fireşte — această istorie trebuie s-o povestească. «Istoria nu este numai istoria familiei tale, ci şi istoria familiei mele. Unde este istoria familiei mele?» Deci, aici este o lacună care nu se poate explica numai aşa, pur şi simplu, că acum e povestită istoria asta, nu ailaltă. Fiindcă, pe de o parte, pentru ce (doar e vorba de o problemă de decizie), iar pe de altă parte, nu se poate povesti decât istoria întreagă, iar dacă nu, trebuie să se vorbească și despre asta (sau să se tacă, dar să se semnaleze motivul).
Dar nu numai despre asta este vorba, de felul în care apare istoria în literatură, ci şi despre istoria în sine, despre acea «istorie reprezentativă». Despre faptul că responsabilitatea istorică nu este un lucru abstract, ci personal. Prin urmare, e lăudabil că la vremea respectivă ne-am purtat lăudabil, dar totuşi au fost ucise şase sute de mii de persoane, iar pentru asta trebuie asumată responsabilitatea. Adică, bunicul meu n-a fost numai slab sau un sceptic retras, cum e prezentat mai mult sau mai puţin în Harmonia, ci tot el a fost şi cel care a tolerat şi asasinatele Holocaustului. Această propoziţie este incompatibilă cu amintirile şi sentimentele mele legate de familie, dar lipsa ei este incompatibilă cu istoria. Iar absența ei înseamnă o orbire, ba mai mult, o indiferenţă incompatibilă cu umanitatea. Prin urmare, poate că am făcut tot ce se putea face, am salvat evrei şi am fost conţi buni pentru oamenii noştri, dar undeva a apărut totuşi o eroare de calcul, nu-i aşa?! Spus pe scurt sau arogant: a apărut o eroare cam de ordinul a 600 de mii.
Oare n-ar trebui să stabilim asta cât se poate de explicit, împreună, ca naţiune, în timp ce ne preocupăm şi ne îngrijim cu atâta înflăcărare de conştiinţa noastră naţională? Mai exact, că şi acest aspect face parte din preocupare, îngrijire și conștiință.

Din punctul de vedere al cărții, asta n-ar fi o eroare atât de gravă (carte nu iau înapoi!) în cazul în care ţara mea, ca să fiu arogant, ar şti despre ce vorbesc acum, adică, dacă ar fi îndeplinit ce avea de îndeplinit, dar Ungaria nu este interesată de toate astea, n-o interesează Holocaustul, are impresia, cred, că e problema evreilor. Nici Harmonia cælestis n-a fisurat această nepăsare istorică, ungurească, deşi ar fi avut posibilitatea.
Conform istoriilor familiilor noastre, toată lumea a salvat evrei, s-a purtat omeneşte cu ţiganii şi aşa mai departe. Dar din asta nu se conturează încă istoria ţării. Chiar dacă asta ar fi pe deplin adevărat, nu este, din toate astea ar rezulta o minciună.
Încă o dată: de exemplu, bunicul meu a fost un om ireproşabil, cinstit, un antifascist evident, s-a preocupat de destinul patriei, iar în limitele posibilităţilor sale concrete, a făcut tot ce putea să facă. E posibil să fie vorba «doar» de faptul că bunicul meu «nu şi-a depăşit barierele de clasă»? Oare se poate pretinde de la cineva să sară peste propria-i umbră? Nu, nu se poate pretinde, obişnuim să răspundem, siguri fiind de noi înşine. Dar să privim invers problema. Pentru că simultan cu acest nu e prezentă mulţimea semenilor mei asasinaţi, umiliţi, ultragiaţi, drept creaturi ai Domnului, iată, la asta ar trebui, totuşi, să reflectez şi să spun ceva. În calitatea mea de om, de creştin, de ungur.
Şi ţara trebuie să reflecteze la asta. Dar nu reflectează, se străduieşte să evite, îşi încropeşte din adevăruri parţiale alibiuri pline de demagogie, se străduieşte să acopere totul cu propriile sale suferinţe reale.

Dacă am făcut totul şi totuşi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, trebuie redefinit totul, ca entitate. Dacă omul nu poate sări peste propria-i umbră, dar totuşi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, trebuie redefinit Soarele. De altfel, «s-a întâmplat ce s-a întâmplat» înseamnă că în timp ce familia mea «a făcut ce putea să facă», a făcut (!) inclusiv și faptul ca membrii altor familii să nu fie considerați oameni.
Oare nu este mai ușor să ne gândim la această responsabilitate plecând tocmai de la oamenii așa-zis buni? Să spunem că de la unchiul meu, János, un om blajin, pur, profund religios, care a înfăptuit acte excepțional de curajoase, apoi a murit ca un martir? La fel, că personalitatea de excepţie a tatei, nu cea personală, ci aia cunoscută din Harmonia cælestis, împreună cu noua sa istorie, ar putea fisura această concepție istorică care suferă de amnezie.” (pp. 316-320)

[Baris Balcioglu · Rating 2 out of 5]

Avant j’étais parti pour Budapest en mars 2016, Gabor m’a donné le nom de Peter Esterhazy sans détaillant ses ouvres. La femme à l’alliance française là-bas m’a suggéré ce titre. Pour deux années j’ai du attendre pour commencer à le lire. J’avais peur après réalisant que ce n’était pas un roman. Mais ça me coûta en peu plus cher que les autres bouquins, donc, je dois le lire. Bon, Esterhazy utilise belles phrases et il a un vocabulaire riche mais il apparaît comme quelqu’un qui est fixé sur sa famille noble et je trouve ce livre très ennuyant. La situation des nobles pendant des années communistes, je n’ai jamais pensé sur ça, c’est intéressant, bien sûr et c’est un dilemme pour l’auteur : tu viens de publier un roman sur ton père et c’est devenu très populaire, lui décrivant comme un héros mais juste en même temps tu apprends qu’il était apparemment un indic travaillant pour les communistes. Si tu ne révèles pas, les autres vont le faire mais ça peut te et ta famille coûter cher. Mais les histoires son père défunt avait été forcé à renseigner ne sont pas intéressants et pas clair pour moi. Je trouve ça aussi surprenant que Esterhazy était déjà traduit en turc et beaucoup des gens trouvaient ce livre bon.

[Franz Joseph Kosa · Rating 5 out of 5]

Nem tudtam letenni. Ez és a HC együtt alkot egy egészet. < k >

[Dani Dányi · Rating 4 out of 5]

Szembenézni a szörnyű valósággal, ahogy azt csak a posz'modern fikció képes – nagyon tanulságos könyv, gyakran dögunalmas könyv, végigszenvedni a (valódi) szerző (valódi, „édes”-) apjának több idősíkú utólagos-pótlólagos feldolgozását. Vagy mi a szösz. (A Harmonia caelestis-ét is persze.) Katarzis nem tud lenni, nem is lehet, van jó sok határsértés szövegek és elbeszélők és valóság és párhuzamos valóság között, az író működése mint valódi háttérszemély, többszöröződött olvasónapló, a fikció mint valóság, az ügynök aki oly sokat jelent… Nem hiszem, hogy nélkülözhetetlen lenne a HC élvezetéhez, vagy hogy „javítana”, persze árnyalja, elég sötét tónusokban, a gyász és az undor kontrasztosan éktelenkedik a korábbi dicsfény mellett. A szarnyű valóság. Szívből örülök, hogy EP megírta, és jól, amennyire egy ilyen lehet egyáltalán jó.

[Dóra Esze · Rating 5 out of 5]

Oh Lord how I love this book. It deserves all the stars in the world. You just can't get enough of it.

[Tamás Szajkó · Rating 4 out of 5]

Lenyűgöző volt végigolvasni egy olyan "könyvet", aminek az első oldalain az író felhívja a figyelmemet, hogy még véletlenül se álljak neki a könyvet, ha nem olvastam az 1200 oldalas Harmonia cælestis Eszterházy-családeposzt.

- That Sign Can't Stop Me Because I Can't Read mém -

Nos, EP minden bizonnyal nem gondolta komolyan a figyelmeztetését, hiszen akkor soha nem került volna önálló kötetbe ez az írás, és bizony, a családregény hiányában egy teljesen értelmezhető betekintést nyerünk a rendszernek lefekvő arisztokrata-származék családapa erkölcsi tragédiájába. A könyv a modern irodalom trendjeit követve négy szövegszintes intertextualitással dolgozik, ami annak ellenére sem vált zavaróvá, hogy a Kindle-kiadás nem különbözteti meg az 1. (eredeti jelentés) és 2. szintű (EP reakciói) szöveget vizuálisan. (A 3. és 4. réteg utólagos és utólagos utáni reakciói mondjuk egyszerűen csak bántóan fölöslegesek.)

Számomra a könyv igazi értékét a hiteles jelentésszövegek adják, amelyek kendőzetlenül tárják fel a "puha diktatúra" besúgóhálózatának végtelenül szomorú, de egyben legalább ugyanannyira pitiáner működésmódját. Ilyen alapon persze nyugodtan olvasgathatnék ügynökaktákat kommentár nélkül is, és igazából nem is állok távol ettől a véleménytől, ugyanis EP végtelen nyavalygása és irodalmi magas élete ugyan színezte a képet, de számomra igazából nem sokat tett hozzá a történethez.

3. és 4. réteg (utólagos és utólagos utáni kommentár)

[François · Rating 4 out of 5]

Nederlandse titel: Verbeterde editie, maar die vind ik hier niet...

[Metod Rybár · Rating 4 out of 5]

Poetické, silné, poučné, dojemné, ľudské.

[fióka · Rating 5 out of 5]

Valószínűleg elviselni és együtt élni a tudattal nehezebb volt, mint megírni. Nem tudom, én mit csinálnék, ha az én apámról derülne ki, hogy besúgó volt. Nincsenek meg azok az eszközeim, mint E.P.-nek. Azaz megvannak, de az íróasztalfióknak immortalizálni és véglegesen rögzíteni az egészet tulajdonképpen sok értelme nincs. Igaz, a nagyközönség felé sincs semmilyen irányú kötelezettségem. Kategorikus imperativuszom teljes bizonyossággal a feltárás és megmutatás felé vitt volna, mert ez lett volna az egyetlen lehetőségem arra, hogy túléljem az „élményt”.

[Klaus Metzger · Rating 4 out of 5]

Im Januar 2000 erhält Esterhazy Einsicht in die Akten des ungarischen "Amtes für Geschichte". Aber statt der erwarteten Stasi-Akte über ihn und seine Familie werden ihm vier Agentendossiers vorgelegt: Berichte seines Vaters. Für Esterhazy bricht eine Welt zusammen.
Interessante Darstellung in Tagebuch-Form - aber mit sehr spezieller ungarischer Geschichte.

[Ildi]

5