Se însera şi o lumină sidefie învăluia dealurile, conturându-le curbele graţioase. Din iarba argintată de ploaie se ridica o ceaţă ce-şi agăţa pânzele de boschete, brodându-şi dantelele până-n depărtări. În părţile albicioase, aidoma unor cupe uriaşe, se oglindea imaginea aurie a lunii ce se ivea la orizont; dolofană şi înclinată ca ochiul unui pisoi ghemuit pe creasta dealului, gata să tresalte.
În această tăcere luminoasă, dintr-o bisericuţă catolică atât de mică, atât de pierdută în ascunzişurile acestui ţinut împădurit, încât în ciuda liniilor sale desluşite, a clopotniţei pătrate şi a pietrelor acoperite de muşchi, părea ireală ― ţâşni o siluetă lungă, neagră, însoţită de scrâşnetul unei uşi care se închise cu un zăvor greu: rectorul din Stillwater, Bertram Desmonde.
Cu capul descoperit, cu pelerina pe umeri, strivind sub picioare dalele năpădite de licheni, el depăşi cele două mari tise noduroase ― dintre care cea mai tânără putea să fi furnizat, cu cinci secole mai înainte, arcuri pentru luptătorii din Sussex ― şi trecu bariera, ieşind în cărare.
Mişcat de limpezimea serii, invadat de o profundă bucurie interioară, se cufundă în contemplarea moşiei sale: două sute de acri, întinzându-se de la pădurea de fagi din Ditehley până la terenurile nisipoase care mărgineau drumul de la Stillwater. Departe, circul din Chanctonbury se profila la răsărit, şi mai jos, în mijlocul copacilor, se distingea baroc şi familiar, turnuleţul din Broughton Court. La apus, pădurea se întindea, tăiată numai de o carieră de var ― plagă fără sânge ― până la găvanele, considerate vechi tunele romane, dar care nu erau, desigur, decât vestigiile unei foste cărămidării. Apoi veneau căsuţele muncitorilor ― şase la rând, precum ciupercile ― şi de cealaltă parte a drumului, luminile licărinde ale satului, iar jos, intens luminat, presbiteriul.
Masiv, ca toate construcţiile georgiene, cu ferestrele prevăzute cu intrânduri, cu porticul flancat de coloane canelate, şi ― fermecătoare concepţie ― împodobit cu o terasă, presbiteriul era o adevărată construcţie de ţară ridicată în 1780 de rectorul Hilary Desmonde, străbunicul său, în piatră albă din ţinut ― cariera ― invadată acum de vegetaţie. Vestigii ale unei construcţii Tudor se mai găseau încă la şură şi la grajduri, în dependinţe, în încântătorul zid bătrân de silex şi galet ce înconjura grădina mare de zarzavat. Înconjurat de gazonul fraged, mărginit de ronduri de lalele şi de ciuboţica cucului, cu terenul plantat cu trandafiri, cu hexagonul regulat al cadranului solar, cu perii bătrâni încărcaţi de flori, aliniaţi precum copiii într-un cor în faţa altarului, cu stejarul uriaş umbrind aleea nisipoasă, această casă, acest mic palat rustic, acest „cămin“ al familiei Desmonde de atâţia ani, umplea în această seară mai mult decât orice, inima rectorului cu o mândrie plină de căldură.