S‑ar putea ca, atunci cand pierdem fiintele cele mai apropiate, ele sa ne ia intr‑o masura cu ele. Tocmai pentru ca o parte din tine migreaza odata cu cei care au plecat, moartea e descarcata in buna parte de dificultatea ei. Poate ca noi murim cu ochii atintiti catre ei. Si poate ca, in felul acesta, traim moartea intr‑o forma mai blanda.
Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Deși am mai citit aceste pagini în alte volume ale autorului, acum, ca și atunci, cred că ele sunt mai puțin o meditație asupra Sfârșitului inevitabil, cât un elogiu al Prieteniei dincolo de Exitus. “Fiecare om înseamnă în viața noastră exact atât cât păstrăm din el după moartea lui”.
Splendidă această selecție de eseuri scrise de Liiceanu despre 4 mari absențe din viața sa: moartea lui Cioran, Noica, Horia Bernea și a Monicăi Lovinescu. Despre cum te prinde dispariția unui om important, dar mai ales despre cum rămâne el în viața ta mai departe de nemurire.
O scriere meditativa asupra mortii, inradacinata in trecerea din viata a patru personalitati apropiate autorului. Vad cartea ca un epilog, ca acceptarea sortii si a fragilitatii umane intr-o maniera frateasca.
Nu traim iubirea fata de semeni la potenta maxima decat atunci cand se duc, cand existenta lor se rispeste si in urma raman doar dialoguri, farame de cuvinte si trairi. Despre sfarsitul lui Bernea, suparat ca el si Liiceanu , "nu prea stau de vorba". Probabil partea ce m-a atins cel mai tare:
"A disparut lasandu-mi senzatia ca aveam sa ne comunicam ceva urgent sau deosebit de grav, ceea ce ar fi anulat inertia tampa a felului in care ne treceam zilele, si ca la capatul acestei intalniri vom fi aflat cateva lucruri care aveau sa ne aseze altfel in vietile noastre."
In definitiv, ultimul volum al lui Gabriel Liiceanu apărut la Editura Humanitas in urma cu câteva zile, întrunește și cuprinde, pe bună dreptate, deși textele par să se distingă in prima instanță numai prin caracterul lor descriptiv și prin modul impresionant de istorisire; un ghid de suportate sau, mai degrabă,de înțelegere a acestui eveniment a cărui prezenta și apariție ne înspăimântă și a cărui semnificație ne dă pesemne mereu bătăi de cap “. Important și deopotrivă necesar de menționat referitor la conținutul cărții tocmai publicate este faptul că sfârșitul, indiferent de circumstanțele in care se petrece, ne unește pe toți ca MURITORI
E a doua carte pe care o citesc/ascult de la Liiceanu. Cu prima a dat-o rău în bară pentru mine, deci am intrat aici cu zero așteptări. Dar cartea asta m-a prins. E directă, curată, fără floricele, fix cât trebuie. Vorbește despre absență și pierdere fără să împingă melodramă, fără să te tragă de mânecă să simți ceva. Mi-a plăcut că e spusă în ritmul lui, în vocea lui, și că lasă loc și pentru propriile mele gânduri.
Exitus reprezinta patru texte (nu se potriveste niciun cuvant mai bine decat acesta) ale lui Liiceanu, aparute de-a lungul timpului, care au ca tema moartea - moartea unor personalitati culturale de la noi. faptul ca avem patru texte (nu eseu, nu altele) si ele mi-au fost citite de autor (am ascultat audiobook) a contat foarte mult. nu m-am gandit niciodata la ce scop au textele sau la structura lor. le-am ascultat ca pe o povestire si pentru ca au fost narate de autor au sporit si mai mult senzatia de confesiune si au impregnat cu un subiectivism care a potentat totul. textele despre Cioran si despre Monica Lovinescu mi s-au parut, de departe, cele mai sfasietoare.
Moartea povestita simplu, straniu dar si cu o urma de respect pentru cele patru personalitati prezentate. Moartea integrata ca esenta a vietii si privita din mai multe unghiuri ale trairii dar si ale trecerii in etern.
,,De ce oare simțim oamenii mai mult prin amprentele suave pe care le lasă asupra lucrurilor ce le aparțin decât prin masivitatea existenței lor? Și acum continui să simt prezența mamei mele prelungită în gesturile pe care le-am învățat de la ea: un anumit fel de a ține ceașca în mână, un altul de a înfăța perna sau de a curăța, în spirală continuă, coaja unui măr. Iar jalea ce ne cuprinde în asemenea momente vine din expresia pe care o capătă iremediabilul atunci când are loc întâlnirea noastră cu lucrurile pe care cel dispărut le-a părăsit."
De cand am vazut această lansare la Gaudeamus, am stiut ca vreau sa i dau o șansă. O lectura atat de emoționantă, care transpune frumos sentimentele ce te încearcă in fața propriei morți dar si a celor dragi. Liiceanu a vociferat in aceste 4 capitole gandurile pe care le avem toți sau poate le simtim, dar nu le putem spune in cuvinte. Cand s-a terminat, nu mi a venit a crede ca e gata. A fost o tranziție atat de brusca si am realizat intenția finalului. Viata, in toata splendoarea si lungimea ei, se termina brusc. Oricat ne este frica de Exitus, el curmă totul. Insa tot viata e cea care merita povestita, cea care ne dictează sfârșitul. Emotiile traite, momentele alături de cei dragi, marele traume nerezolvate care vin si ne bantuie.
Singurul motiv pentru care nu a primit 5 stele e pentru ca voiam mai mult. As fi ascultat 500 de pagini daca puteam, atat de elocvent a fost transpusa emotia morții.
Cum spune si autorul, sa nu va fie frica a citi despre Exitus. Nu e o carte pe care vrei sa o dăruiești prietenilor, dar e ceva cu care toti ne vom confrunta. Si in ciuda titlului, cartea se concentrează pe finalitatea vietii si nu pe moarte in sine.
„Exitus” este o carte a cărui subiect provoacă adesea frică. Pentru mulţi dintre noi aceasta este frica supremă. O tabuizăm adesea, ne înconjurăm sau învelim cu tot felul de obiecte apotropaice în speranţa că o putem fenta, cu toate acestea, ea este cea care dă sens vieţii. Ea este cea de care ar trebui să ne amintim mereu şi pe care ar trebui să o adoptăm ca ghid dacă vrem să ajungem să trăim o viaţă dintre cele mai înalte din punct de vedere spiritual. Ei bine, da, EA este MOARTEA, Angelica, Doamna cu coasa sau cum vreţi să o mai alintaţi.
Revenind la carte, astăzi vorbim un pic despre cartea lui Gabriel Liiceanu, Exitus, apărută la Humanitas chiar anul acesta. Este o carticică extrem de intimă, care chiar dacă se citeşte repede, este extrem de profundă şi emoţionantă. Rememorând ultimele zile de viaţă ale unor oameni extrem de dragi lui, Gabriel Liiceanu ne aduce tuturor aminte că, oricât ar suna de scandalos, moartea este viaţă. „Moartea este pintenul înfipt în carnea vieţii şi propulsie a ei. Fără ea, nimeni nu s-ar lua la întrecere cu timpul.” Concluzia? „Zeii sunt un popor de leneşi”.
Deşi Gabriel Liiceanu admite că o carte cu titlul Exitus nu va putea fi niciodată dată în dar, eu îndrăznesc să v-o recomand. În acelaşi timp, ţin să felicit echipa care a ales culoarea copertelor şi a paginilor despărţitoare dintre capitole. Excelentă alegere şi o bună strategie de marketing! 😊 Este o carte care cuprinde ultimele zile de viaţă a unor oameni speciali din viaţa lui Gabriel LiiceanuŞ sfârşitul lui Noica, absenţa lui Horia Bernea, moartea lui Cioran şi agonia Monicăi Lovinescu.
Aflăm detalii emoţionate şi extrem de intime prezentate prin filtrul personal al lui Gabriel Liiceanu. De pildă nu am ştiut că sfârşitul marelui Noica avea să fie declanşat de o căzătură. S-a împiedicat de covor din cauza faptului că i s-a părut că aude un şoarece care se plimbă prin cameră. S-a trezit dis-de-dimineaţă într-o zi friguroasă de noiembrie, s-a dat jos din pat fără să aprindă lumina şi, buimăcit încă de somn, s-a împiedicat de marginea covorului şi a căzut. Oasele şoldului au cedat, a fost spitalizat, însă un cheag de sânge, pornit de la locul fracturii, avea să dea naştere unei embolii pulmonare, care-i va grăbi sfârşitul. Rămânem cu intrebarea: a existat acel şoarece cu adevărat sau a fost doar o fantasmă care nu-i dădea pace lui Noica în ultimii săi ani de viaţa? Rămâne să aflaţi voi dacă sunteţi curioşi să răsfoiţi această carte.
Despre sfârşitul lui Cioran şi mai ales al Monicăi Lovinescu nu îndrăznesc să vă povestesc pentru că sunt de-a dreptul sfâşietoare. Vă îndemn totuşi să vă gasiţi curajul de a le descoperi singuri. Luaţi-o ca pe un exerciţiu de expunere, pentru a învinge frica de moarte. Poate că nu vă veţi vindeca de această frică, dar măcar o veţi privi cu alţi ochi.
Un lucru este cert, dacă nu alegem varianta sinuciderii (Doamne fereşte!) şi dacă nu suntem adepţii predestinării, nu putem face nimic, nu ne putem alege moartea, chiar dacă fiecare dintre noi avem o moarte a noastră şi doar a noastră! 😊
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
This entire review has been hidden because of spoilers.
Mare a fost curiozitatea de a citi aceasta carte cu subiect atît de incomod, și mare și dezamăgirea că e făcută din texte deja publicate (mă feresc de astfel de cărți).
"Absența lui Horia Bernea" atenuează această neplăcere prin portretul făcut prietenului și prin ideea -
"Dispariția unui prieten conține în ea sugestia că ne-am putea muta de aici, ca și cum centrul de greutate al lucrurilor și al vieții a trecut, odată cu el, în alt teritoriu. În acest sens, un prieten care dispare este repetiția generală a propriului tău sfîrșit.",
care m-a izbit prin simplitate și familiaritate și pe care o iau cu mine din cartea asta, ca pe o confirmare a universalității fenomenului prin care am trecut și eu de cîteva ori.
Cu siguranță, cartea “Exitus” de Gabriel Liiceanu este o lectură captivantă și interesantă. Aceasta explorează tema pierderii celor dragi și cum aceasta afectează persoana care rămâne. Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de “literatură personală” din România de astăzi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. “S-ar putea ca, atunci când pierdem ființele cele mai apropiate, ele să ne ia într-o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într-o formă mai blândă.”
“In uitare? Cineva iese, prin moarte, din viata noastra. Dar daca o face nu este pentru a intra altfel, si mai bine, in noi? Fiecare om inseamna in viata noastra exact atat cat pastram din el dupa moartea lui”
La lansarea Exitus, Gabriel Liiceanu vorbeste despre dor ca lantul care ne tine legati de cei absenti. Asta este amprenta pe care Exitus a lasat-o si asupra mea, cum aceasta separare temporara intre suflete, desi marcata de un dor profund, reprezinta de fapt o intarire a relatiei acestora.
”S‑ar putea ca, atunci când pierdem ființele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru ca o parte din tine migrează odata cu cei care au plecat, moartea e descărcată în buna parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațințiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.”
“Fiecare om înseamnă în viața noastră exact atât cât păstrăm din el după moartea lui”.
"cand doi oameni stau de vorba nu inseamna doar ca stau locului si vorbesc despre indiferent ce. a sta de vorba este un sfat de taina despre viata si moartea celor care vorbesc."
Mi se pare ca aceasta carte îți deschide pofta de a citi mai departe despre protagoniștii ei. Și face important faptul de a fi știut despre ei. Mi-a plăcut.