Elizabeth Elliot vorbeste despre singurate sub toate formele ei si ne deschide portite spre insemnatatea ei, dar si a suferintei, atunci cind le acceptam in viata noastra si ne intoarcem spre Dumnezeu cu intrebarile, durerea, golul lasat de acestea in suflet. Dezveleste inima si viata ei si a altor multi oameni si imparte din framintarile prin care ei toti au trecut in Valea Plingerii, aratindu'ne si invatindu'ne cum se poate aceasta transforma intr'un loc plin de izvoare.
Pentru ca aceasta carte a ajuns la mine intr'un timp foarte propice din mai multe puncte de vedere si mi'a vorbit foarte mult, am selectat multe paragrafe care m'au atins si de aceea am ales sa fie ascunse sub semnul de 'spoiler'.
Nu suntem condamnati la o lipsa totala de sens. Un scop plin de dragoste se afla in spatele tuturor lucrurilor, o mare tandrete, chiar si in inversunare.
* am ales sa'mi pun aici paragraful asta pentru ca de multe ori am spus sau am auzit spunindu'se ca modul in care lucreaza Dumnezeu e unul "ciudat" si nu, nu insemna "tainic, misterios". pentru aducere aminte.
Caile lui Dumnezeu sunt tainice, chiar misterioase. Totusi El ne spune sa nu credem despre ele ca sunt ciudate. Ispitele prin care trecem sunt comune oamenilor, credinciosia Lui este constanta.
Suferinta este o experineta a pustiei. Ne simtim singuri si neajutorati, despartiti si isolati de ceilalti, care nu pot intelege cum suferim. Tinjim ca cineva sa ne sara in ajutor, sa ne "insoteasca", sa ne scoata din pustiu.
Da, Cineva o va face. Cineva va veni negresit in ajutorul nostru. Ne va insoti, daca Il vom lasa sa ne insoteasca. Dar ne va scoate din pustiu? Nu neaparat! Fiindca pustiul face parte din umanitatea noastra.
Singuratatea este un dar.
* pe asta inca ma chinui sa il inteleg. intr'un fel.
Cind vorbesc despre 'darul' vaduviei, nu vreau sa spun ca Dumnezeu ne'a facut vaduve. El nu i'a inspirat pe indienii Auca sa'si arunce sulitele, avind grija apoi ca sa nu greseasca tinta. El nu'i imbolnaveste pe oameni de cancer, nu face ca un bebelus sa se nasca cu malformatii, nici nu'i convinge pe soti si sotii sa divorteze.
Singuratatea este un mod de "a muri" pe care cei mai multi dintre noi ajung sa il cunoasca mai devreme sau mai tirziu. Departe de a fi ceva "rau" sau un obstacol in cresterea noastra spirituala, ea poate fi mijlocul de realizare a "infloririi" spirituale pina atunci incatusate. Frumusetea trandafirului salbatic in plina floare, "implinirea" lui, depinde de permanentul ciclu moarte-inviere. Moartea semintei care cade in pamint da nastere unui nou ciclu al vietii - mladita frageda de la inceput, tulpina de mai tirziu, bobocul, floarea. Floarea trebuie sa moara ca sa produca fructul. Fructul moare, astfel ca semintele sa ajunga din nou in pamint. Semintele mor si prilejuiesc un nou inceput. Nimic nu se pierde. Frunzele moarte, trupurile moarte, pierderile naturale de tot felul imbogatesc solul. In economia lui Dumnezeu, indiferent daca El face o floare sau un om, nimic nu se transforma in nimic. Pierderile sunt modalitatea Lui de realizare a cistigurilor.
* kidda of eco style too :P:D:))
Cine stie in ce se baga atunci cind decide sa-L urmeze pe Hristos si sa nu dea inapoi? Cristos, asemenea mirelui, ne ofera totul.In vechiul ceremonial de cununie (din pacate modificat acum), mirele spune: "Cu acest inel ma casatoresc cu tine, cu trupul meu te venerez si cu bunurile mele pamintesti te inzestrez." El promite tot ce este, tot ce are. "..toate lucrurile sunt ale voastre..si voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu" (1 Corinteni 3:21,23).
Hristos ne'a dat deja totul cind S'a jerfit pe Sine. El cere totul in schimb - nu trebuie sa existe nici colturi rezervate, nici repudieri secrete, nici insistari asupra drepturilor individuale, nici clauze speciale. In vechiul ceremonial, mireasa nu promite doar sa'l ia de sot, sa'l iubeasca si sa'l pretuiasca pe mire, ci si sa'l asculte "dupa sfinta porunca a lui Dumnezeu". De ce au femeile impresia ca pot omite ascultarea?
Ascultarea face parte din povara dragostei - atit pentru ucenic, cit si pentru sotie.
M.Maritain: "inainte de a lucra pentru Dumnezeu si a lupta impotriva Diavolului, mai intai calculeaza'ti fortele; si daca te consideri suficient de bine echipat ca sa incepi, esti un nebun, fiindca turnul care trebuie construit are un pret exagerat, iar dusmanul care iti iese in intimpinare este un inger in fata caruia nu ai nici o valoare. Cauta sa te cunosti atit de bine, incit sa nu te poti contempla fara sa te infiori; atunci mai exista loc de speranta. Numai stiind ca esti obligat sa faci imposibilul si ca poti face imposibilul numai prin El, Cel care te intareste, esti pregatit pentru o sarcina care poate fi realizata numai prin cruce."
Ne este greu sa ne gindim ca e nevoie si de curaj pentru a trece prin singuratate, si aceasta pentru ca nu ne gindim la singuratate ca la o suferinta. Cu toate acestea, i se potriveste cea mai simpla definitie pe care o cunosc: sa ai ce nu vrei sau sa vrei ceea ce nu ai. Nu vrem sa fim singuri. Singuratatea decurge din faptul ca vrem ceea ce nu avem.
"Aceasta este o parte integranta a calatoriei. Chiar daca este portiunea cea mai grea, nu este decit o portiune si nu va dura tot drumul. Aminteste'ti incotro Te calauzesc. Aminteste'ti ce vei gasi la capatul calatoriei - un camin, un port si un cer."
Nu-i putem aduce ca jertfa trupul nostru decit dupa ce l'am "primit", adica dupa ce l'am acceptat cu toate frumusetile lui, cu toate imperfectiunile, limitele si potentialul lui. Trupul acesta si nu al altuia este jertfa mea. Dar nu este vorba doar despre singe, oase, tesuturi. El este locuinta "eului" - spirit, minte, inima, vointa, emotii, temperament. El trebuie adus ca jertfa din toata inima, in simplitate, fara nici un fel de retineri privitor la cit de potrivit sau nepotrivit ar fi. El este sfint, la fel cum vasele din Templu (ulcioare, lopeti, farase, mucarnite si toate celelalte, oricit de comune ar fi fost) erau sacre fiindca au fost jertfite (consacrate si puse de'o parte) pentru slujire.
Daca am dat tot ce am, mai pot jertfi timpul meu, munca mea, rugaciunile mele, posesiunile mele, lauda mea si - da - suferintele mele. Acesta este sensul tainic in care eu consider ca suferinta este un dar: nu este numai ceva ce trebuie acceptat, ci si ceva ce trebuie jertfit, la fel cum Matheson nu a venit numai cu viata lui la Hristos, ci si cu dorinta neimplinita a inimii lui.
Cind tot ce putem jertfi pare extrem de mic si cumplit de saracacios, trebuie totusi sa aducem jertfa, intr'o ascultare ca cea a vaduvei si la fel de simplu si fara prefacatorie ca un copilas care vine cu o papadie zdrobita. Copilul nu este amarit sau nemultumit de darul lui saracacios. El se bucura ca are ceva de oferit. Nu putem controla intotdeauna cantitatea si calitatea, iar ceea ce Domnul poate face din jertfa noastra, aceasta chiar nu'i treaba noastra - il priveste doar pe El, si El detine controlul asupra situatiei. El stie ce vrea sa faca. Sa lasam ca jertfa noastra sa fie de bunavoie, neconditionata si in umilinta, facuta cu deplina incredintare ca energia Lui transformatoare o poate integra in procesul atingerii scopurilor pe care le are in vedere.
Suferinta nu este nicodata inutila, ci ea poate, prin har, sa'i binecuvinteze pe altii.
Este gresit sa evaluezi astfel de lucruri prin introspectie. El a auzit si a raspuns. Atit poate fi spus. Lasa ca raspunsul sa se manifeste la vremea hotarita de El si asa cum vrea El.
dintr'o scrisoare: "Ma confrunt cu aceeasi taina chinuitoare - suferinta, durerea si lacrimile fac parte din economia lui Dumnezeu pe pamint. Adevarul acesta pur si simplu ma imbolnaveste! Nu exista crestere, nici rod fara durere. Crestinismul nu este pentru cei slabi, desi lumea ar vrea sa o credem. Este pentru cei care gasesc curajul sa se umileasca.
Preschimba'ti singuratatea in solitudine, iar solitudinea in rugaciune. Singuratatea este un pustiu, insa daca o primesti ca peun dar, daca o accepti din mina lui Dumnezeu si I-o aduci lui inapoi ca jertfa cu multumiri, ea poate deveni o carare spre sfintenie, spre glorie, spre Dumnezeu Insusi.
- Ce intelegi tu prin "agenda"? - am intrebat'o.
- Sa crezi ca exista o singura solutie si ca Dumnezeu trebuie sa'ti faciliteze acea solutie sau nimic altceva. Mintea ta este marginita, inchisa. O minte inchisa presupune o inima inchisa si o usa inchisa.
Inima care nu cunoaste decit agenda lui Dumnezeu este o inima eliberata de sine. Golul din ea este umplut de Dragoste lui Dumnezeu. Iar solitudinea ei poate fi preschimbata in rugaciune.
"Dumnezeu stie totul in materie de barci."
~ :))) si in materie de imprimante, garantez eu :)))
Asteptarea unei femei in ceea ce priveste casatoria inseamna a lasa intreaga problema in mina lui Dumnezeu. Asteptarea unui barbat inseamna a se intreba daca trebuie sa se pregateasca de casatorie.
Raspunsul la singuratatea noastra este dragostea - nu sa gasim pe cineva care sa ne iubeasca, ci sa ne predam in bratele lui Dumnezeu care ne'a iubit dintotdeauna cu o iubire vesnica. Dragostea fata de El se va exprima atunci printr'o jertfire cu bucurie si din toata inima in dragoste fata de altii.