What do you think?
Rate this book
Racconti
Tutti i racconti di Cesare Pavese, quelli da lui stesso pubblicati e quelli lasciati inediti. Un percorso letterario che inevitabilmente si intreccia e si affianca alle pagine autobiografiche del diario: il piú disadorno paesaggio cittadino, l'umanità dei caffè, degli imbarcaderi del Po, delle case, della campagna piemontese rivelano la travagliata maturazione dell'uomo e insieme aprono spiragli nella coscienza dolente e drammatica dello scrittore piemontese. Dai primi racconti di conflitti amorosi o di incomunicabilità alle rapide illuminazioni quasi metafisiche delle prose degli anni '40, si arriva al denso e limpido stile dei suoi romanzi migliori.
·
·
525 pages, Paperback
First published January 1, 1960
43 people are currently reading
350 people want to read
About the author
Cesare Pavese
316 books1,268 followersCesare Pavese was born in a small town in which his father, an official, owned property. He attended school and later, university, in Turin. Denied an outlet for his creative powers by Fascist control of literature, Pavese translated many 20th-century American writers in the 1930s and '40s: Sherwood Anderson, Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway, and William Faulkner; a 19th-century writer who influenced him profoundly, Herman Melville (one of his first translations was of Moby Dick); and the Irish novelist James Joyce. He also published criticism, posthumously collected in La letteratura americana e altri saggi (1951; American Literature, Essays and Opinions, 1970).
A founder and, until his death, an editor of the publishing house of Einaudi, Pavese also edited the anti-Fascist review La Cultura. His work led to his arrest and imprisonment by the government in 1935, an experience later recalled in “Il carcere” (published in Prima che il gallo canti, 1949; in The Political Prisoner, 1955) and the novella Il compagno (1947; The Comrade, 1959). His first volume of lyric poetry, Lavorare stanca (1936; Hard Labour, 1976), followed his release from prison. An initial novella, Paesi tuoi (1941; The Harvesters, 1961), recalled, as many of his works do, the sacred places of childhood. Between 1943 and 1945 he lived with partisans of the anti-Fascist Resistance in the hills of Piedmont.
The bulk of Pavese's work, mostly short stories and novellas, appeared between the end of the war and his death. Partly through the influence of Melville, Pavese became preoccupied with myth, symbol, and archetype. One of his most striking books is Dialoghi con Leucò (1947; Dialogues with Leucò, 1965), poetically written conversations about the human condition. The novel considered his best, La luna e i falò (1950; The Moon and the Bonfires, 1950), is a bleak, yet compassionate story of a hero who tries to find himself by visiting the place in which he grew up. Several other works are notable, especially La bella estate (1949; in The Political Prisoner, 1955).
Shortly after receiving the Strega Prize for it, Pavese took his own life in his hotel room by taking an overdose of pills.
A founder and, until his death, an editor of the publishing house of Einaudi, Pavese also edited the anti-Fascist review La Cultura. His work led to his arrest and imprisonment by the government in 1935, an experience later recalled in “Il carcere” (published in Prima che il gallo canti, 1949; in The Political Prisoner, 1955) and the novella Il compagno (1947; The Comrade, 1959). His first volume of lyric poetry, Lavorare stanca (1936; Hard Labour, 1976), followed his release from prison. An initial novella, Paesi tuoi (1941; The Harvesters, 1961), recalled, as many of his works do, the sacred places of childhood. Between 1943 and 1945 he lived with partisans of the anti-Fascist Resistance in the hills of Piedmont.
The bulk of Pavese's work, mostly short stories and novellas, appeared between the end of the war and his death. Partly through the influence of Melville, Pavese became preoccupied with myth, symbol, and archetype. One of his most striking books is Dialoghi con Leucò (1947; Dialogues with Leucò, 1965), poetically written conversations about the human condition. The novel considered his best, La luna e i falò (1950; The Moon and the Bonfires, 1950), is a bleak, yet compassionate story of a hero who tries to find himself by visiting the place in which he grew up. Several other works are notable, especially La bella estate (1949; in The Political Prisoner, 1955).
Shortly after receiving the Strega Prize for it, Pavese took his own life in his hotel room by taking an overdose of pills.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 20 of 20 reviews
January 18, 2022
Belli, intensi, piacevoli. Forse tra le migliori pagine di Pavese. Bellissimi i racconti che compongono la prima parte, quella dedicata al personaggio di Masino, che, in sé, avrebbero potuto benissimo costituire un variegato romanzo di formazione. Superbe anche le storie seguenti nel loro sapiente dipingere la vita nelle proprie gioie e amarezze, nelle varie "età" che la compongono e nei fragili sogno che ne animano l'esternarsi. . Consigliatissimo a chi apprezza quest'autore.
June 19, 2015
bueno la verdad no sè si leì estos cuentos que acà marco. leì unos 12 cuentos de uno de los mejores autores que existen. leì Nudismo (http://descontexto.blogspot.com.ar/20...), el relato que cierra este librito pequeño (94 pàginas) que comprè en una preciosa librerìa sobre la calle Montevideo y querìa abrazar el libro pero estos libros chiquitos son malìsimos para abrazar entonces escribì en mi cuaderno que Pavese es un capo y me fui a merendar con mis amigos Agustina y Manuel y Agustina me dijo que Pavese es asì tambièn por su incapacidad para comunicarse con las mujeres, que lo dice en sus diarios que ahì te cae la ficha de porque es asì y yo le dije NO NENA la relaciòn de Pavese es con la tierra, que en nudismo se ve lo que realmente quiere; y Agustina se me riò, me dijo que le creì todo pero que no es asì y entonces, no sè, ya no sè què pensar, quiero leer los diarios de Pavese, quiero poder escribir una reseña pero no sè escribir sobre todos estos cuentos. cualquier lectura de Pavese es recomendada porque asì como Baudelaire, Vallejo, Rilke, tienen ese genio increìble en la escritura del que no se pueden despegar.
December 31, 2024
,,numai ceea ce s-a dus sau s-a schimbat sau a dispărut ne dezvăluie adevăratul său chip."
,,nu cer vieții nimic altceva decât să se lase privită."
,,Acum sunt sigur că nicio pasiune n-are atâta forță încât să schimbe firea celui care o suportă. Poți muri din cauza ei, dar lucrurile rămân neschimbate."
,,Și cum n-o iubeam, cel mai neînsemnat drept al ei asupra mea mi se părea monstruos."
,,Dacă merge bine, te bucuri, dacă merge rău, speri."
,,Frumos lucru dragostea asta, încheiam eu. Și nimeni nu-i scapă."
,,nu cer vieții nimic altceva decât să se lase privită."
,,Acum sunt sigur că nicio pasiune n-are atâta forță încât să schimbe firea celui care o suportă. Poți muri din cauza ei, dar lucrurile rămân neschimbate."
,,Și cum n-o iubeam, cel mai neînsemnat drept al ei asupra mea mi se părea monstruos."
,,Dacă merge bine, te bucuri, dacă merge rău, speri."
,,Frumos lucru dragostea asta, încheiam eu. Și nimeni nu-i scapă."
December 21, 2012
La palestra dei pensieri d'autore. Il crogiolo in cui cominciare a fondere le prime leghe. L'armadio in cui trovare tutti i profumi della scrittura. Belli. Uno più bello dell'altro, in un cammino di sensibilità sempre più raffinata e maestria crescente nell'arte del raccontare. Per palati fini.
September 26, 2015
Pavese va letto d'estate (in agosto).
Cara Mariarosa Masoero,
a che servono 300 e passa pagine di note se non mi traduci il piemontese? L’universita’ l’abbiamo gia’ fatta - inutilmente - e se Cesare ha scritto ‘miao’ invece di ‘ciao’, non mi cambia la vita e neppure la voglia di leggerlo.
FERIA D'AGOSTO (*****)
Di quelli piu' belli:
Fine d'Agosto
La giacchetta di cuoio
Primo amore
Il mare
Risveglio
La citta'
La vigna
Anni
Ma ormai io non potevo piu' perdonarle di essere una donna, una che trasforma il sapore remoto del vento in sapore di carne. (p. 10)
Quando c'era Ceresa non mancava mai da ridere: si stava in mutandine nell'acqua, si preparava il catrame, si vuotavano le barche, e alla stagione buona si faceva merenda col secchio dell'uva sul tavolo, sotto le piante. (p. 30)
Sono momenti questi che si possono chiamare di disponibilita' assoluta. S'intravede, dopo che uno li ha vissuti, che tutto il proprio passato visibile e percio' anche il presente e insomma tutta la vita, non conta per quello che si e' fatto voluto sofferto ottenuto, e che tanto varrebbe starsene fermi su un angolo come un pezzente e, borbottando qualcosa che i passanti non capiscano nemmeno, fissare a occhi chiusi questo stupore, quest'abisso. (p. 82)
Tutto si puo' fare al mattino, avendone voglia, - gli dissi. - Ma dove la trovi la donna che si accontenta di mangiare quattro ciliege guardando i tetti? (p. 105)
Adesso ero solo. Naturalmente non trovai nessun lavoro. Nelle torride giornate bighellonavo per le strade, specialmente al mattino; godendomi le bande d'ombra fresca sul marciapiede annaffiato. Spalancavo la finestra sui tetti ogni mattina, tendendo l'orecchio ai rumori vaghi che salivano fin lassu'. Nell'aria limpida i tetti scuri e rugosi mi parevano un'immagine della mia nuova vita: speranze labili sopra un ruvido fondo. In quella calma, in quell'attesa mi sentivo rinascere. (p. 106-7)
Cio' e' tanto vero che di qualunque individuo, anche il piu' colto e creatore, si puo' sostenere che i simboli non si radicano tanto nei suoi incontri libreschi o accademici, quanto nelle mitiche e quasi elementari scoperte d'infanzia, nei contatti umilissimi e inconsapevoli con le realta' quotidiane e domestiche che l'hanno accolto al principio: non l'alta poesia ma la fiaba, il litigio, la prghiera, non la grande pittura ma l'almanacco e la stampa, non la scienza ma la superstizione. (p. 135)
E non e' una caso che Proust per raggiungere il suo passato piu' geloso si sia servito della pura sensazione, che nella sua nudita' pare fatta apposta per accostarci al mondo larvale delle origini istintive. (p. 138)
Son tornato al torrente dove venivo quest'inverno, e come succede in quest'ore calde mi e' venuta l'idea di mettermi nudo. Non mi vedevano che gli alberi e gli uccelli. Il torrente e' incassato in uno spacco della campagna. Se si ha un corpo, tanto vale esporlo al cielo. Le radici che sporgono dalla parete, sono nude.
Mi bagnai nella pozza, dove disteso toccavo fondo. E' un'acqua tiepida, che sa di terra. Di tanto in tanto ci tornavo; cuocevo al sole tutto il tempo, buttato sull'erba, scorrendomi addosso le stille come sudore. Non sapevo piu' di carne ma d'acqua e di terra. Mi vedevo sulla testa tra le punte degli alberi la pozza nuda del cielo. Ci stetti fino a sera. (p. 144)
WALT WHITMAN
Dopo l'ultimo incontro sulla riva del fiume vagabondai nei prati come facevo da ragazzo. La giornata non voleva finire. Io sapevo che un giorno quelle ore le avrei ricordate come ricordo i pomeriggi abbandonati di tanti anni fa. Ero ridotto come un bambino, troppo ammaccato per sentir altro che il mio corpo, e le angosce mi camminavano davanti come guide. Le seguivo istupidito. (p. 151)
Ma non volle venire a cercarlo. Doveva essere caduto nei boschi, sapeva troppo di selvatico. Ora capivo perche' tante cose strane si raccontano nei boschi, perche' ci sono tante piante, tanti fiori mai veduti, e rumori di bestie che si nascondono nei rovi. Forse il lampo diventa una pietra, una lucertola, uno strato di fiorellini, e bisogna sentirlo all'odore. (p. 161)
TESTI GIOVANILI (***)
Di quelli piu’ belli:
Lotte di giovani
Brividi bui di sogni
Il poeta e il suo doppio
Il cattivo meccanico
Il pilota malato
Arcadia
A quello spettacolo mi sentii stringere il cuore. E su quell’immensa agonia della natura, mentre il vento freddo che spazzava quella vetta mi dava un brivido come di febbre, mi occorse il pensiero della morte. Volsi ancora una volta lo sguardo a tutto l’orizzonte e fermai un istante gli occhi sul crepuscolo che in quella luce smorta si spegneva lentamente. Poi, triste, m’incamminai al ritorno. (201)
La notte sprofondata la’, in alto dove, come a raffiche di vento freddo, rabbrividivano le stelle.
Il peso, serrato, del buio sui contorcimenti muti dell’anima.
Lontano, lontano, la gran citta’ che viveva della sua vita immensa, nello scagliarsi di tutte le velocita’ e nelle luci spasmodiche.
La folla degli uomini di cui ciascuna passione era un delirio soffocante e urlante e gli uomini e le passioni vivevano laggiu’, a migliaia. E le grandi citta’ pulsavano e sussultavano sulla terra, a migliaia. (232)
I crepuscoli arroventati d’inverno, quando tutto sul fiume e’ di nebbia, tranne i piccoli lumi alle vie e le moli titaniche di camini e di fabbriche si drizzano sul cielo di fiamma.
I torrenti di fumo che sgorgano in alto e si fondono alle nubi.
La sterilita’ livida dei pochi ciuffi d’erba sulle rive del fiume, coperte di carbone e di pietre e di rotaie d’acciaio.
Gli uomini perduti in quell’orizzonte, sotto il cielo pallido, come tra le rovine di un mondo. (253)
Difatti la citta’ non e’ citta’ se non di notte.
Di notte, scompaiono tutti i controsensi, le meschinita’ provinciali, il cielo libero sull’immensita’ delle case, i particolari cui la luce solare, implacabile, da’ un rilievo esagerato. Di notte, ogni provincialismo, ogni resto campagnolo, scompare nella tenebra e la grande citta’ non e’ piu’ che un misterioso seguito di masse buie e altissime, geometrizzate da occhi luminosi e spaccate in rettilinei dove s’allungano correnti di luci. Nelle piazze, dentro la nebbia leggera, che e’ come il respiro della citta’, s’incrociano costellazioni multicolori, limpidissime, urlanti di fulgore. E a terra, rasente gli asfalti, che paion grandi fiumi silenziosi, lucidissime, scivolano le automobili, masse buie anch’esse, tranne i due occhi sbarrati che si sprofondano come in un abisso.
Di notte, la citta’ presenta l’aspetto irreale di un fondo marino, tenebroso e annebbiato di piccole luci, che compaiono un tratto e poi guizzano via.
L’anima umana artificiosa, creatrice della metropoli, ritrova se stessa nella sua allucinazione, nella tenebra rotta soltanto di centri elettrici e di fragori meccanici, nell’immensa artificiosita’ della sua vita. Mentre il giorno e’ pur sempre il regno del sole, della natura oltreumana. (275)
CIAU MASINO (***)
Di quelli piu’ belli:
La zoppa
I cantastorie
Antenati
Com’a va, madama?
L’altra apri’ due occhi spaventata e con un tono piagnucoloso riconobbe Masin.
Eh, soma si’. (396)
Siamo nati per girovagare su quelle colline,
senza donne e le mani tenercele dietro alla schiena. (418)
ALTRI RACCONTI (1936-1941)(***)
Di quelli piu’ belli:
L’idolo
Il campo di grano.
Dalle porte esalava tanfo di fritto e io solevo sedermi a un’osteria, di fronte alla stazione deserta. Guardavo passsare il gregge i capre, che dav il latte al paese, e m’insonnolivo nella penombra, assaporando la solitudine. Mi tuffavo in un’amara commozione al pensiero che alle mie spalle, oltre le montagne, continuva a vivere il grande mondo e che un giorno l’avrei riattraversato. (Terra d’esilio, 451)
Non tanto di uscire anlavo, quanto che entrasse il mondo nel mio vuoto e lo colorasse, lo scaldasse con gesti e parole. Leggere non bastava, diceva giusto il mio compagno; occorreva che almeno, nel mondo, pensassero a me, me ne dessero i segni, e non tutto svanisse in quell’atroce, innaturale immobilita’. (L’intruso, 491)
Le migliaia di bolle diffondevano un pallore assurdo fra l’acqua e l’aria. Nelle lacrime di pioggia Bianca spazio’ lo sguardo alle rive, ogn’intorno, e ogni cosa svaniva in un profilo incerto. Era sola sul fiume. (La draga, 548-9)
Non sono fatto per le tempeste e per la lotta: se anche in certe mattine scendo tutto vibrante a percorrere le vie, e il mio passo somiglia una sfida, ripeto che null’altro chiedo alla vita se non che si lasci guardare.
Eppure anche quest’ultimo piacere mi lascia talvolta l’amarezza propria di un vizio. Non e’ da ieri che mi sono accorto come a vivere sia necessaria un’astuzia, prima che verso gli altri, verso di se’. (Suicidi, 609)
Risalivo la strada della collina e gli antichi scenari di verde e di muriccioli, via via che sorgevano alle svolte, mi parevano finti. Tanto tempo ne ero vissuto lontano ripensandoci appena in certi istanti svagati, che la loro attualita’ materiale mi faceva ora soltanto l’effetto di un simbolo del passato.
Ma non erano simboli la brezza della sera e l’odore di quella terra. Qui ritrovavo corporalmente l’atmosfera della mia gioventu’, perche’ queste cose non le avevo mai dimenticate, ma in lontane campagne o nei viali delle citta’, tante volte avevo fiutato l’aria riassaporando altri tempi. (Villa in collina, 636)
FALLIMENTI - FRAMMENTI (****)
E poi, se devo dirlo, nella mia monastica rinuncia era entrata una segreta compiacenza, una dolorosa abitudine del passato, che mi faceva preferire l’intimita’ di una vano ricordo ad ogni imprevista novita’. (693)
D’estate all’aria aperta il malumore e’ solamente languidezza, e la gran luce lo smentisce. (777)
Cara Mariarosa Masoero,
a che servono 300 e passa pagine di note se non mi traduci il piemontese? L’universita’ l’abbiamo gia’ fatta - inutilmente - e se Cesare ha scritto ‘miao’ invece di ‘ciao’, non mi cambia la vita e neppure la voglia di leggerlo.
FERIA D'AGOSTO (*****)
Di quelli piu' belli:
Fine d'Agosto
La giacchetta di cuoio
Primo amore
Il mare
Risveglio
La citta'
La vigna
Anni
Ma ormai io non potevo piu' perdonarle di essere una donna, una che trasforma il sapore remoto del vento in sapore di carne. (p. 10)
Quando c'era Ceresa non mancava mai da ridere: si stava in mutandine nell'acqua, si preparava il catrame, si vuotavano le barche, e alla stagione buona si faceva merenda col secchio dell'uva sul tavolo, sotto le piante. (p. 30)
Sono momenti questi che si possono chiamare di disponibilita' assoluta. S'intravede, dopo che uno li ha vissuti, che tutto il proprio passato visibile e percio' anche il presente e insomma tutta la vita, non conta per quello che si e' fatto voluto sofferto ottenuto, e che tanto varrebbe starsene fermi su un angolo come un pezzente e, borbottando qualcosa che i passanti non capiscano nemmeno, fissare a occhi chiusi questo stupore, quest'abisso. (p. 82)
Tutto si puo' fare al mattino, avendone voglia, - gli dissi. - Ma dove la trovi la donna che si accontenta di mangiare quattro ciliege guardando i tetti? (p. 105)
Adesso ero solo. Naturalmente non trovai nessun lavoro. Nelle torride giornate bighellonavo per le strade, specialmente al mattino; godendomi le bande d'ombra fresca sul marciapiede annaffiato. Spalancavo la finestra sui tetti ogni mattina, tendendo l'orecchio ai rumori vaghi che salivano fin lassu'. Nell'aria limpida i tetti scuri e rugosi mi parevano un'immagine della mia nuova vita: speranze labili sopra un ruvido fondo. In quella calma, in quell'attesa mi sentivo rinascere. (p. 106-7)
Cio' e' tanto vero che di qualunque individuo, anche il piu' colto e creatore, si puo' sostenere che i simboli non si radicano tanto nei suoi incontri libreschi o accademici, quanto nelle mitiche e quasi elementari scoperte d'infanzia, nei contatti umilissimi e inconsapevoli con le realta' quotidiane e domestiche che l'hanno accolto al principio: non l'alta poesia ma la fiaba, il litigio, la prghiera, non la grande pittura ma l'almanacco e la stampa, non la scienza ma la superstizione. (p. 135)
E non e' una caso che Proust per raggiungere il suo passato piu' geloso si sia servito della pura sensazione, che nella sua nudita' pare fatta apposta per accostarci al mondo larvale delle origini istintive. (p. 138)
Son tornato al torrente dove venivo quest'inverno, e come succede in quest'ore calde mi e' venuta l'idea di mettermi nudo. Non mi vedevano che gli alberi e gli uccelli. Il torrente e' incassato in uno spacco della campagna. Se si ha un corpo, tanto vale esporlo al cielo. Le radici che sporgono dalla parete, sono nude.
Mi bagnai nella pozza, dove disteso toccavo fondo. E' un'acqua tiepida, che sa di terra. Di tanto in tanto ci tornavo; cuocevo al sole tutto il tempo, buttato sull'erba, scorrendomi addosso le stille come sudore. Non sapevo piu' di carne ma d'acqua e di terra. Mi vedevo sulla testa tra le punte degli alberi la pozza nuda del cielo. Ci stetti fino a sera. (p. 144)
WALT WHITMAN
Dopo l'ultimo incontro sulla riva del fiume vagabondai nei prati come facevo da ragazzo. La giornata non voleva finire. Io sapevo che un giorno quelle ore le avrei ricordate come ricordo i pomeriggi abbandonati di tanti anni fa. Ero ridotto come un bambino, troppo ammaccato per sentir altro che il mio corpo, e le angosce mi camminavano davanti come guide. Le seguivo istupidito. (p. 151)
Ma non volle venire a cercarlo. Doveva essere caduto nei boschi, sapeva troppo di selvatico. Ora capivo perche' tante cose strane si raccontano nei boschi, perche' ci sono tante piante, tanti fiori mai veduti, e rumori di bestie che si nascondono nei rovi. Forse il lampo diventa una pietra, una lucertola, uno strato di fiorellini, e bisogna sentirlo all'odore. (p. 161)
TESTI GIOVANILI (***)
Di quelli piu’ belli:
Lotte di giovani
Brividi bui di sogni
Il poeta e il suo doppio
Il cattivo meccanico
Il pilota malato
Arcadia
A quello spettacolo mi sentii stringere il cuore. E su quell’immensa agonia della natura, mentre il vento freddo che spazzava quella vetta mi dava un brivido come di febbre, mi occorse il pensiero della morte. Volsi ancora una volta lo sguardo a tutto l’orizzonte e fermai un istante gli occhi sul crepuscolo che in quella luce smorta si spegneva lentamente. Poi, triste, m’incamminai al ritorno. (201)
La notte sprofondata la’, in alto dove, come a raffiche di vento freddo, rabbrividivano le stelle.
Il peso, serrato, del buio sui contorcimenti muti dell’anima.
Lontano, lontano, la gran citta’ che viveva della sua vita immensa, nello scagliarsi di tutte le velocita’ e nelle luci spasmodiche.
La folla degli uomini di cui ciascuna passione era un delirio soffocante e urlante e gli uomini e le passioni vivevano laggiu’, a migliaia. E le grandi citta’ pulsavano e sussultavano sulla terra, a migliaia. (232)
I crepuscoli arroventati d’inverno, quando tutto sul fiume e’ di nebbia, tranne i piccoli lumi alle vie e le moli titaniche di camini e di fabbriche si drizzano sul cielo di fiamma.
I torrenti di fumo che sgorgano in alto e si fondono alle nubi.
La sterilita’ livida dei pochi ciuffi d’erba sulle rive del fiume, coperte di carbone e di pietre e di rotaie d’acciaio.
Gli uomini perduti in quell’orizzonte, sotto il cielo pallido, come tra le rovine di un mondo. (253)
Difatti la citta’ non e’ citta’ se non di notte.
Di notte, scompaiono tutti i controsensi, le meschinita’ provinciali, il cielo libero sull’immensita’ delle case, i particolari cui la luce solare, implacabile, da’ un rilievo esagerato. Di notte, ogni provincialismo, ogni resto campagnolo, scompare nella tenebra e la grande citta’ non e’ piu’ che un misterioso seguito di masse buie e altissime, geometrizzate da occhi luminosi e spaccate in rettilinei dove s’allungano correnti di luci. Nelle piazze, dentro la nebbia leggera, che e’ come il respiro della citta’, s’incrociano costellazioni multicolori, limpidissime, urlanti di fulgore. E a terra, rasente gli asfalti, che paion grandi fiumi silenziosi, lucidissime, scivolano le automobili, masse buie anch’esse, tranne i due occhi sbarrati che si sprofondano come in un abisso.
Di notte, la citta’ presenta l’aspetto irreale di un fondo marino, tenebroso e annebbiato di piccole luci, che compaiono un tratto e poi guizzano via.
L’anima umana artificiosa, creatrice della metropoli, ritrova se stessa nella sua allucinazione, nella tenebra rotta soltanto di centri elettrici e di fragori meccanici, nell’immensa artificiosita’ della sua vita. Mentre il giorno e’ pur sempre il regno del sole, della natura oltreumana. (275)
CIAU MASINO (***)
Di quelli piu’ belli:
La zoppa
I cantastorie
Antenati
Com’a va, madama?
L’altra apri’ due occhi spaventata e con un tono piagnucoloso riconobbe Masin.
Eh, soma si’. (396)
Siamo nati per girovagare su quelle colline,
senza donne e le mani tenercele dietro alla schiena. (418)
ALTRI RACCONTI (1936-1941)(***)
Di quelli piu’ belli:
L’idolo
Il campo di grano.
Dalle porte esalava tanfo di fritto e io solevo sedermi a un’osteria, di fronte alla stazione deserta. Guardavo passsare il gregge i capre, che dav il latte al paese, e m’insonnolivo nella penombra, assaporando la solitudine. Mi tuffavo in un’amara commozione al pensiero che alle mie spalle, oltre le montagne, continuva a vivere il grande mondo e che un giorno l’avrei riattraversato. (Terra d’esilio, 451)
Non tanto di uscire anlavo, quanto che entrasse il mondo nel mio vuoto e lo colorasse, lo scaldasse con gesti e parole. Leggere non bastava, diceva giusto il mio compagno; occorreva che almeno, nel mondo, pensassero a me, me ne dessero i segni, e non tutto svanisse in quell’atroce, innaturale immobilita’. (L’intruso, 491)
Le migliaia di bolle diffondevano un pallore assurdo fra l’acqua e l’aria. Nelle lacrime di pioggia Bianca spazio’ lo sguardo alle rive, ogn’intorno, e ogni cosa svaniva in un profilo incerto. Era sola sul fiume. (La draga, 548-9)
Non sono fatto per le tempeste e per la lotta: se anche in certe mattine scendo tutto vibrante a percorrere le vie, e il mio passo somiglia una sfida, ripeto che null’altro chiedo alla vita se non che si lasci guardare.
Eppure anche quest’ultimo piacere mi lascia talvolta l’amarezza propria di un vizio. Non e’ da ieri che mi sono accorto come a vivere sia necessaria un’astuzia, prima che verso gli altri, verso di se’. (Suicidi, 609)
Risalivo la strada della collina e gli antichi scenari di verde e di muriccioli, via via che sorgevano alle svolte, mi parevano finti. Tanto tempo ne ero vissuto lontano ripensandoci appena in certi istanti svagati, che la loro attualita’ materiale mi faceva ora soltanto l’effetto di un simbolo del passato.
Ma non erano simboli la brezza della sera e l’odore di quella terra. Qui ritrovavo corporalmente l’atmosfera della mia gioventu’, perche’ queste cose non le avevo mai dimenticate, ma in lontane campagne o nei viali delle citta’, tante volte avevo fiutato l’aria riassaporando altri tempi. (Villa in collina, 636)
FALLIMENTI - FRAMMENTI (****)
E poi, se devo dirlo, nella mia monastica rinuncia era entrata una segreta compiacenza, una dolorosa abitudine del passato, che mi faceva preferire l’intimita’ di una vano ricordo ad ogni imprevista novita’. (693)
D’estate all’aria aperta il malumore e’ solamente languidezza, e la gran luce lo smentisce. (777)
December 22, 2019
abbiamo tutto in fondo al sangue
April 3, 2025
Creo que, en líneas generales, me gustan más los cuentos de Notte di festa que los de Feria d'agosto, pero son todos muy bellos, sobre todo cuando son un poco más largos y respiran más.
August 6, 2012
L'aria è tutta corsa da brividi di passato
I miei Racconti sono in due volumi, contenuti in un cofanetto. Vi ho ritrovato ancora il biglietto che accompagnava il dono, firmato da Paola, carissima amica dell’adolescenza, persa già da troppi anni.
La lettura, ora, di questi racconti è stata a maggior ragione evocativa. Le atmosfere, tra sogno e realtà, con quelle immagini nebbiose e intime, hanno rappresentato il giusto clima per risvegliare ricordi lontani, di amicizie passate. Si descrivono solitudini, disadattamenti, rancori; vite semplici, sentimenti genuini.
In alcuni racconti, Pavese si esprime con una rara liricità, per la nostalgia di tempi trascorsi, nelle terre delle sue origini e con le persone della sua gioventù.
Alcuni, pubblicati postumi, sono solo abbozzati; eppure possiedono un fascino intrinseco: in certi momenti non è più infatti la completezza della trama a importare, ma sono i pensieri stessi a risultare i veri protagonisti; diventano preziose le emozioni risvegliate, le dolci e tristi suggestioni, la condivisione dei sentimenti. Per tutto questo, e tanto altro che non so spiegare, non posso che ringraziare la “raffinata sensibilità" di Pavese.
Il viaggio era bello, così uguale a tutta la mia vita, eppure pervaso di un'indicibile e penosa dolcezza.
I miei Racconti sono in due volumi, contenuti in un cofanetto. Vi ho ritrovato ancora il biglietto che accompagnava il dono, firmato da Paola, carissima amica dell’adolescenza, persa già da troppi anni.
La lettura, ora, di questi racconti è stata a maggior ragione evocativa. Le atmosfere, tra sogno e realtà, con quelle immagini nebbiose e intime, hanno rappresentato il giusto clima per risvegliare ricordi lontani, di amicizie passate. Si descrivono solitudini, disadattamenti, rancori; vite semplici, sentimenti genuini.
In alcuni racconti, Pavese si esprime con una rara liricità, per la nostalgia di tempi trascorsi, nelle terre delle sue origini e con le persone della sua gioventù.
Alcuni, pubblicati postumi, sono solo abbozzati; eppure possiedono un fascino intrinseco: in certi momenti non è più infatti la completezza della trama a importare, ma sono i pensieri stessi a risultare i veri protagonisti; diventano preziose le emozioni risvegliate, le dolci e tristi suggestioni, la condivisione dei sentimenti. Per tutto questo, e tanto altro che non so spiegare, non posso che ringraziare la “raffinata sensibilità" di Pavese.
Il viaggio era bello, così uguale a tutta la mia vita, eppure pervaso di un'indicibile e penosa dolcezza.
April 7, 2022
Volume 1: “[…] mi sentivo assai solo e consideravo quello sporco paesello un po’ come un castigo […]”
Volume 2: “Qualcuno direbbe che basta volere intensamente qualcosa, perché qualcosa succeda, ma non è festa tutti i giorni e se l’ho indovinata restando a Torino aspettando l’imprevisto – imponendogli di manifestarsi – c’è adesso uno scoglio, molti scogli, che mi tagliano la strada e mi romperanno la testa.”
Volume 2: “Qualcuno direbbe che basta volere intensamente qualcosa, perché qualcosa succeda, ma non è festa tutti i giorni e se l’ho indovinata restando a Torino aspettando l’imprevisto – imponendogli di manifestarsi – c’è adesso uno scoglio, molti scogli, che mi tagliano la strada e mi romperanno la testa.”
September 28, 2019
Tomó tiempo, pero no porque fuese difícil o tedioso de leer... Todo lo contrario. Los cuentos de Pavese son una especie de licor bien añejado, que se puede degustar poco a poco en pro de desentrañar cada ingrediente. Cada historia parece ser una pequeña novela, un pequeño giro del mundo en el que las emociones del ser humano se condensan hasta vaciarse a sí mismas. Las imágenes son poderosísimas; la traducción de Ángel Crespo (traductor de Pessoa, por cierto) es magistral; y más allá, la universalidad mítica de Pavese impregna cada detalle, cada diálogo y cada personaje. Un libro de cuentos bellísimos y muy humanos, atemporales y cíclicos.
September 3, 2018
"Din cauza aceasta nimic nu-mi era mai scump, în unele nopți de aprilie sau de octombrie, după ce vorbeam și ascultam atâta, decât să mă întorc acasă cu un prieten de aceeași vârstă, și să amân despărțirea. Tăceam sau vorbeam în șoaptă despre lucruri neînsemnate, prin aer treceau sclipiri, ecouri, glasuri îndepărtate. Printre vârfurile acoperișurilor stelele se uitau la noi, sau, uneori, printre ramurile unui copac. Ca într-un joc bizar, ieșea luna; croind decoruri de umbre printre case, sau pe colină, până dincolo de râu, fragmentate de pomi și inundând cerul. Prietenul tăcea și se oprea; eu simțeam trecându-mi prin simțuri, prin piele, adierea altor nopți ca aceasta."
November 11, 2020
Talent de povestitor, Pavese a avut doar o singură menire...aceea de a fi un geniu al literaturii.
December 8, 2023
Ediția citită de mine în format electronic este traducerea Marei Chirițescu apărută la Polirom în 2016, dar cel mai probabil nu este o traducere nouă față de ediția apărută la editura Univers în 1983 și semnată Mara Pașca, întrucât e vorba de aceeași persoană, Mara Pașca Chirițescu. Firește, este cu grafie „pe stil nou” (â, sunt), și cu copyright-ul actualizat chiar și pentru textele în italiană. Nu dispun de acea ediție pentru a compara numărul de povestiri, dar găsesc ciudată alegerea editurii Polirom, care pretinde că ar fi utilizat de la Einaudi ediția 2014 din „Feria d'agosto” și ediția 2005 din „Notte di festa” (23 de povestiri postume), în timp ce același Einaudi scosese în 1994 „Racconti” (Einaudi Tascabili 212), volum ce cuprinde 33 de povestiri, plus ciclul „Ciau Masino” și „Fuoco grande”. Cele 14 povestiri selectate de Polirom sunt în ordinea în care apar și printre cele 33 (deși nici una nu este datată), dar sunt... mult mai puține. Înclin să cred că e vorba doar de o „pieptănare” a traducerii din 1983.
Cesare Pavese este un scriitor care ori îți place, ori nu l-ai descoperit încă. Pe Mara Chirițescu a fascinat-o în studenție când, după ce descoperise frânturi de cultură italiană în puțina presă italiană (cu precădere L'Unità, organul partidului comunist italian) ce se găsea în Brașovul natal, s-a apucat prin 1967-1968 să învețe italiana „fără profesor”. Grație pasiunii pentru Pavese și-a cunoscut și soțul, de Florin Chirițescu, redactor la Editura Univers (pe atunci, Editura pentru literatură universală) și traducător al jurnalului „Il mestiere di vivere”. Cei doi au fondat în 2009 Asociația culturală „Amicii lui Pavese”, iar în 2011 editura Pavesiana și librăria cu același nume.
În ceea ce mă privește, după ce în adolescență am fost impresionat de „Vara de neuitat” și „Plaja” (colecția Globus, 1980), de care am fost impresionat și pe care le voi reciti în curând, nu am mai avut contact cu operele lui Pavese. Această selecție de povestiri nu prea îi face cinste, căci alcătuirea este arbitrară, alăturând scrieri de valoare foarte inegală. Aș fi înțeles în cazul în care s-ar fi tradus integral colecția de 33 de povestiri, sau integrala de peste 90 (dacă am socotit corect) apărută în 2021 la Einaudi, dar când faci o selecție, fă-o cu noimă! Într-o notă pozitivă, „Închisoarea” (Il carcere) nu se găsește în cele două antologii menționate! (O găsiți totuși pe Wikisource.)
Este adevărat că Pavese nu face altceva decât să zugrăvească un univers care este în mare măsură cel al copilăriei sale, într-o lume țărănească mitică, dar marcată de iraționalitate, violență, de personaje chinuite, de singurătate. (Orașul apare ca o contrapondere mai rațională, dar departe de a fi ideal.) Ca și scriitorul, personajele sale încearcă să se sustragă destinului prin fugă, fără a se putea elibera de fapt. Sexul pare a juca un rol important la Pavese, sau poate că modul frust în care autorul se referă la anumite aspecte ale vieții dă această impresie.
Deținuții politici din „Pământul exilului” și „Închisoarea” sunt referințe oblice, neangajate politic, la regimul mussolinian. În special cea din urmă reproduce în mod uimitor de cinematografic atmosfera dintr-un loc incert și anonim, dar cu stație de cale ferată.
Tema evadării, a fugii, apare deja în „Misoginie”, fără a fi însă dezvoltată în vreun fel.
Cu adevărat remarcabilă este „Noapte de sărbătoare”, aleasă ca titlu pentru volum. Viața era frustă și brutală în acele vremuri, și era poate nevoie să ni se reamintească. „Prima iubire” vine în completare, ca o povestire inițiatică, în gama dintre coming-of-age story și Bildungsroman. „Lanul de grâu”, „Marea” și „Jacheta de piele”, plasate mai târziu în carte, ar fi mers puse tot aici.
„Sinucideri” mi-a dat sentimente contradictorii. La început, cititorul poate dezvolta compasiune pentru personajul în speță: „Am suferit în câțiva ani dezamăgiri și remușcări pustiitoare, și totuși pot să susțin că cea mai caldă promisiune este numai această pace și această seninătate. Nu sunt făcut pentru furtuni și pentru luptă; chiar dacă în unele dimineți cobor cu o dorință frenetică de a străbate străzile, și pasul meu pare o provocare, repet că nu cer vieții nimic altceva decât să se lase privită.” Sau: „Îi invidiez pe cei care izbutesc – femeile, mai ales – să comită o faptă urâtă, o nedreptate, sau numai să-și satisfacă un capriciu, după ce și-au pregătit o serie întreagă de împrejurări, în așa fel încât fapta să apară legitimă în fața propriei lor conștiințe.” Pe măsură ce narațiunea înaintează, micimea, lașitatea, lipsa totală de onoare devin evidente. Fără a fi neapărat malefic, personajul este abject.
„Vila de pe colină”, cu ambiguitățile sale, pare a se dori o reprezentare simbolică a incapacității de a acționa, o rămânere în contemplare. Să fi vrut Pavese să se refere la slăbiciunile proprii în contextul politic trecut în care, în ciuda convingerilor antifasciste, nu s-a angajat în mod decisiv în nici un fel?
Corradino, din „Familia”, suferă în măsuri diferite de tarele personajelor din cele două povestiri menționate anterior. Incapabil să se angajeze, incapabil să-și asume o răspundere, incapabil în sine de a respecta femeia.
„Sfârșit de august” și „Vise în tabără” sunt foarte scurte povestiri care pur și simplu nu au ce căuta în selecția de față; cel puțin, nu în tovărășia unor titluri ca cele de mai sus.
„Aventura”, deși plauzibilă, îmi dă sentimentul nereușitei unui scriitor bărbat de a înțelege cum gândește o femeie. De obicei se întâmplă invers, mă amuz când o scriitoare pretinde că știe exact cum gândește un bărbat; om fi noi mult mai previzibili, dar până la un punct. Aici, Sandra nu m-a convins pe deplin.
Una peste alta, cu vreo zece povestiri remarcabile din paisprezece, această mică antologie își atinge, pe undeva, scopul. Cititorul ajunge să guste din creația pavesiană, în speranța că, pofta venind mâncând, va fi interesat de mai mult.
Cârcotaș cum sunt, îmi permit să nu fiu întru totul mulțumit de tălmăcirea oferită de italienista, profesoara și traducătoarea Mara Chirițescu. Și voi da câteva exemple.
În „Noapte de sărbătoare”, IV: „De partea cealaltă a ușii, afară, unde Profesorul vedea cum cade lumina roșiatică a lămpii agățate în arhitravă, începuse o ceartă între doi țărani, cu voci greoaie. Nu se mișcau: se auzeau doar în zumzetul nedeslușit de trompete și de strigăte și asurzitorul tropăit interminabil, răsunând insultele înfundate, obositoare, precum și gâfâitul unei perechi de boi.” Aici poate că eroarea a apărut la transcriere, dar nu este nicidecum vorba de gâfâitul unei perechi de boi care s-ar fi adăugat certei celor doi țărani. Nu, textul ar fi trebuit să fie astfel: „precum gâfâitul unei perechi de boi”, „ca gâfâitul unei perechi de boi”, „ca și cum ar fi gâfâit o pereche de boi”. În original: „Fuori della porta, dove il Professore vedeva cadere la luce rossastra della lampada appesa all’architrave, era cominciata una rissa tra due villani dalle voci pesanti. Non si muovevano: si udiva soltanto, nel vocío crepitante di trombette e di grida e l’immenso scalpiccio interminabile, suonare le ingiurie rauche, faticose, come gli ansiti di un paio di buoi.”
În „Pământul exilului”, hipercorectitudinea m-a ucis: „Uneori mă supăra talul nisipos al unor nopali dezrădăcinați sau smulși, a căror pulpă verde din unele frunze se uscase și trăda țesătura reticulară a fibrelor.” („Ogni volta mi indisponeva il tallo sabbioso di qualche ficodindia divelto o sconquassato, dove la polpa verde di certe foglie era disseccata e rivelava il reticolo delle fibre.”) Uite, eu nu știu ce este acela tal. Cât despre nopal, dacă ar fi scris cactus or opunția nu ar fi fost o mare abatere, nefiind vorba de un tratat de botanică, și s-ar fi înțeles mai ușor. Iar în context, „talul nisipos al unor nopali dezrădăcinați sau smulși” cred că vrea să însemne „rădăcinile nisipoase ale unor cactuși etc.”.
În „Sinucideri”, III, nu reiese ce fel de „ieșiri” se vor fi voit acestea: „Mă jucam cu ea zăpăcind-o cu ieșiri ciudate, îi puneam întrebări cumplite și răspundeam tot eu.” („Giocavo a confonderla con uscite bizzarre, le facevo domande crudeli e rispondevo da me.”) Aș crede că e vorba de replici, în sensul (citez din Gabrielli): „Parola, frase improvvisa, insapettata, curiosa, stravagante || Battuta”. Da, battuta fiind replică. Din păcate, în limba română termenul ieșire nu are și acest sens, deci traducerea ad litteram nu este oportună.
În „Jacheta de piele”: „Dar era și mai rău când Nora umbla prin bucătărie sau îi servea pe clienți, pentru că atunci mă așteptam privind să spună ceva.” („Ma era ancor peggio quando Nora circolava in cucina o serviva i clienti, perché allora mi aspettavo sempre che dicesse qualcosa.”) Cum adică „mă așteptam privind”?! Negreșit, „pentru că atunci (mereu) mă așteptam ca ea să spună ceva.” Tot aici: „Am așteptat nu știu cât, și la un moment dat îl văd pe Ceresa sub șopron că aprinde țigara și mă întreabă ce face.” („Aspettai non so quanto, e un bel momento vedo Ceresa sotto la tettoia che accendeva la sigaretta e mi chiedeva che facevamo.”) Fără îndoială, „ce facem.”
În „Lanul de grâu”: „Amalia și-ar fi dat sticluța de Colonia pentru ca cei de la fabrică să-l evacueze.” Sticluța de apă de colonie se zice, bre.
În „Marea”: „Apoi urmează Nizza, am spus eu.” („Poi c’è Nizza, – dissi io.”) Pe românește se cheamă Nisa, frate! De asemenea: „Parcă ne-am duce la S. Libera, i-am spus lui Gosto.” („Sembra di andare a Santa Libera, – dissi a Gosto.”) Era atât de greu de scris Santa Libera? În fine, o preferință personală cu privire la: „Eu spun furt, am mârâit, când pui ceva deoparte!” („Io dico rubare, – borbottai, – quando si mette la roba da parte.”) Mi-ar fi sunat mai natural în românește fie „Eu îi zic furt”, ori chiar „Eu numesc asta furt”.
În „Închisoarea”: „se duce vara la Riviera” („andava a fare la stagione sulla Riviera”). Se zice „pe Riviera”, cum de altfel apare în „Lanul de grâu”. O scăpare.
Un mărunțiș, în „Familia”: „Putea să aibă douăzeci de ani.” („Poteva avere vent’anni.”) E corect, dar eu aș fi zis: „Să tot aibă (vreo) 20 de ani.” Nu știu dacă abaterea e permisă, nu sunt traducător de meserie.
În încheiere, o obsesie personală: nu suport utilizarea tranzitivă a verbului „a bâlbâi”. Este perfect corectă, dar ori de câte ori am citit în acest volum că cineva „a bâlbâit”, mi s-a sculat părul de pe ceafă. Găsesc mult mai comună utilizarea intranzitivă („s-a bâlbâit”), sau sinonime (imperfecte) de genul „a bâiguit”, „a îngăimat”. But that's just me, cum ar spune poetul.
Cam astea fură impresiile mele.
COMPLETARE: Când am citit cartea, eram mai puțin „cult la cap”; acum știu ce ar fi trebuit menționat de traducătoare ca notă de subsol sau într-o notă introductivă, ori într-o postfață.
În „Prima iubire”, nu ni se explică nimic cu privire la „şoferul de la Ca’ Nere”. Ei bine, e vorba de Camicie Nere („Cămășile Negre”), termen prin care uneori era referită în popor MVSN (Milizia volontaria per la sicurezza nazionale), organizație militară înființată de Benito Mussolini în 1923. Deci era vorba de șoferul unor fasciști.
În „Închisoarea”, povestea lui Stefano este inspirată copios din propria experiență a autorului: arestat și condamnat la 3 ani de domiciliu forțat în Brancaleone, Calabria, Pavese execută doar o mică parte din pedeapsă, între 4 august 1935 și 15 martie 1936. Camera în care a locuit Pavese poate fi vizitată, iar până acum câțiva ani, încă mai funcționa barul care apare și fără nume în povestire („cârciuma”), în realitate „Bar Roma”.
Decât să citești o traducere în română, mai bine te împuști în cap. Sau înveți naibii limba respectivă și citești o ediție originală. Mă fut pe ele de edituri românești. Traducerile de la Polirom nu au absolut nici un aparat critic: prefață, introducere, note critice, postfață, ceva, orice. Au luat traducerea din 1983, au schimbat grafia la „sunt” și „â”, au trântit „Copyright 2016”, au dat (sper) 500 de lei traducătoarei, și gata ediția.
Cesare Pavese este un scriitor care ori îți place, ori nu l-ai descoperit încă. Pe Mara Chirițescu a fascinat-o în studenție când, după ce descoperise frânturi de cultură italiană în puțina presă italiană (cu precădere L'Unità, organul partidului comunist italian) ce se găsea în Brașovul natal, s-a apucat prin 1967-1968 să învețe italiana „fără profesor”. Grație pasiunii pentru Pavese și-a cunoscut și soțul, de Florin Chirițescu, redactor la Editura Univers (pe atunci, Editura pentru literatură universală) și traducător al jurnalului „Il mestiere di vivere”. Cei doi au fondat în 2009 Asociația culturală „Amicii lui Pavese”, iar în 2011 editura Pavesiana și librăria cu același nume.
În ceea ce mă privește, după ce în adolescență am fost impresionat de „Vara de neuitat” și „Plaja” (colecția Globus, 1980), de care am fost impresionat și pe care le voi reciti în curând, nu am mai avut contact cu operele lui Pavese. Această selecție de povestiri nu prea îi face cinste, căci alcătuirea este arbitrară, alăturând scrieri de valoare foarte inegală. Aș fi înțeles în cazul în care s-ar fi tradus integral colecția de 33 de povestiri, sau integrala de peste 90 (dacă am socotit corect) apărută în 2021 la Einaudi, dar când faci o selecție, fă-o cu noimă! Într-o notă pozitivă, „Închisoarea” (Il carcere) nu se găsește în cele două antologii menționate! (O găsiți totuși pe Wikisource.)
Este adevărat că Pavese nu face altceva decât să zugrăvească un univers care este în mare măsură cel al copilăriei sale, într-o lume țărănească mitică, dar marcată de iraționalitate, violență, de personaje chinuite, de singurătate. (Orașul apare ca o contrapondere mai rațională, dar departe de a fi ideal.) Ca și scriitorul, personajele sale încearcă să se sustragă destinului prin fugă, fără a se putea elibera de fapt. Sexul pare a juca un rol important la Pavese, sau poate că modul frust în care autorul se referă la anumite aspecte ale vieții dă această impresie.
Deținuții politici din „Pământul exilului” și „Închisoarea” sunt referințe oblice, neangajate politic, la regimul mussolinian. În special cea din urmă reproduce în mod uimitor de cinematografic atmosfera dintr-un loc incert și anonim, dar cu stație de cale ferată.
Tema evadării, a fugii, apare deja în „Misoginie”, fără a fi însă dezvoltată în vreun fel.
Cu adevărat remarcabilă este „Noapte de sărbătoare”, aleasă ca titlu pentru volum. Viața era frustă și brutală în acele vremuri, și era poate nevoie să ni se reamintească. „Prima iubire” vine în completare, ca o povestire inițiatică, în gama dintre coming-of-age story și Bildungsroman. „Lanul de grâu”, „Marea” și „Jacheta de piele”, plasate mai târziu în carte, ar fi mers puse tot aici.
„Sinucideri” mi-a dat sentimente contradictorii. La început, cititorul poate dezvolta compasiune pentru personajul în speță: „Am suferit în câțiva ani dezamăgiri și remușcări pustiitoare, și totuși pot să susțin că cea mai caldă promisiune este numai această pace și această seninătate. Nu sunt făcut pentru furtuni și pentru luptă; chiar dacă în unele dimineți cobor cu o dorință frenetică de a străbate străzile, și pasul meu pare o provocare, repet că nu cer vieții nimic altceva decât să se lase privită.” Sau: „Îi invidiez pe cei care izbutesc – femeile, mai ales – să comită o faptă urâtă, o nedreptate, sau numai să-și satisfacă un capriciu, după ce și-au pregătit o serie întreagă de împrejurări, în așa fel încât fapta să apară legitimă în fața propriei lor conștiințe.” Pe măsură ce narațiunea înaintează, micimea, lașitatea, lipsa totală de onoare devin evidente. Fără a fi neapărat malefic, personajul este abject.
„Vila de pe colină”, cu ambiguitățile sale, pare a se dori o reprezentare simbolică a incapacității de a acționa, o rămânere în contemplare. Să fi vrut Pavese să se refere la slăbiciunile proprii în contextul politic trecut în care, în ciuda convingerilor antifasciste, nu s-a angajat în mod decisiv în nici un fel?
Corradino, din „Familia”, suferă în măsuri diferite de tarele personajelor din cele două povestiri menționate anterior. Incapabil să se angajeze, incapabil să-și asume o răspundere, incapabil în sine de a respecta femeia.
„Sfârșit de august” și „Vise în tabără” sunt foarte scurte povestiri care pur și simplu nu au ce căuta în selecția de față; cel puțin, nu în tovărășia unor titluri ca cele de mai sus.
„Aventura”, deși plauzibilă, îmi dă sentimentul nereușitei unui scriitor bărbat de a înțelege cum gândește o femeie. De obicei se întâmplă invers, mă amuz când o scriitoare pretinde că știe exact cum gândește un bărbat; om fi noi mult mai previzibili, dar până la un punct. Aici, Sandra nu m-a convins pe deplin.
Una peste alta, cu vreo zece povestiri remarcabile din paisprezece, această mică antologie își atinge, pe undeva, scopul. Cititorul ajunge să guste din creația pavesiană, în speranța că, pofta venind mâncând, va fi interesat de mai mult.
Cârcotaș cum sunt, îmi permit să nu fiu întru totul mulțumit de tălmăcirea oferită de italienista, profesoara și traducătoarea Mara Chirițescu. Și voi da câteva exemple.
În „Noapte de sărbătoare”, IV: „De partea cealaltă a ușii, afară, unde Profesorul vedea cum cade lumina roșiatică a lămpii agățate în arhitravă, începuse o ceartă între doi țărani, cu voci greoaie. Nu se mișcau: se auzeau doar în zumzetul nedeslușit de trompete și de strigăte și asurzitorul tropăit interminabil, răsunând insultele înfundate, obositoare, precum și gâfâitul unei perechi de boi.” Aici poate că eroarea a apărut la transcriere, dar nu este nicidecum vorba de gâfâitul unei perechi de boi care s-ar fi adăugat certei celor doi țărani. Nu, textul ar fi trebuit să fie astfel: „precum gâfâitul unei perechi de boi”, „ca gâfâitul unei perechi de boi”, „ca și cum ar fi gâfâit o pereche de boi”. În original: „Fuori della porta, dove il Professore vedeva cadere la luce rossastra della lampada appesa all’architrave, era cominciata una rissa tra due villani dalle voci pesanti. Non si muovevano: si udiva soltanto, nel vocío crepitante di trombette e di grida e l’immenso scalpiccio interminabile, suonare le ingiurie rauche, faticose, come gli ansiti di un paio di buoi.”
În „Pământul exilului”, hipercorectitudinea m-a ucis: „Uneori mă supăra talul nisipos al unor nopali dezrădăcinați sau smulși, a căror pulpă verde din unele frunze se uscase și trăda țesătura reticulară a fibrelor.” („Ogni volta mi indisponeva il tallo sabbioso di qualche ficodindia divelto o sconquassato, dove la polpa verde di certe foglie era disseccata e rivelava il reticolo delle fibre.”) Uite, eu nu știu ce este acela tal. Cât despre nopal, dacă ar fi scris cactus or opunția nu ar fi fost o mare abatere, nefiind vorba de un tratat de botanică, și s-ar fi înțeles mai ușor. Iar în context, „talul nisipos al unor nopali dezrădăcinați sau smulși” cred că vrea să însemne „rădăcinile nisipoase ale unor cactuși etc.”.
În „Sinucideri”, III, nu reiese ce fel de „ieșiri” se vor fi voit acestea: „Mă jucam cu ea zăpăcind-o cu ieșiri ciudate, îi puneam întrebări cumplite și răspundeam tot eu.” („Giocavo a confonderla con uscite bizzarre, le facevo domande crudeli e rispondevo da me.”) Aș crede că e vorba de replici, în sensul (citez din Gabrielli): „Parola, frase improvvisa, insapettata, curiosa, stravagante || Battuta”. Da, battuta fiind replică. Din păcate, în limba română termenul ieșire nu are și acest sens, deci traducerea ad litteram nu este oportună.
În „Jacheta de piele”: „Dar era și mai rău când Nora umbla prin bucătărie sau îi servea pe clienți, pentru că atunci mă așteptam privind să spună ceva.” („Ma era ancor peggio quando Nora circolava in cucina o serviva i clienti, perché allora mi aspettavo sempre che dicesse qualcosa.”) Cum adică „mă așteptam privind”?! Negreșit, „pentru că atunci (mereu) mă așteptam ca ea să spună ceva.” Tot aici: „Am așteptat nu știu cât, și la un moment dat îl văd pe Ceresa sub șopron că aprinde țigara și mă întreabă ce face.” („Aspettai non so quanto, e un bel momento vedo Ceresa sotto la tettoia che accendeva la sigaretta e mi chiedeva che facevamo.”) Fără îndoială, „ce facem.”
În „Lanul de grâu”: „Amalia și-ar fi dat sticluța de Colonia pentru ca cei de la fabrică să-l evacueze.” Sticluța de apă de colonie se zice, bre.
În „Marea”: „Apoi urmează Nizza, am spus eu.” („Poi c’è Nizza, – dissi io.”) Pe românește se cheamă Nisa, frate! De asemenea: „Parcă ne-am duce la S. Libera, i-am spus lui Gosto.” („Sembra di andare a Santa Libera, – dissi a Gosto.”) Era atât de greu de scris Santa Libera? În fine, o preferință personală cu privire la: „Eu spun furt, am mârâit, când pui ceva deoparte!” („Io dico rubare, – borbottai, – quando si mette la roba da parte.”) Mi-ar fi sunat mai natural în românește fie „Eu îi zic furt”, ori chiar „Eu numesc asta furt”.
În „Închisoarea”: „se duce vara la Riviera” („andava a fare la stagione sulla Riviera”). Se zice „pe Riviera”, cum de altfel apare în „Lanul de grâu”. O scăpare.
Un mărunțiș, în „Familia”: „Putea să aibă douăzeci de ani.” („Poteva avere vent’anni.”) E corect, dar eu aș fi zis: „Să tot aibă (vreo) 20 de ani.” Nu știu dacă abaterea e permisă, nu sunt traducător de meserie.
În încheiere, o obsesie personală: nu suport utilizarea tranzitivă a verbului „a bâlbâi”. Este perfect corectă, dar ori de câte ori am citit în acest volum că cineva „a bâlbâit”, mi s-a sculat părul de pe ceafă. Găsesc mult mai comună utilizarea intranzitivă („s-a bâlbâit”), sau sinonime (imperfecte) de genul „a bâiguit”, „a îngăimat”. But that's just me, cum ar spune poetul.
Cam astea fură impresiile mele.
COMPLETARE: Când am citit cartea, eram mai puțin „cult la cap”; acum știu ce ar fi trebuit menționat de traducătoare ca notă de subsol sau într-o notă introductivă, ori într-o postfață.
În „Prima iubire”, nu ni se explică nimic cu privire la „şoferul de la Ca’ Nere”. Ei bine, e vorba de Camicie Nere („Cămășile Negre”), termen prin care uneori era referită în popor MVSN (Milizia volontaria per la sicurezza nazionale), organizație militară înființată de Benito Mussolini în 1923. Deci era vorba de șoferul unor fasciști.
În „Închisoarea”, povestea lui Stefano este inspirată copios din propria experiență a autorului: arestat și condamnat la 3 ani de domiciliu forțat în Brancaleone, Calabria, Pavese execută doar o mică parte din pedeapsă, între 4 august 1935 și 15 martie 1936. Camera în care a locuit Pavese poate fi vizitată, iar până acum câțiva ani, încă mai funcționa barul care apare și fără nume în povestire („cârciuma”), în realitate „Bar Roma”.
Decât să citești o traducere în română, mai bine te împuști în cap. Sau înveți naibii limba respectivă și citești o ediție originală. Mă fut pe ele de edituri românești. Traducerile de la Polirom nu au absolut nici un aparat critic: prefață, introducere, note critice, postfață, ceva, orice. Au luat traducerea din 1983, au schimbat grafia la „sunt” și „â”, au trântit „Copyright 2016”, au dat (sper) 500 de lei traducătoarei, și gata ediția.
June 30, 2021
- Ai să mai vii, Elena, nu-i așa? O să facem așa, vii numai dacă trec pe la prăvălie să-ți spun bună ziua… Mai bine, Elena, vino dimineața devreme, când nu e nici o mișcare. Așa o să fim siguri că nu te mai vede nimeni. Dacă vine cineva, dar n-o să vină, ne putem preface că dereticai prin odaie… E bine așa? Vino pentru o clipă, când mai sunt încă în pat, și pe urmă pleci imediat. Îți place și ție să vii, da?
April 12, 2021
Raccolta poco ragionata di racconti, quasi tutti postumi ma non tutti. In pratica è la somma delle precedenti raccolte ciau masino e notte di festa più una serie di racconti inediti che definire incompiuti è generoso. Il gran finale è un imbarazzante abbozzo di romanzo scritto a quattro mani con la segretaria romana della casa editrice einaudi. Riassumendo, hanno raschiato il fondo del barile.
February 13, 2021
Pavese was one of those rare writers that I encountered who were tender, graceful and deeply compassionate.
April 10, 2024
ok povestirile, mai de atmosferă decât de acțiune
December 29, 2019
pavese é de uma melancolia às vezes cansativa, por isso acho que nessa coletânea de contos (muitos inacabados) se sobrassaem as narrativas mais curtas (acabadas ou não). alguns dos contos mais longos (e não tantos também) parecem uma tortura para o próprio pavese, um aprofundamento na dor mesma e na ausência de razão pra ser feliz: falta afeto, falta calor, tem um distanciamento aí de uma humanidade e realidade menos brutas. aliás, os narradores estão sempre distantes da história que contam, e na maioria das vezes falam sobre algo que aconteceu a um terceiro - enfim: distâncias, barreiras. nesses, a literatura não funcionca como um escape à realidade, e sim uma abertura para lugares ainda mais opressivos. enquanto que os mais curtos (especialmente aqueles que têm final) têm um ar de leveza, algo quase transcendente nessa melancolia. em todos, reina certo conformismo, que acho que é o que acaba tornando os contos maiores um pouco exaustivos.
de toda forma, acho que tem umas preferências que são bem interessantes: a predileção por contar histórias no verão e próximo do mar, por exemplo, narrativas em que a vida se mostra mais evidentemente efêmera e sem sentido - o verão tão passageiro, tão leve, relacionado à infância e à juventude, aos amores vividos etc; tudo que já passou ou está fadado a passar -, em que o calor e a brisa marítima ora distraem os protagonistas, ora os envolvem numa aura de nostalgia e sensação de algo que se perdeu pra sempre.
de toda forma, acho que tem umas preferências que são bem interessantes: a predileção por contar histórias no verão e próximo do mar, por exemplo, narrativas em que a vida se mostra mais evidentemente efêmera e sem sentido - o verão tão passageiro, tão leve, relacionado à infância e à juventude, aos amores vividos etc; tudo que já passou ou está fadado a passar -, em que o calor e a brisa marítima ora distraem os protagonistas, ora os envolvem numa aura de nostalgia e sensação de algo que se perdeu pra sempre.
October 14, 2025
disfrutable, ★★½
Displaying 1 - 20 of 20 reviews