am citit volumul norei de la cap la coadă, dar nu dintr-o suflare. am sărit peste poeme la care m-am întors mai apoi, am recitit, la un moment dat chiar mi-a trecut prin minte să încerc să deslușesc cât mai mult din ceea ce a scris, pe loc, ca doar să mă pierd mai tare în întreg labirintul. în final am privit totul ca pe o joacă, n-am mai încercat să pun cap la cap piesele de puzzle, iar astfel, în sfârșit, mi s-a conturat imaginea unui copil forțat să poarte pielea unui om bătrân. iar asta este nora, care scrie cu o lejeritate absolută, păstrează din eleganța limbajului maturilor, dar este atât de sexuală (și genuină, concomitent), de deschisă la noutate, abordând un fel de a scrie (la prima vedere) atât de stângaci, încât te și face să-ți pui întrebarea dacă o femeie de 92 de ani a stat și a gândit toate aceste versuri.
iar fetița de ce strigă-n pahar și-apoi îl întoarce cu dosu-n sus? să-și conserve vocea? viața? inocența? grozăvia? zvăpăiala? prezentul?...
,,beat de fericirea de a trăi
inventând acolade moi rotunjimi de carne
armonioasă muzicală
eu n-am să mai trec prin galeriile alea
amintindu-mi numele
fiecărei dimineți în parte
și teancuri de cămăși netezite
și liniștea suplă a unei perdele lăsate
du-te la mănăstire amintirea mea
prin confesionale fete moderne
își aprind țigara vorbesc cu ușurință
despre o pată vânătă
se iscălesc cu rujul pe statuile sfinților
dar eu pentru ce am trăit
dacă n-am avut niciodată în mână
rujul acela" - rujul acela