Atunci când mori, îţi lipsesc lucrurile simple. Plăcerea de a te trânti pe pat când eşti epuizat, mirosul de aer curat din Arizona după o furtună din sezonul musonilor, nodul din stomac atunci când îţi vezi marea dragoste la capătul coridorului. Ucigaşul meu m-a lipsit de toate lucrurile astea chiar înainte să împlinesc optsprezece ani.
Şi datorită sorţii ― şi a unei ameninţări din partea ucigaşului meu ― sora mea geamănă pierdută cu mult timp în urmă, Emma Paxton, a intrat în viaţa mea.
Acum două săptămâni, după ce am murit, am aterizat brusc în lumea Emmei, o lume atât de diferită de a mea, după cum vă puteţi închipui. Chiar din prima clipă, am început să văd ceea ce vedea Emma, să merg acolo unde mergea ea… şi să observ. Am observat cum Emma m-a găsit pe Facebook şi cum cineva care s-a dat drept mine i-a cerut să se vadă. Am urmat-o în Tucson, unde spera să mă întâlnească în sfârşit. Apoi le-am văzut pe prietenele mele abordând-o pe Emma, luând-o drept mine şi ducând-o la o petrecere. Eram în spatele ei când a primit bileţelul în care cineva o anunţa că am murit, avertizând-o că, dacă n-o să continue să se dea drept mine, dacă n-o să-şi ţină gura, o să moară şi ea.
Acum, o privesc pe Emma cum îşi pune tricoul meu preferat, alb şi subţire, şi îşi dă cu fardul meu ars pe pomeţii proeminenţi. Nu pot să spun nimic când o văd trăgându-şi pe ea jeanşii mei strâmţi pe care obişnuiam să-i port în weekend şi cotrobăind în cutia mea din lemn de cireş cu bijuterii după medalionul meu de argint preferat, cel care, atunci când se reflectă soarele în el, trimite scântei de curcubeu în toată camera. Şi stau liniştită lângă ea în timp ce trimite un SMS prin care confirmă planurile pentru un mic dejun întârziat cu cele mai bune prietene ale mele, Charlotte şi Madeline. Eu aş fi folosit alte cuvinte. Totuşi, Emma are cam aceleaşi trăsături de bază ca şi mine ― aproape nimeni n-a observat că nu sunt eu.
Emma pune telefonul jos, cu o expresie îngrijorată pe chip.
― Unde eşti, Sutton? întreabă ea cu voce tare, tremurătoare, ca şi cum ar şti că sunt prin preajmă.
Aş vrea să pot să-i trimit un mesaj de dincolo de mormânt: Sunt aici. Şi iată cum am murit! Doar că, atunci când am murit, mi-a dispărut şi memoria. Mai am, din când în când, crâmpeie de amintiri despre cine am fost, dar la suprafaţă n-au ieşit decât câteva momente cât de cât coerente. Moartea mea e un mister la fel de mare pentru mine ca şi pentru Emma. Tot ceea ce ştiu în sufletul meu, în oasele mele, e că cineva m-a ucis. Şi că acelaşi cineva o urmăreşte pe Emma la fel de atent ca şi mine.
Dacă mă sperie chestia asta? Da. Dar prin Emma mi s-a dat o şansă să descopăr ce s-a întâmplat în acele clipe din urmă, înainte să-mi dau ultima suflare. Şi cu cât descopăr mai multe despre cine am fost şi despre secretele mele, cu atât mai mult îmi dau seama câte primejdii o înconjoară pe sora mea geamănă pierdută cu mult timp în urmă.
Duşmanii mei sunt pretutindeni. Şi, uneori, tocmai cei pe care-i bănuim mai puţin se dovedesc a fi marile noastre ameninţări.