Dacă fiecare om conține multitudini, cum se laudă Walt Whitman, un popor întreg ar trebui să conțină infinituri, presupunem. Însă tocmai asta e partea amuzantă: nu-i chiar așa, de multe ori semănăm între noi, iar românii tind să semene la cele mai absurde lucruri. Într-un fel, despre asta e cartea lui Tocilescu, despre momentele când te recunoști în multitudinile conținute de altcineva și nu-ți convine.
Proză scurtă este, după poezie, probabil cea mai grea specie literară. Faptul că din cele 40 de povești, doar câteva sunt cumva pierdute ne dovedește că scriitorul are și talent, și meșteșug. Poate la meșteșug s-ar mai putea lucra puțin, unele dintre cele mai bune ar fi putut fi mai bune dacă erau editate mai la sânge. Iar cele mai bune sunt exact cele din care simțeam că au fost înlăturate toate straturile de grăsime, pentru a putea ajunge la carnea adevărată a scrierii.
În general se râde la poveștile lui, însă are și un stil de a povesti… aș spune că e unic, dar adevărul e că scrie cum și-ar dori mai toți liceeni să vorbească - iar acest fapt este și cea mai bună armă pe care o are, și cel mai grav punct slab. Dacă stilul acesta era apreciat și gustat în liceu, după facultate e greu să mai apreciezi… nu neapărat înjurăturile, că pe astea le avem în fiecare zi cu noi; dar muzica, cel puțin, se schimbă după liceu (sau cel puțin așa ar trebui). Uneori simțeam că încearcă să mă convingă că a auzit de vreo trupă sau alta, cu toate muzicile. Ca la orice alt scriitor care încă se află la un anume nivel — de care se trece relativ greu, presupun — e greu să faci diferența între momentele în care personajele spun vreo tâmpenie cu care nu ești de acord și alegerile stilistice pe care și le asumă ca scriitor, în mod ironic, de dragul esteticii sau al personajelor de un anume fel.
Dacă într-adevăr scriitorul face sau nu parte din acel segment (ce-i drept, mic, din fericire, dar îngrijorător de mare, în alt fel) de populație care consideră că există anumite filme/trupe/albume pe care trebuie să le știi ca să fii validat drept unul care nu-și irosește viața, e mai puțin important, într-un fel. Important este că unele din personajele lui, chiar sunt așa, însă felul în care nimeni nu iese fericit în această frescă pictată cu mâna unui artist promițător este îmbucurător, se pare că, într-adevăr, Alex Tocilescu este un moralist, dar în mod ciudat nu este unul exhaustiv. Nu e interesat să ne arate tot ce e important la poporul român, ci doar câteva aspecte mai balamucoase.
Cele câteva povești care nu au loc în România și care nu au români drept personaje principale sunt excepția care confirmă regula - ne dovedesc faptul că mai toți suntem români uneori, și mai nimeni nu-i român chiar ca românii, iar a fi român este o boală de care majoritatea poate încearcă să scape.
Dacă aș fi dat de cartea asta mai devreme, mi-ar fi plăcut mai devreme, dar așa… mă bucur de nostalgia pe care mi-o oferă stilul, care îmi amintește de idealurile pe care le aveam în liceu. Nu știu dacă va rămâne una dintre marile cărți ale canonului neaoș, probabil că nu, din cauza limbajului licențios, însă îmi imaginez că ar putea deveni o carte-cult, dacă așa ceva mai poate exista.