Fructele mâniei este una dintre cărțile acelea pe care le asemuiesc cu oasele. Rareori te împăunezi cu oasele tale. Tragi cu ochiul la strălucirea ochilor, la delicatețea gâtului, ești mândru se subtirimea taliei și prospețimea pielii, cu ele te lauzi, despre ele vorbești, nu despre rotulă ori osul stern. Dar fără femurul tău esti un olog. Așa în literatură, Fructele mâniei este un os, un femur, o claviculă, un zigomat. Fără, totul ar fi frumos, dar moale si lipit de pământ. Prin Steinbeck omul își capătă oasele si postura care-i e menită omului întreg. Prin el, și alții ca el.
La fel, cartea aceasta te scoate dintre jucării și îți scutură nisipul, strecurat in cutele veșmintelor, de la locul de joacă. Ti-l înlocuiește cu praful din Oklahoma, îi permite să pătrundă pe dedesubt, până la piele, si printre pleoape, și printre dinți, și odată cu el te pătrunde o altă maturitate, una a calamității, una pe care o capeți atunci când ai apucat să trăiești o moarte și o naștere. Să-l citești pe Steinbeck e ca și cum ai iesi din copilarie si ai deveni matur, întreg si pregatit pentru a cântări omenirea.
America anilor 30, anii Marii Depresii si exodul fermierilor din centrul Americii, din statele predominant agricole, înspre California, este subiectul Fructelor mâniei. Carte care a fost criticată ca fiind "rosie", scriitor care a fost acuzat că este pro socialist, chiar pro comunist. Care s-a referit la proprietatea altuia, la ceea ce era definit ca "al lui", s-a referit deci, cu cuvintele "al nostru". Aceasta posesie comună a sunat ca o blasfemie, ca o injurie, in mintea profund capitalistă, care a sesizat imediat amenințarea Pentru mine conotațiile politice au contat foarte puțin, pentru că în urechile mele accentul a căzut pe umanitate si ce înseamnă ea, de fapt.
S-a dovedit în istorie, în mod repetat, ca omenirea nu poate fi echitabilă, iar tabla împărțirii a fost una la care omului i-a dat mereu cu rest. Oamenii sunt incapabili să împartă drept ceva. Că este o planetă, un petec de pământ ori o turtă, ele vor fi împărțite întotdeauna ca de un orb care dă cu barda la întâmplare. Și întotdeauna cel care va primi bucată cea mare, va fi de părere că nu s-a comis nici o eroare.
Omul primește cu bucurie surplusul, indiferent daca ii este de trebuință sau nu. Il prețuiește, îl apără și îl înmulțește dacă poate, căci de ce n-ar avea mai mult? Belșugul este mană cerească, mai ales dacă este al tău. Ce e al tău, devine proprietate, iar proprietatea este inviolabilă, iar cu proprietatea ta faci ce vrei. Poti sa o distrugi sau s-o arunci la gunoi, căci e a ta. Dacă ai un camion de portocale si nu le cumpara nimeni, le poti otravi și lăsa pe câmp să putrezească. Dar dacă lângă hrana aruncată si distrusă pui o mulțime de oameni care mor de foame, te alegi cu un tablou care conține o anomalie.
De fapt, în zilele descrise în Fructele mâniei, umanitatea a sucombat din pricina unui calcul economic, un bilanț contabil a șters de pe fața pământului acel bun simț elementar care nu te lasă să-l lași pe seamănul tău să moară de foame când tu arunci mâncarea la gunoi. Dacă un mecanism economic te obliga la așa ceva, este ceva cu desăvârșire gresit în el. Nu te întrebi cine are dreptate, ci doar constați că dreptate nu există. Ecuația trebuie ștearsă și reconfigurată.
Dar Fructele mâniei nu este o carte despre direcții politice, nu este un curs de economie, căci poate asta pare citind ceea ce am scris. În carte este vorba despre supraviețuire. Despre familie, desigur, despre nedreptate si pierdere, la fel. Însă lupta pentru supraviețuire conține ceva extrem de prețios la Steinbeck, mai pretios decat însăși salvarea celui care duce lupta, anume că ea-i poate salva pe alții, sau poate salva un sâmbure în care stă o altă viață. Chiar dacă cel care luptă va suferi o pierdere, mișcarea lui înspre salvare este o modalitate de a conserva viața, de a genera viața, de a insufla rostogolirea vieții mai departe. Broasca țestoasă din primul capitol este aflată între viață și moarte, dar strădania ei de a se salva, tocmai ea, acea zbatere spre înainte, da sansa a trei semințe să germineze. La fel în ultimul capitol, pierderea unuia generează viață pentru altul. Ca si cum viața se divide din om în om, e ca o ștafeta care se predă inconștient, aproape involuntar.
"...Ce poate sa împiedice sfârșitul tuturor; ce-i poate împiedica pe toți oamenii să să li se facă lehamite, să se întindă pe jos si sa moara?
................
-Greu de spus, Da' tot ce facem noi...mie mi se pare menit să ducă lucrurile înainte. Mie asa mi se pare. Chiar când flămânzești...Chiar când cazi bolnav: unii mor, da' ceilalți raman mai puternici."
Familia Joad. Am terminat cartea de alaltăieri și mă surprind întrebându-mă, sincer, dimineață cand deschid ochii, ce-au mâncat azi? Unde au dormit? Cine s-a mai pierdut? În mintea mea familia Joad va rămâne o nomadă pentru veșnicie, trăind pe un fir de ață întins peste dezastru. Ei vor fi simbolul celor care se salvează zi de zi, doar pentru o zi. Deși veșnic pe drum în fața lor nu este, incredibil, nici un drum. Uimitor a fost să remarc lipsa de patimă, atât de prezentă în romanele clasice românești. Și lipsa deznădejdii. Familia Joad conține de fapt un rezervor enorm de speranță, chiar dacă speranța pare complet nejustificată. Ochii lor sunt nedezlipiti de ziua cea bună care vine înspre ei așa cum ei merg spre ea. Si in asta nu încape nici un strop de visare nătângă, ci doar o năzuință plină de cuviință.
Zilele în care omul este de prisos, în care valorează mai puțin decât un cal, în care el este folosit ca un obiect de unică folosință, conțin în ele un anume soi de dezumanizare, dintre cele mai periculoase. Un om trebuie să rămână un om chiar atunci când atinge cea mai scăzută valoare a sa, iar el trebuie așezat pe o scară a valorilor întotdeauna în dreptul oricărui alt om si niciodată dedesubt, așa cum nici deasupra.
Steinbeck. Nu-mi fac iluzii, nu este îndeajuns tot ce am spus, nici pe departe. Steinbeck este mai mult.
Nu am să zic că mi-a plăcut, pentru ca plăcerea nu are legătură cu lectura asta. Am să zic că am crescut, că știu mai multă istorie a Americii, că am citit un clasic care mi-a întărit postura de cititor. Tot mai mult cred ca este necesar să citim clasici periodic, că face bine la sănătate, precum controlul anual la medic. Acum, recunosc ca nici la medic nu mă duc, dar poate un bun obicei antrenează un altul.