Necazuri cu școala

by Daniel Pennac, Ileana Cantuniari (Translator)

Romanul Necazuri cu scoala (Premiul Renaudot 2007) ofera cititorului o perspectiva inedita asupra sistemului scolar – cea a elevului slab. Imbinind elementele autobiografice cu o reflectie serioasa asupra pedagogiei actuale, disfunctionalitatilor sistemului educational, rolului familiei, teribilismului adolescentin, influentei televiziunii si publicitatii, Pennac reuseste sa demonstreze ca, in ciuda parerilor preconcepute, elevii de astazi sint la fel de dornici de a cunoaste si de a invata ca si cei de altadata. Folosindu-se de experienta capatata de ambele parti ale baricadei, Pennac, el insusi un elev cu rezultate slabe, sustine cu tarie ca profesorii trebuie sa investeasca mai multa dragoste in munca lor pentru a trezi interesul acestor „cazuri irecuperabile”.

Genres: Nonfiction, France, Education, French Literature, Roman, School, Biography

352 pages, Paperback

First published October 11, 2007

About the author

Daniel Pennac (real name Daniel Pennacchioni) is a French writer. He received the Prix Renaudot in 2007 for his essay Chagrin d'école.

After studying in Nice he became a teacher. He began to write for children and then wrote his book series "La Saga Malaussène", that tells the story of Benjamin Malaussène, a scapegoat, and his family in Belleville, Paris.

His writing style can be humorous and imaginative like in "La Saga Malaussène", but he has also written essays, such as "Comme un roman", a pedagogic essay."La Débauche", written jointly with Jacques Tardi, treats the topic of unemployment, revealing his social preoccupations.

Reviews

[Scarlet Cameo · Rating 4 out of 5]

"Basta un profesor-¡uno solo!-para salvarnos de nosotros mismos y hacernos olvidar a todos los demás"

¿Estamos aquí ante autobiografía con datos que permiten analizar la educación y labor docente, o ante un ensayo acerca del sector educacional aderezado con las vivencias de Pennac como estudiante y profesor? Es una pregunta que sigo teniendo pero, sea cual sea la respuesta, es una lectura realmente amena.

En este libro nos encontramos con que uno de los más respetados profesores que Francia ha concebido nos habla acerca de lo que los (malos) estudiantes sienten y viven día a día, así como de la frustración de los padres y profesores ante la imposibilidad de comunicarse con los niños, pero esta explicación no es como cualquier otra, la manera de decirnos todo esto se siente más como una conversación entre amigos que como un estudio, siendo que ciertamente se acerca más al segundo que al primero.

Esta no es una lectura para todos, pero para personas que les interese el sector sociológico y pedagógico, esta es una lectura excelente que te hará ver de manera simple, sencilla y divertida situaciones actuales comparadas con la educación antigua. Sí bien Pennac nos ubica en Francia todas las situaciones que el describe pueden trasladarse fácilmente a cualquier otro país con más de una similitud, desde los tipos de alumnos hasta la carga de responsabilidad, y muchas de las sugerencias que ofrece (están escondidas, pero las puedes encontrar fácilmente) serán útiles para quien desee utilizarlas.

Es de especial gusto todos los capítulos en que nos narra su experiencia como "zoquete", por más que hayas sido un buen estudiante puedes identificarte con algo de lo que describe.


No pude evitar recordar a tantos compañeros de escuela que tuve al leer este libro y al ver esta imagen

[Vippi · Rating 4 out of 5]

Questo libro parla della scuola.
Ed è scritto da un insegnante.
Io mi sono trovata a leggerlo per un esame all'università.

Detta così le premesse non sono delle migliori. Eppure questo libro mi è piaciuto molto.
E' un saggio, e da qui non si scappa. Quindi non aspettatevi il ritmo veloce e lo stile accattivante dell'ultimo, acclamato best-seller.

Credo però possa essere una lettura interessante per tutti coloro che vogliono riflettere sulla scuola da una prospettiva per una volta un po' diversa: Pennac, ex-somaro sopravvissuto, ci racconta la scuola dal punto di vista di chi la subisce, di chi cerca in qualche modo di stare a galla, di chi crede di essere inevitabilmente, inguaribilmente negato. E poi, invece, ce la fa, ne esce a testa alta. Ma non da solo. Perchè la scuola è fatta di studenti, ma anche di insegnanti. E alcuni (che voi siate somari oppure no) possono davvero riuscire a fare la differenza.

Ho sempre pensato che la scuola fosse fatta prima di tutto dagli insegnanti.
In fondo chi mi ha salvato dalla scuola se non tre o quattro insegnanti?

Io alcuni di questi insegnanti li ho incontrati. E non credo che li dimenticherò.

[Maria Roxana · Rating 4 out of 5]

”E adevărat, la noi e nepotrivit să vorbim de iubire în materie de învăţământ. N-aveţi decât să încercaţi ca să vedeţi. E ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului.

Mai bine să recurgem la metaforă pentru a descrie tipul de iubire care îi animă pe domnişoara G., pe Nicole H., pe profesorii despre care am vorbit de-a lungul tuturor acestor pagini, pe majoritatea acelora care mă invită în cla­sele lor şi, de asemenea, pe toţi neobosiţii pe care nu-i cunosc.

Aşadar, metaforă.

În cazul de faţă, o metaforă înaripată.

O dată în plus, Vercors.

într-o dimineaţă din septembrie trecut.

Chiar în primele zile din septembrie.

Am adormit târziu, peste una din paginile acestei cărţi. M-am trezit grăbit să continui. Mă pregătesc să sar din pat, dar un subtil vacarm mă opreşte. Se aud piuituri în jurul casei. Nenu­mărate piuituri, intense şi firave totodată. A, da! Plecarea rândunelelor! In fiecare an, cam pe la aceeaşi dată, îşi dau întâlnire pe firele electrice. Ogoarele si marginile drumurilor se acoperă de partituri, ca într-o imagine din cele ieftine care se găsesc peste tot. Se pregătesc să migreze. Vacarmul e cel al regăsirii. Rândunelele care încă se mai rotesc în văzduh cer permisiunea de-a se alinia lângă cele care se află deja pe firele electrice, toate fremătând de dorinţa de-a o porni spre zare. Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, plecăm! Venim, venim! Zboară iute în jur. Vin dinspre miazănoapte, ca nişte batalioane hitchcockiene, în direcţia miazăzi. Or, asta e tocmai orientarea camerei noastre: nord-sud. O lucarnă spre nord, o fereastră dublă spre sud. Şi în fiecare an aceeaşi dramă: înşelate de transparenţa feres­trelor aliniate, un mare număr de rândunele se lovesc cu capul de lucarnă. Aşadar în dimineaţa asta nu scriu. Deschid lucarna dinspre nord şi dubla fereastră dinspre sud, mă vâr la loc în patul nostru şi iată-ne ocupaţi pe toată durata dimineţii să privim escadrilele de rândunele care ne traversează camera, brusc tăcute, inti­midate poate de cele două făpturi culcate care le trec în revistă. Numai că, de-o parte şi de cealaltă a ferestrei duble, două înguste feres­truici verticale rămân închise. Spaţiul e mare între cele două ferestruici, cât să lase loc de trecere tuturor păsărilor din văzduh. Şi totuşi, chestia asta se întâmplă mereu: trebuie mereu ca trei-patru toante din astea să se lase înşelate de ferestruici! E proporţia noastră de loaze.

Deviantele. Nu sunt pe linie. Nu urmează dru­mul drept. Se zbenguie pe margini. Rezultatul: ferestruica. Poc! Iat-o pe una căzând ameţită pe covor. Atunci unul din noi doi se scoală, ia rândunica năucită în podul palmei - oasele ace­lea pline de aer nu atârnă mai deloc -, aşteaptă să se trezească şi o expediază să-şi prindă din urmă colegele, înviata îşi ia zborul, încă un pic ameţită, făcând zigzaguri în spaţiul regă­sit, apoi o ia drept spre miazăzi şi se face ne­văzută în propriul ei viitor.

Iată, metafora mea nu face prea mulţi bani, dar cu asta seamănă iubirea în materie de învă­ţământ, când elevii noştri zboară ca nişte păsări năuce. Cu asta şi-au ocupat existenţa domni­şoara G. sau Nicole H.: au scos din comă şcolară un stol de rândunele zdrobite. Nu reuşim mereu, dăm uneori greş în trasarea unui drum, unii nu se trezesc, rămân la podea sau îşi frâng gâtul de geamul următor; aceia rămân în existenţa noastră ca nişte goluri ale remuscării asemănă­toare micilor gropi în care odihnesc rândune-lele moarte în fundul grădinii noastre, dar de fiecare dată încercăm, am încercat. Ei sunt elevii noştri. Problemele de simpatie sau de antipatie pentru unul sau altul dintre ei (probleme cât se poate de reale, totuşi!) nu intră la socoteală. Ar fi tare isteţ cel în stare să spună care e gradul sentimentelor noastre faţă de ei. Nu de iubirea asta e vorba. O rândunea căzută e o rândunea care trebuie readusă la viaţă, punct final.”

[merixien · Rating 4 out of 5]

Okul hayatı boyunca “öğrenme sıkıntısı” çekmiş ve sonrasında da öğretmenlik yapmış olan yazarın, kendi tecrübelerine de değinerek, bu durumlarda öğretmenin bir insanın hayatında nasıl etkili olabileceğini anlatıyor. Bazı noktalarda çok fazla tekrara düşse de güzel bir kitap.

3,5/5

[Mustafa M. Ahmed · Rating 1 out of 5]

ترجمة بشعة

[Ingrid · Rating 2 out of 5]

Primo libro che leggo di Daniel Pennac e, onestamente, non mi ha entusiasmato più di tanto.
Trovo che abbia un ottima penna e che l'abbia mantenuta tale fino in fondo ma, se la prima parte l'ho trovata assai gustosa e divertente, nella seconda, dopo un po', si perde quella magia, lo spirito della storia, diventando a tratti tedioso.
Obbligatorio leggerlo per chi aspira all'insegnamento, ma anche ai giovani perché anche nei momenti difficili, c'è sempre una seconda possibilità.

[Claudia Gualina · Rating 4 out of 5]

"Ma ai miei occhi siete fatti di parole, tutti quanti voi, intessuti di grammatica, tutti, pieni di discorsi, anche i più silenziosi o i meno attrezzati di vocabolario, abitati dalle vostre rappresentazioni del mondo, pieni di letteratura, insomma, ognuno di voi, ve lo assicuro."

Un libro sulla scuola da un punto di vista insolito, quello del somaro. Pennac, professore e scrittore, lui stesso asino, è stato salvato da alcuni insegnanti che hanno creduto in lui, nel "ci" di cui parla molto spesso nel libro. è uno scritto pieno di speranza e positività, che smantella tutti i luoghi comuni al riguardo e descrive com'è realmente lo stato d'animo di un somaro. Da mamma mi piace molto il suo atteggiamento, perchè si può applicare anche nell'ambito educativo.

"Dai, tu che sai tutto senza aver imparato niente, il modo per insegnare senza essere preparato a 'questo'? C'è un metodo?" [...] "L'amore"."

Nella scuola, come nella vita.

[Filip · Rating 3 out of 5]

This is not quite the autobiography which I thought it was going to be. There are memories of the author's own (disastrous) school days, but these are just anecdotes that lead to general philosophising about what makes a good teacher, what is teaching, why some pupils are considered 'difficult', whether it is more difficult to teach now than in the '60s or '70s etc. That approach is very French, and it takes some getting used to (I also leanrt some new trendy slang that came up whenever pupils are quoted). Fortunately, the chapters are interspersed with short vignettes that lighten one's reading, and by the end I'd grown quite fond of the elderly teacher-author.

[julieta · Rating 4 out of 5]

En definitiva es muy distinto como pensamos la educación mientras estamos en el colegio, siendo niños, o adolescentes, que como la pensamos en retrospectiva. Me encanta que Pennac tiene una visión de alguien que fué un llamado "mal alumno". para después ser maestro, por lo cual tiene una idea bastante clara de los dos lados de la moneda. Contada de una forma completamente original, más una autobiografía que una novela, pero muy entretenida, la verdad me cae super bien el Pennac, a quien nunca había leído, pero este libro me encantó.

[Stela · Rating 4 out of 5]

J’enseigne depuis 35 ans, alors ce n’est pas étonnant que je me sois retrouvée plus d’une fois dans le petit livre de Daniel Pennac, tout en comptant mes propres chagrins d’école, autant comme élève que comme professeure.

Pendant mes années d’étude, sans être le cancre « parfait » de l’auteur, je dois avouer que moi aussi je n’ai pas toujours été l’élève idéale dont ma mère rêvait et qu’elle a dû s’inquiéter plus d’une fois de mon avenir, en se posant peut-être la même question –s’en sortira-t-elle un jour ?

Puis je suis devenue professeure et, comme l’auteur, j’ai essayé de ne pas oublier pour quelles raisons mes résultats scolaires étaient si inégaux, en cherchant toujours la clé pour ouvrir la porte de la compréhension autant aux élèves considérés les plus faibles ou les plus paresseux, qu’aux meilleurs de ma classe. Dans la plupart des cas, j’espère que j’ai réussi, pour employer l’excellente métaphore de l’auteur, de briser la pensée magique, le charme qui tenait mes élèves prisonniers dans le royaume de l’ignorance, convaincue, moi aussi que « personne n’a croquée pour jamais la pomme de la nullité », et ayant la même épiphanie :

C’est peut-être cela, enseigner : en finir avec la pensée magique, faire en sorte que chaque cours sonne l’heure du réveil.

Car on est professeur pour tout le monde, comme nous le rappelle Pennac, et si on pouvait imaginer notre classe comme un orchestre où chaque élève joue de son instrument notre devoir serait tout simplement de trouver l’harmonie entre le premier violon et le dernier petit triangle. D’ailleurs, il y a deux raisons pour lesquelles les enseignants échouent dans leur profession : soit ils ont de la peine à diriger « l’orphéon municipal » puisque leur rêve est d’être les chefs du grand orchestre de Berlin, soit ils ont de la difficulté « à s’imaginer ne sachant pas ce qu’ils savent ».

Dans ces cas, malheureusement, s’applique la triste blague qui trouve la différence suivante entre un professeur et un outil : « le mauvais prof n’est pas réparable ».

Chagrin d’école, savoureuse autobiographie, est un délice pour n’importe quel lecteur passionné. Chagrin d’école, essai sur les méthodes d'enseignement, est en même temps une source d’inspiration pour n’importe quel prof passionné, qui, comme l’auteur, considère que le vrai défi est d’enseigner les « cancres » , étant donné que :

L’idée qu’on puisse enseigner sans difficulté tient à une représentation éthérée de l’élève. La sagesse pédagogique devrait nous représenter le cancre comme l’élève le plus normal qu’il soit : celui qui justifie pleinement la fonction de professeur, puisque nous avons tout à lui apprendre, à commencer par la nécessité même d’apprendre ! Or, il n’en est rien. Depuis la nuit des temps scolaires l’élève considéré comme normal est l’élève qui oppose le moins de résistance à l’enseignement, celui qui ne douterait pas de notre savoir et ne mettrait notre compétence à l’épreuve…

[Fren · Rating 5 out of 5]

Questo libro avrei già dovuto leggerlo, rileggerlo e rileggerlo ancora!

[Celestina1210 · Rating 5 out of 5]

Un roman bouleversant qui devrait être obligatoire a l’IUFM en première année.
Bon je ne suis pas très objective puisque Daniel Pennac est mon auteur préféré contemporain.

[آية · Rating 1 out of 5]

الحياة قصيرة للغاية ومينفعش نهدرها علي كتب وحشة.

الترجمة سيئة للغاية هي السبب الأساسي في كرهي للرواية لأن العبارات مفككة للغاية ومفيش فقرة تعطي معني مفيد

[battiture · Rating 4 out of 5]

Un libro sorprendente in cui ogni studente non può non sentirsi compreso.
Ma stiamo parlando di Pennac, quindi cosa potevo aspettarmi se non coccole e comprensione?
Un libro scritto da un insegnante che non si è dimenticato di essere stato alunno.
Un ottimo spunto di riflessione!

[Sara (Sbarbine_che_leggono) · Rating 4 out of 5]

Sono sempre stata una buona studentessa, mai un’eccellenza. La media veleggiava tra il 7 e l’8, ma ero terribilmente selettiva e non studiavo fisica e tedesco. In ogni caso, la scuola non era tutto il mio mondo.
⠀
Le amiche, le feste, gli scherzi, i ragazzi…c’era tanto altro a distrarmi e non aspiravo ad essere la migliore. Anzi, tante volte trovavo “i migliori” strani e distanti.
⠀
Da quando insegno mi sono sentita spesso in difetto - niente come insegnare ti rende consapevole di quanto ancora devi imparare - rispetto a colleghi cresciuti da “primi della classe”; eppure, leggendo Pennac, mi rendo conto ancora una volta di quanto conti l’intelligenza emotiva per svolgere questo mestiere nel migliore dei modi.
⠀
Ovvio, i contenuti sono necessari - bisogna studiare sempre -, ma c’è un altro livello, un altro piano su cui muoversi. Il rapporto umano resta il perno attorno al quale ruota tutto il meccanismo dell’insegnamento. Fiducia, ascolto, empatia e reciproca stima sono le basi sulle quali costruire il patto didattico.
⠀
Quello che scrive Pennac - a suo tempo un alunno “difficile” - l’ho condiviso fino all’ultima sillaba. La classe è varia e composita e noi facciamo bene il nostro lavoro quando raggiungiamo anche chi arranca all’ultimo banco.
⠀
Non “salviamo” tutti, non siamo sempre presenti quanto vorremmo - siamo umani e pieni di drammi -, non possiamo lavorare senza le famiglie al nostro fianco, ma siamo veri insegnanti quando abbracciamo le fragilità e scendiamo dal piedistallo del Professore. Delle volte penso di capirlo proprio perché non sono stata una studentessa “alla Hermione Granger”; delle volte penso che sia solo la mia indole e quella naturale avversione alle regole (applicate senza buon senso) che provo da una vita intera.
⠀
Mi sono ritrovata tanto nelle osservazioni di Pennac e penso davvero che “Diario di scuola” sia un memoir che tutti coloro che lavorano a scuola dovrebbero leggere. Soprattutto chi è più bravo a demolire che a costruire.

[Julia · Rating 5 out of 5]

I was a god awful student for most of my time at school. I could spend hours dissociating in class, feeling like a nervous little cotton ball of exhaustion, constantly fleeing the commotion for escapism.

I would draw in the margins of my notebooks, flowers and gardens I wished I could hide in.

I felt like the funny and disturbing tarred and feathered men in Lucky Luke.

Clearly out of place, clearly lost but not too jarring in a sea of faces. I could be easily ignored and I often was, which I thought was an excellent thing.

Teachers ignored my problem because they lacked the time to address it and I gratefully let them.

Later on, I blamed undiagnosed ADHD and other convenient and neat things allowing me to draw a parenthesis. There is then, this is now.

But the thing is, the layers and layers of humiliation that come with the sure knowledge that you’re not where you belong, that you don’t know anything, that you will be found out, they stay with you. They don’t really leave.

Good things come out of it. Having suffered at school makes you less reliant on its rules. You understand its arbitrariness. You understand your value can not be encompassed by this set little world, which cannot help being unimaginative.

You don’t really forgive yourself but you try.

Still, reading this kind book, written by a former tarred and feathered comrade who became a teacher, never fails to make me feel like I‘m meeting that part of myself that eludes me now. The part of myself that is insecure still and so anxious. It feels like getting close, it feels soothing.

It’s always a healing experience.

Thank you Daniel Pennac!

[Valeria Nicoletti · Rating 5 out of 5]

"Quanto al dottorato, niente dottorato, non mi piacciono i giochi d'azzardo! Né il concorso per insegnare alle superiori! Ho già perso abbastanza tempo. Una laurea e basta: il minimo vitale dell'insegnante. Un professorino, papà. Nelle scuolette. Se è necessario. Ritorno sul luogo del delitto. A occuparmi dei ragazzini che sono caduti nella discarica di Gibuti. A occuparmi di loro con il ricordo netto di ciò che fui. Per il resto, la letteratura! Il romanzo! L'insegnamento e il romanzo! Leggere, scrivere, insegnare!"

Un libro da tenere con sé, sul mestiere di insegnare, che assomiglia tanto a quello di tendere una mano e salvare dal baratro.

[Malacorda · Rating 4 out of 5]

Un testo più scientifico di 'Come un romanzo' e per questo forse un po' meno spassoso. Ma si tratta comunque del solito Pennac: consigliato a tutti, praticamente obbligatorio per gli addetti ai lavori.
Nota sulla traduzione: la traduzione del testo è tanto buona quanto è pessima quella del titolo.

[Chloé Gosset · Rating 3 out of 5]

Un livre inégal : certains chapitres sont passionnants et d’autres presque sans intérêt. Cependant certains sont si intéressants (surtout quand on est professeur) que ce roman mérite qu’on le lise.

[Dina Rahajaharison · Rating 5 out of 5]

"Ça fait du bruit, une pensée, et le goût de lire est un héritage du besoin de dire."

[Jake Goretzki · Rating 4 out of 5]

Highly distinctive and original - what does one call it? - novelised memoir and reflection on learning, language and childhood.

I don't yet know how autobiographical it actually is, but in many ways it's just a terrific long essay on learning and the power of language and literature (taught, at school), to more or less change (many) lives, drawing on the writer's own childhood experience as a class dunce / cancre. Assuming this was the case, of course.

What we get is a playful, piecemeal series of mini-essays and sketches from a wisened teacher looking back on his experience of 'what works' (lots of memorising texts and deconstructing language) and, along the way, giving us a bit of a diagnosis of where education has been going wrong, or where teachers fall back on the 'I can't resolve the bigger problems that stop them learning' reflex. It's pretty gorgeous at times; I'm wary of over-extolling the virtues of literature and language (as someone who didn't read anything until I was about 14, but managed to do alright, actually), but some of his paeons to the value of writing are pretty darn beautiful.

The only mis-step for me, actually, was his theme of marketing and branding - the idea that these are a malevolent presence in the lives of children (as I always say, in my childhood, we spent 75% of the time talking about adverts and sweets - it didn't enslave us...we had fuck all else to talk about, week in week out). Here, Pennac's take reminds me very much of Boomer parents - all that 'But you're wearing an *advert* on your tee shirt! When I was a kid the label was on the inside!'. That tendency to massively over-egg the hold of marketing on us...when all it is is fashion and diversion. I genuinely don't see it as a distraction, beyond the occasional nagging of a parent in the battle to not have to wear C&A jeans. We had Fred Perry and Sta-press. Today's kids have phone. Sixties kids had ridiculous trousers. Fifties kids had records.

Very unusual piece. I see it got a Renaudot - presumably as a recit / non-fiction essay. Then again, the dialogue with his younger self counts as a fictional device. I dunno. But it's very smart and good fun.

[Delphine · Rating 2 out of 5]

There we go again with soaring expectations on classroom management. The author, Daniel Pennac, is nowadays one of the most popular teachers and novelists in France. It is therefore surprising that he also suffered from 'school blues' when he was still in his teens. In this novel, he explores the way to success and the importance of having one or more 'inspiring' teachers.

As a reader (and a future teacher), you're specifically looking for details about those teachers and the turning point in Pennac's life: how did he develop from being a wayward student to being a promising student? In the first part of the book, the author concentrates on his difficulties at school. It took him nearly a year to learn the first letter of the alphabet, his (educated) parents had already given up on him. Then Pennac briefly mentions four crucial teachers but- whoops! - fails to elaborate on them. In the second part of the book, Pennac has changed roles: he is now the teacher, performing in front of a difficult audience. He argues that problems with adolescents have escalated in our consumerist society, due to agression and the media. Well, we all know about that. But let's get back to the central theme: what makes a good teacher a good teacher? The question remains unanswered.

So yes, this novel about education is indeed a disappointment. Pennac fails to tackle the key issue, instead, he concentrates on the construction of his educational identity. His style of writing is probably very close to his behaviour as a teacher: it's pedantic. Old school. Academic. And completely out of touch with everyday reality in and outside the classroom. Another chance wasted.

[Thanh Hằng · Rating 4 out of 5]

"Nỗi buồn thời cắp sách" là câu chuyện về một hành trình, một cuộc chinh phục dài của ánh sáng, tri thức, sự ham hiểu biết đối với bóng tối, sự dốt nát và sự mờ mịt. Trước hết, đó là câu chuyện cá nhân của cậu bé Daniel Pennac từ một học trò vô vọng trong mọi môn học, đặc biệt là tiếng Pháp, trở thành thầy giáo môn Pháp văn và tiểu thuyết gia nổi tiếng (Mà tôi cam đoan là viết rất hay. Hãy đọc Cún bụi đời, hãy đọc Mắt sói để biết điều đó.) Và sau đó là câu chuyện của những cô bé, cậu bé tuyệt vọng trong ngữ pháp và từ vựng đã trở thành những cô gái tự tin, những người đàn ông mười mấy năm sau gặp lại thầy Pennac, gọi thầy bằng một trích dẫn đoạn thơ hay tiểu thuyết đã in dấu suốt từng ấy năm. Những kỳ tích đó được tạo ra bằng sự kiên nhẫn, sáng tạo và tình yêu thương của những nhà giáo. Phải xuyên qua lớp vỏ của định kiến, của "em không thể hiểu được", "em không thể làm được điều đó" để nâng đỡ và cứu giúp cho những trò bị chấn thương trên con đường đi tìm tri thức.
"Nỗi buồn thời cắp sách" là quyển sách của ánh sáng, của sự hiểu biết và yêu thương. Đọc xong, tự mình lại muốn tiếp tục hành trình dẹp bỏ bóng tối trong mình, bằng Kafka, bằng Kundera, bằng Rousseau, bằng La Fontaine, bằng mọi tác giả tình cờ được nhắc đến trong sách chỗ này chỗ kia và mọi dạng thức khác của ánh sáng.

[وائل المنعم · Rating 1 out of 5]

حزن مدرسي أقرب لأن تكون كتاب تربوي أكثر من كونها رواية أو حتى مذكرات، وحتى من هذه الناحية فهي كتاب ممل وأفكاره مفككة، وزاد الطين بله الترجمة الشنيعة سواء في اختيار المفردات أو تكوين الجمل.
من أدلة سطحية وتفاهة الترجمة، في صفحة 105 إشارة لثلاثة أفلام، دائرة الشعراء الراحلين وهاري بوتر والمرنمون، فقام المترجم مشكورا بإضافة هامش يخص هاري بوتر التي يعرفها القاصي والداني وتجاهل الفيلمين الآخرين الأول لروبين ويليامز ويحكي عن شيء قريب من أجواء الكتاب والثالث لا أعرفه لأنه اختار كلمة صعبة ولم أعرف الفيلم الذي يقصده.

[Elalma · Rating 2 out of 5]

Lo trovo noiosino e un po' scontato: insomma, ripete molte volte le stesse cose, e neanche tanto nuove. Tuttavia ha alcune pagine commoventi, tipo quando dice che il piacere di leggere � un retaggio del bisogno del dire

[Tittirossa · Rating 3 out of 5]

Anedottico e autoassolutorio.

[‎ · Rating 4 out of 5]

« il suffit d'un professeur un seul pour nous
sauver de nous-mêmes et nous faire oublier tous
les autres. »

[Kelvino · Rating 5 out of 5]

Once a 4 star, now a 5, I think I enjoyed this book a lot more now that I understand like 95% of it. The last part about l'étudiant client was confusing but for the most part I wasn't lost at all. Just in passing but I think this is the ideal like B2 level book for anyone looking to improve their french.

I yoinked this book out in Normandie for 3€ cuz I've been looking to reread it for awhile and told myself that if I ever came across it in the wild in a store, than that means it's my calling. How do I even define this book properly? It feels like a genre of autofiction, somewhat an autobiography, somewhat fictional all written in the form of multiple memoirs. It is a series of moving fictionalized recollections of events written from the perspective of a now retired teacher and previous delinquent. What a combination! The result is having a strongly empathetic perspective on both teachers and students, having had access to both ends of the educational world.

It being not entirely organized, I'll just bring up some of my favorite passages :) . Also, I wondered throughout this book how the translation for this text works, there's some passages that work off word play on french grammar so I'm just like hm. Also this book is SO french cuz the grammatical knowledge goes crazy. So different how in Canada, we just know nothing about english grammar.

"J'y arriverai jamais! Je m'en branle! ça me gonfle!" = I'll never make it! I don't care! This is annoying me! (shoddy ass translation) what is this "it" this thing you don't care about, this "This", replacing as pronouns? Pennac takes the time to dissect the use of these words saying that these pronouns mask the hidden frustration of every student, and that we use them to express our frustration without confronting ourselves to our humiliation. "it" is the constant reminder of a future that they'll never achieve. The thing they don't care about is people's opinions about them. "This" is the feeling of humiliation that they prefer to transform into hatred towards anyone that shows disdain for them. When you feel that you don't care about something, that "it" doesn't matter, that an action doesn't hurt "anyone", what are you hiding from? Such a clever outlook, the most nerdy french teacher shit i ever read but i loved it.

In another passage he mentions how quite simply, trouble with math is only solved through doing math. English problems with doing more english etc.. Pennac relates how he'd often have surges of motivation from the people around him and how he would always be so sure that "this was the moment where I'd get back on track if I put myself to the task!", only to break again, the powerless feeling when your newfound confidence is shattered when you realize nothing's changed since that motivational speech by your loved ones.

Also, there's this funny line where he goes like "the first quality of a good teacher is sleep! The best teach is always the one that sleeps early". Made me laugh but I think it's true.

Another interesting behaviour he notes is that when asked a question, a student has on the surface 2 possibilities, giving a right answer and the wrong answer. That's it right? But Pennac says there's one more, the absurd answer. It's a sort of way for people, believing themselves to be incapable, to dodge the suspenseful percieved incoming humiliation of getting a wrong answer, fearing the anticipation of a burn by flame, the student chooses to jump into the flame themselves as the anticipation kills them than everything. One thing for sure is that the student will either be right or wrong, and that the fastest way to get back to peace of mind is just to get a zero, give an absurd answer without thought to reconfirm their worldview, that they ARE stupid and that effort will get them nowhere. He says to not play their game. Don't be compliant with them not willing to be a student as then you voluntarily stop being a teacher for them`, never accept an absurd answer, that's giving up on them.

The section on Maximilien makes me tear up and hurts to read for me. The author, walking home in the dark is called out by an intimidating bigger student who puts his arm up to stop him from continuing. He asks for a light. Mini heart attack for Pennac. Sudden pause in the student. He recognizes Pennac and asks him, "hey aren't you that one author"? He continues on. "Well, it's just that we have a text to write and we got an explanation to hand in, if you could help me out a bit...". You really never know people. The same scary stranger is a struggling and pitiful student.

And Pennac is no impeccable irreprochable teacher either. He struggles with his status as a teacher. Shouldn't he have helped out that one teen, he asks himself shortly after that encounter. He harshly critiques the dehuminization of delinquents and more globally the critique itself of younger generations for the degeneration of civilization.

The last point I wanted to bring up is this : it's a common phenomenon that we have this sort of negativity bias towards everything. We can recieve 100 compliments and remember one insult. We can be kind 100 times and define ourselves through a mean comment we let slip through. Etc. But Pennac brings up this same tendency with good vs bad teachers that's made me reconsider this supposed negativity bias we've had. He says that, it takes just one good teacher to save us from ourselves and make us forget all the terrible ones we've had. Which in my memory, I have to say it's true. I wonder why. I hope everyone has had at least one memorable teacher.

Pennac brings a point to something that I've been unsure about for awhile now : the problematic of a teacher's role in a child's development, what should it be? Spending like 30 hours a week with school personnel, it's not nothing! I've read educational readings saying that school is akin to a third parent of sorts and I couldn't agree anymore especially with how big of a part in our lives education takes. But this third parent isn't like the first two, they can't be teaching the kids the same way. Pennac argues that we should be doing it in the way teachers know best, simply through our lessons, that the classroom is no place for personal problems. I wonder if I'll truly be able to reach students hearts in the future and can help them through an empathetic education.

[Kristīne · Rating 3 out of 5]

Pārāk saraustīts formāts, lai visu uztvertu dziļāk, varbūt profesionāli iesaistītajiem iet raitāk.
Atsauca atmiņā labos UN sliktos skolas laikus.
Ļoti duālas sajūtas. Skaidrs, ka labs skolotājs ir īpaša suga, un par nožēlu, ne visi viņi strādā skolā.

[The Frahorus · Rating 5 out of 5]

La mia videorecensione: https://youtu.be/k905LQHjMKY

L'autore affronta il grande tema della scuola dal punto di vista degli alunni. In verità dicendo "alunni" si dice qualcosa di troppo vago: qui è in gioco il punto di vista degli "sfaticati", dei "fannulloni", degli "scavezzacollo", dei "marioli", dei "cattivi soggetti", insomma di quelli che vanno male a scuola. Pennac, ex scaldabanco lui stesso, studia questa figura popolare e ampiamente diffusa dandogli nobiltà, restituendogli anche il peso d'angoscia e di dolore che gli appartiene. Il libro mescola ricordi autobiografici e riflessioni sulla pedagogia, sulle universali disfunzioni dell'istituto scolastico, sul ruolo dei genitori e della famiglia, sulla devastazione introdotta dal giovanilismo, sul ruolo della televisione e di tutte le declinazioni dei media contemporanei. E da questo rovistare nel "mal di scuola" che attraversa con vitalissima continuità i vagabondaggi narrativi di Pennac vediamo anche spuntare una non mai sedata sete di sapere e d'imparare che contrariamente ai più triti luoghi comuni, anima i giovani di oggi come quelli di ieri. Con la solita verve, l'autore della saga dei Malaussène movimenta riflessioni e affondi teorici con episodi buffi o toccanti, e colloca la nozione di amore, così ferocemente avversata, al centro della relazione pedagogica.
E' un romanzo non romanzo, una sorta di reportage nel passato dell'autore di quando era un somaro che si collega e si mescola alla sua esperienza di insegnante e di scrittore. Quindi, un asino che, aiutato da alcuni suoi cari professori, è riuscito a laurearsi e a vincere l'"asinità".Un libro che mi ha risvegliato ad amare lo studio, invece di subirlo passivamente come "una cosa da fare". E secondo me l'intento dell'autore è proprio questo: trasmettere a noi così come ha fatto con i suoi alunni l'amore per il sapere. Bellissimo. E poi ci sono decine e decine di citazioni dei suoi autori e dei suoi romanzi preferiti e che faceva leggere in classe ai suoi alunni. Un professore che ci ricorda che anche lui, in un non lontano passato, era un alunno come gli altri. Anzi, un asino, la peggior specie!