Scrisori către Monica

by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu

„Să ne întoarcem în anul 1947, pe 8 septembrie, în Gara de Nord. Fiica, frumoasă şi emoţionată, pleca din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămânea – după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărţirea va fi pentru totdeauna. A ştiut din primul moment că plecarea Monicăi o lăsa singură pentru tot restul vieţii, a presimţit că moartea îi va fi umilitoare şi tristă, i-a scris fiicei ei, în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realităţii, despre «sârma ghimpată» care o va încercui, despre sfârşitul vieţii ei «fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt» şi despre «gândul cumplit că fiinţe dezgustătoare şi-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase şi că voi îndura, şi dincolo de viaţă, cele mai adânci tristeţi, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antică, şi-a presimţit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logică.“ (Astrid CAMBOSE)„Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi. [...] Voi căuta să-ţi scriu în fiecare seară, cât voi putea, până când voi putea şi după ce nu voi mai putea. Şi mai ales atunci voi «Monică mică, draga mea»... (24 octombrie[1947], vineri seara)“ (Ecaterina BĂLĂCIOIU-LOVINESCU)

376 pages, Paperback

First published June 1, 2012

Reviews

[Claudia Șerbănescu · Rating 4 out of 5]

O carte ce mi-a plăcut neașteptat de mult. Scrisorile unei mame devotate ce își tânguie aproape zilnic, ca într-un jurnal, suferința despărțirii de fiica ei, sfâșiată de presimțirea că nu o mai revedea niciodată. Corespondența asiduă București - Paris străpunge tot mai greu cortina de fier ce se lasă între Europe.
Impresionantă este capacitatea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu de a evalua corect marasmul comunizării țării, precum și caracterul său peren. Foarte emoționantă, însă, este luciditatea cu care își prevede soarta tragică, dar își conjură fiica să ramână la Paris și să își împlinească acolo destinul. O mamă între mame!
Epilogul acestui epistolar al iubirii și al sacrificiului matern este că Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost arestată în 1958 și a murit în închisoare în 1960, fără să-și mai vadă vreodată fiica, pe Monica Lovinescu, a cărei intransigență la adresa comunismului și a criminalilor săi își are originea în această dureroasă dramă personală.

Felicitări editorilor pentru excelentele note explicative.

[Victor Morosoff · Rating 5 out of 5]

O operă cu desăvârșire copleșitoare, masivă din mai toate punctele de vedere, dureroasă până la disperare. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu scrie, cu litere însângerate, poemul (sau poate romanul) năzuinței spre libertate. 4,7/5

[teodosia · Rating 5 out of 5]

Și trebuie ca unul dintre ai noștri să trăiască pentru ca amintirea tuturor celor batjocoriți să rămână curată într-un suflet nobil; trebuie să le transmiți copiilor tăi nume, întâmplări din viața familiei noastre, ca nu cumva ai noștri să moară de tot, ca gândul la nebuniile, la curajul, la principiile lor să mai iște cuiva un surâs.

adică exact ceea ce reușește să facă acest volum. o corespondență superbă, dureroasă și vindecătoare în același timp. nu-mi pot decât închipui cum trebuie să fi fost viața într-o asemenea familie, pentru o asemenea fiică, dar mai ales cu o asemenea mamă! gândul la Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu mă vindecă în egală măsură în care mă îndurerează, dar ce șansă de a descoperi un astfel de om care reinventează dragostea maternă și o preschimbă în ceva ce dăinuie veșnic și pretitundeni! o experiență unică pe tot parcursul ei.

[Ana-Maria · Rating 5 out of 5]

O corespondență emoționantă, care propune o altă imagine a dragostei de mamă. Minunată scriere: poetică, realistă și idealistă în același timp!