Vastă sinteză dedicată celor patru regi ai României, lucrarea reprezintă un îndreptar necesar celor interesaţi în istoria naţională dintre 1866 şi 1947. O abordare în care se îmbină informaţia ştiinţifică cu unele aspecte mai frivole ale societăţii din acele vremuri.
Istoric și cadru didactic . A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București în anul 1962, devenind doctor în istorie (1971) cu lucrarea "Istoria Partidului Țărănesc în România", publicată în 1975. A publicat peste 100 de cărți, dintre care 28 personale (de autor), 38 în calitate de coordonator și coautor, 53 coautor; 7 în limbi de circulație internațională.
Dincolo de destinul domnitorului și Regelui Carol I, cartea descrie foarte detaliat, dar deloc plictisitor, istoria perioadei 1848-1914. Autorul, Ioan Scurtu, reușește să mențină un ton echilibrat și corect deși este un evident republican, pe care îl bănuiesc de simpatii iliesciene. Ultimele 25 de pagini ale capitolului 4 mi s-au părut cam zorite (din puținele fraze despre al doilea război balcanic nu am înțeles mare lucru), dar emoționante. Îmi rămân în minte impresionantele mărturii lăsate posterității de Take Ionescu (pagina 235), Ottokar Czernin (pagina 240) și Mihail Manoilescu (pagina 245) despre amărăciunea ultimelor zile ale primului rege al României și despre cât de ingrat și trist a fost finalul domniei sale.