Premiul "Cartea de Poezie a anului 2011", oferit de Fundația Națională pentru Știință și Artă din București Premiul Radio România Cultural, la secțiunea "Poezie", ediția 2012 Nominalizare la Premiile revistei Observator cultural, ediția 2012 Nominalizare la Premiul Cartea anului 2011
Care sînt uneltele care pot aduce somnul unui suflet chinuit, risipind amintirile negre și pornind timpul de la zero? Sînt cele presărate pe drumul pe care poetul îl ia mereu de la capăt, eliberîndu-se: poemele din noul volum unelte de dormit, o carte aflată sub apăsarea desenelor unuia dintre cei mai valoroși și controversați artiști contemporani, Dumitru Gorzo, și a celor două versuri de pe copertă: istoria este poezia învingătorilor, iar poezia – istoria celor învinși.
„Penultimul debut remarcabil din poezia optzecistă este al lui Ioan Es. Pop cu Ieudul fără ieșire (1994), nu întîmplător apărut abia după revoluție. Nici această primă carte, nici următoarele n-ar fi putut apărea înainte. (…) Grotescul, burlescul, calambururile nu împiedică poezia lui Ioan Es. Pop să atingă uneori o puritate excepțională a tragicului.” (Nicolae Manolescu)
„Este limpede că 1994, 1996 și 1999 Ieudul – fără ieșire, Porcec și Pantelimon 113 bis – configurează o geografie hipnotică a morții vii și a agoniei ca trăire substanțială. O hartă a suferinței expiatorii de unică forță și frumusețe în poezia noastră de după 1989. Mă întreb: oare se poate merge mai departe? Unde? Și cum?” (Dan C. Mihăilescu)
„Suferința nu e impersonală, abstractizată, ca în versurile solarului Nichita Stănescu, ci concretă, bine înfiptă în carnea eroului liric. Poetul întoarce versurile și imaginile pe toate fețele, cu o dexteritate de invidiat, pentru a prinde cît mai multe dintre nuanțele acestei nenorociri, ale dezastrului individual.” (Daniel Cristea-Enache)
a inceput execrabil si s-a terminat fantastic. cred ca am mi-am schimbat opinia de 10 ori in legatura cu cartea asta. nota -2 pentru bautura si femei, nota 10 pentru lumina si case si tot restul. imbina proza scurta cu poezia chiar misto
“totuși, poate că aici e cheia viețuirii noastre: în singurătăți. în faptul că noi nu ne luăm aparate foto pentru a ne imortaliza singurătățile, noi ne prefacem a fi turiști ideali ai orașului-gazdă, perfect integrați în mulțimea fără chip și nume”
primăvara devreme, oamenii dorm mai mult. după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus şi nici războaiele nu pot începe acum, pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.
abia din aprilie dac-o mai fi să pornească o nouă campanie, cu mai mulţi morţi. altfel de ce s-o porneşti?
nici la marea neagră nu e altfel, deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani şi chiar dacă acum primăvara a venit mai devreme, iar oamenii s-au trezit mai din timp,
armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit nu ştiu împotriva cui să le îndrepte: e o mare linişte peste tot. şi nu te bagi în război dacă nu ştii de partea cui pierzi.
dumnezeule, e deja nouă dimineaţa şi e mâine. pe o cărare îngustă, prin zăpada căzută aseară, mă căznesc să ajung la şosea.
dacă nu s-ar fi aşternut zăpada asta, nici cărarea nu ar exista.
până la urmă asta-i tot ce am putut să aflu: istoria e poezia învingătorilor, iar poezia istoria celor învinşi.
un fir de nisip înfăşurat într-o sută de piei de vită, transportat în miez de noapte din siberia până la marea moartă şi lepădat pe plaja plină de nisip, atâta ne-a fost dat să fim.
Pe coperta a patra a volumului unelte de dormit, Nicolae Manolescu spune despre Ioan Es. Pop că ar fi penultimul debut remarcabil din generaţia poeţilor optezecişti. Eu, una, nu am stat să număr (cu toate că am cochetat cu wikipedia), nici să analizez în ce măsură Ioan Es. Pop e optzecist sau nouăzecist, două luntre în care criticii ar spune că poetul ar fi cu ambele picioare. Cert este că nu am putut să nu îi pun în oglindă volumul de debut, “Ieudul fără ieşire”, şi cea mai recentă apariţie publicistică, unelte de dormit.
E uşor să cazi într-un clişeu redundant făcând o paralelă între debutul unui scriitor şi cel mai recent volum al său, însă pe cât am încercat să îl evit, tot mai firesc a devenit să pun sub semnul întrebării acel vers memorabil – “aici viaţa se bea şi moartea se uită”. În ce măsură mai este valabil? În ce măsură se perpetuează sau se transformă de la un volum la altul, de la un an la altul, în condiţiile în care pentru Ioan Es. Pop timpul nu trece, anii noi nu vin, anii vechi se “repetă şi peste doi, şi peste douăzeci”? (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/unelte-de-dormit...)