What do you think?
Rate this book
Cheia
„Nu dintr-o întâmplare titlul acestei cărţi e Cheia. Cheia şi uşa, ca obiecte care intermediază, fac posibil accesul în spaţii interzise, care protejează, îndepărtează ori apropie, sunt motiv recurent în cele patru texte, toate plasate prin didascalii în spaţii închise. Vitellius e practic sechestrat, în măsura posibilului, de anturajul care-l îndeamnă să abdice, o camarilă ce se perindă pe uşă şi o controlează. Ospătarul bate la uşa Actriţei, o uşă neînchisă, lasată neîncuiată de ea însăşi, uşa de la apartamentul Bărbatului are o cheie, dar uşa, în sine, e hotarul dintre obsesia persecuţiei şi liniştea interioară a Femeii de serviciu. Relaţiile dintre cei doi fraţi din ultima piesă se învârt în jurul pretextului cheii, iar uşa apartamentului e un fel de capac al cutiei Pandorei, prin care intră toate nenorocirile. Dramaturgia lui András Forgách e una prin excelenţă a interstiţiilor, a între-lumilor, prin care circulă fluidele unei vieţi ce nu se ia excesiv în serios, deşi e definitiv roasă de nevoia contactului uman, a regăsirii şi salvării prin celălalt.“ (Iulia Popovici)
„Una din marile virtuti ale lui András Forgách este ca scrie roluri incomplete: lasa un spatiu generos de joc pentru actori. Este in acelasi timp scriitor si regizor, care gandeste in drama si in teatru.“ (Tamás Koltai, Élet és irodalom, 18 noiembrie 2005)
András Forgách s-a născut la Budapesta în 1952. În 1976, după absolvirea Facultăţii de Filologie, a lucrat ca dramaturg la Teatrul din Kecskemét. Prima piesă de teatru a scris-o după nuvela Jucătorul de Dostoievski şi a fost prezentată în 1985 pe scena Teatrului „Katona József“ din Budapesta. În 1992, pentru piesa Vitelius, prezentă şi în cuprinsul acestui volum, i s-a decernat Premiul Criticilor din Ungaria. Forgách a publicat două romane de mare anvergură (Aki nincs, 1999, şi Zehuze, 2007), precum şi mai multe volume de eseuri şi unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film, fiind printre altele şi traducătorul în limba maghiară al unor piese aparţinând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ş.a. În anul 2005, revelaţia de necontestat a stagiunii budapestane a fost piesa Cheia, cea care dă şi titlul volumului de faţă; prezentată pe scena Teatrului „Katona József“ în regia celebrului Tamás Ascher, a câştigat premiul pentru „Cea mai bună piesă a anului“.
Pentru creaţia sa, András Forgách a fost recompensat cu distincţii de mare prestigiu, cum ar fi Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs şi Premiul Milán Füst.
„Una din marile virtuti ale lui András Forgách este ca scrie roluri incomplete: lasa un spatiu generos de joc pentru actori. Este in acelasi timp scriitor si regizor, care gandeste in drama si in teatru.“ (Tamás Koltai, Élet és irodalom, 18 noiembrie 2005)
András Forgách s-a născut la Budapesta în 1952. În 1976, după absolvirea Facultăţii de Filologie, a lucrat ca dramaturg la Teatrul din Kecskemét. Prima piesă de teatru a scris-o după nuvela Jucătorul de Dostoievski şi a fost prezentată în 1985 pe scena Teatrului „Katona József“ din Budapesta. În 1992, pentru piesa Vitelius, prezentă şi în cuprinsul acestui volum, i s-a decernat Premiul Criticilor din Ungaria. Forgách a publicat două romane de mare anvergură (Aki nincs, 1999, şi Zehuze, 2007), precum şi mai multe volume de eseuri şi unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film, fiind printre altele şi traducătorul în limba maghiară al unor piese aparţinând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ş.a. În anul 2005, revelaţia de necontestat a stagiunii budapestane a fost piesa Cheia, cea care dă şi titlul volumului de faţă; prezentată pe scena Teatrului „Katona József“ în regia celebrului Tamás Ascher, a câştigat premiul pentru „Cea mai bună piesă a anului“.
Pentru creaţia sa, András Forgách a fost recompensat cu distincţii de mare prestigiu, cum ar fi Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs şi Premiul Milán Füst.
240 pages, Paperback
First published January 1, 2010
9 people want to read
About the author
András Forgách
14 books9 followersAndrás Forgách is a writer, translator, dramatist and visual artist.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
September 13, 2022
3,5 stelute :)
O colectie formata din patru piese de teatru - dialogurile sunt delicioase, iar povestile sunt destul de inedite.
"Pe mine nu ma doare nimic, numai totul. Totul ma doare."
O colectie formata din patru piese de teatru - dialogurile sunt delicioase, iar povestile sunt destul de inedite.
"Pe mine nu ma doare nimic, numai totul. Totul ma doare."
April 21, 2025
Vitellius ✔
Ospătarul ✔
Femeia de serviciu ✔
Cheia ✔
O colecție de piese de teatru frumoase, presărate cu umor subtil și tușe fine de absurd. Dintre toate, Cheia mi s-a părut cea mai reușită - o construcție scenică surprinzătoare, care jonglează cu aparențele și tensiunea cotidianului. Dramaturgia lui Forgách se remarcă printr-un echilibru rafinat între ironie și gravitate, între ludic și introspecție, creând lumi recognoscibile, dar ușor distorsionate, ca-ntr-o oglindă care spune adevăruri incomode zâmbind.
Ospătarul ✔
Femeia de serviciu ✔
Cheia ✔
O colecție de piese de teatru frumoase, presărate cu umor subtil și tușe fine de absurd. Dintre toate, Cheia mi s-a părut cea mai reușită - o construcție scenică surprinzătoare, care jonglează cu aparențele și tensiunea cotidianului. Dramaturgia lui Forgách se remarcă printr-un echilibru rafinat între ironie și gravitate, între ludic și introspecție, creând lumi recognoscibile, dar ușor distorsionate, ca-ntr-o oglindă care spune adevăruri incomode zâmbind.
March 22, 2023
„SOLDATUL 1: Iată un nou artist al îmbrăcatului.
SOLDATUL 2: Ce ești tu?
SOLDATUL 3: Medic? Brutar? Paznic? Senator?
SOLDATUL 4: Și de ce ești chel? Iată-mă (sic!), dar e o întrebare obligatorie.
VITELLIUS: Sunt un medic-paznic. (Veselie generală)
SOLDATUL 1: Nu brutar-senator?
SOLDATUL 2: Mai nou sunt și din ăștia. În zori coc pâinișoarele, înainte de masă merg la senat, seara taie vene.
SOLDATUL 3: Și noapte (sic!) pingelesc încălțăminte.
SOLDATUL 2: Suntem o nație multilaterală.
SOLDATUL 4: Dacă-i senator, n-avem voie să-l necăjim.
SOLDATUL 1: Știu.
SOLDATUL 3: Nici dacă-i brutar. Nici dacă-i medic.
VITELLIUS: Atunci pot să plec?
SOLDATUL 1: În calitatea ta de paznic am flecări cu drag cu tine.
VITELLIUS: Vă stau la dispoziție.
SOLDATUL 1: Asta-mi place deja.
SOLDATUL 2: Spune, n-ai văzut intrând în urmă cu aproximativ o juma’ de oră un bărbat chel care-i înalt și gras cam ca tine?
VITELLIUS: Nu.
SOLDATUL 3: De unde ai inelul ăsta frumos?
VITELLIUS: L-am primit de la cezarul meu. Un dar. De ziua mea de naștere, 18 iunie.
SOLDATUL 2: Fostul Cezar a ținut minte ziua ta de naștere?
VITELLIUS: Domnilor soldați, ziua aceea e deosebită în calendarul roman. În ziua aceea, nu-i permis să se emită legi.
SOLDATUL 1: Ești un paznic învățat, paznicule.
VITELLIUS: Toate actele publice întreprinse în ziua aceea aduc nenorocire peste oraș.
SOLDATUL 3: Frumos inel! Iar tu te-ai născut în ziua aceea.
VITELLIUS: Întâmplător. La fel și Vitellius.
SOLDATUL 3: Spune, măi paznicule, tot așa, întâmplător… Nu se poate ca întâmplător tu să fii… fostul domnitor? Vitellius? Cezarul?
VITELLIUS: Nu se poate.
SOLDATUL 1: Și de ce, mă rog frumos?
VITELLIUS: Nu obișnuiesc să fiu cezar. Eu sunt un simplu om, mă rog frumos. Păzesc poarta.
SOLDATUL 1: Unde vezi tu aici poartă?
VITELLIUS: Nu-i departe.
SOLDATUL 2: Dar e destul de departe ca tu să nu fi un paznic bun. Iar dacă nu ești un paznic bun…
VITELLIUS: Eu sunt un paznic foarte bun!
SOLDATUL 1: Ia fă câțiva pași în sus și-n jos. Se spune că Vitellius e șchiop. (Vitellius pornește, șchiopătează.) Se spune c-a devenit șchiop când în calitate de favorit al lui Nero a vrut să câștige cursa albaștrilor și s-a prăbușit… Zgura a răzuit de pe el vreo juma’ de kil de carne… Caii îl târau după ei în continuare — el râdea doar, apoi a leșinat…
VITELLIUS: Eu mi-am lovit piciorul aici, în zăpăceala asta mare. Cărau bagajele când la o poartă, când la ailaltă. N-am făcut față singur…” (pp. 103-105)
„FRATELE MAI MARE: Sunt eu păzitorul fratelui meu?
FRATELE MAI MIC: Deci nu ești păzitorul fratelui tău?
FRATELE MAI MARE: Nu.
FRATELE MAI MIC: Ai dreptate, ai putea chiar să mă și ucizi.
FRATELE MAI MARE: Dar nu te ucid. Nu-ți ofer plăcerea asta.
FRATELE MAI MIC: Uciderea din plăcere. Un obicei popular. Pot să-l folosesc?
FRATELE MAI MARE: Cu ce ocazie?
FRATELE MAI MIC: Cu oricare.
FRATELE MAI MARE: Și de ce suntem acu’ împreună?
FRATELE MAI MIC: Tu m-ai chemat aici.
FRATELE MAI MARE: Aparent. În realitate, tu.
FRATELE MAI MIC: Da?
FRATELE MAI MARE: Da.
FRATELE MAI MIC: Explică-mi treaba asta.
FRATELE MAI MARE: Aș putea să-ți explic. Mă crezi?
FRATELE MAI MIC: Te cred.
FRATELE MAI MARE: Așa te vreau. Deci, ce vrei să-mi spui?
FRATELE MAI MIC: Eu? (Tac amândoi.)
FRATELE MAI MIC: Eu?
FRATELE MAI MARE: Tu.
FRATELE MAI MIC: Am observat că-n ultimul timp îmi place să spun de două ori același lucru. Asta-i ceva nou. Faptul că-mi place să repet același lucru. Simt că exprim ceva numai dacă repet. Îmbătrânesc.
FRATELE MAI MARE: E timpul.
FRATELE MAI MIC: Nu-i timpul pentru nimic.
FRATELE MAI MARE: Încărunțești, băiețaș. Încărunțești foarte tare. E trist să constat. Faptul că fratele meu mai mic începe să-ncărunțească. Ai scris deja o poezie despre asta?
FRATELE MAI MIC: Îmi place să-ncărunțesc.
FRATELE MAI MARE: În schimb eu, dacă tot m-ai întrebat, în schimb eu nu mă mai pot odihni deloc. Deja nici nu mai visez să dorm ca cineva care doarme ca lumea. Dorm ca o coardă pe care au întins-o la maximum.
FRATELE MAI MIC: E bine să chelești. Am capu’ ca o bilă de biliard. Uită-te. Aici, în vârf.
FRATELE MAI MARE: Ți-e plin sacoul de mătreață.
FRATELE MAI MIC: Ar trebui să mă pieptăn.
FRATELE MAI MARE: Lipsa încordării mă chinuie mai tare decât încordarea însăși. Dacă sunt amabil cu cineva, chiar și foarte puțin, mi-e greață de propria-mi persoană.
FRATELE MAI MIC: Acum ți-e greață?
FRATELE MAI MARE: Acum nu mi-e greață.
FRATELE MAI MIC: Firește, îți place vocea mea. Sunt îndrăgostit de propria-mi voce. Din cauza asta zic de două ori. Pentru că eu zic totul de două ori. Sau poate pentru că nici mie nu-mi vine să cred ce vorbesc.
FRATELE MAI MARE: Tu înțelegi asta? Când mă port nasol cu un individ, sau ceva mai ferm, mai vehement, mai dur, în inima mea apar de-ndată sentimente afectuoase față de propria-mi persoană. Atunci, în sfârșit, mă iubesc puțin.
FRATELE MAI MIC: Frumos.
FRATELE MAI MARE: Dar pentru asta trebuie să fiu un gunoi, un ticălos. Ai mai auzit așa ceva?” (pp. 167-168)
„SOȚIA: O să fie. Îmi cunosc bărbatul. E suficient să-i aud vocea la telefon și deja știu exact ce-o să urmeze. În asemenea ocazii, e din cale-afară de politicos. Mai mult decât politicos. Este incredibil de atent. E un dulce, drăguț și lingușitor. Altminteri, e rece ca un ghețar. Dar în asemenea ocazii e drăgălaș, ca un ursuleț panda. Exact ca într-un film american. Un adevărat erou de serial. Îmi telefonează, îmi vorbește îndelung, mă cheamă chiar și de mai multe ori pe zi, vrea să știe cum mă simt. Și unde sunt. Dacă am mâncat, dacă mi-a reușit, mă întreabă ce să cumpere. Și cât timp mai rămân acolo unde tocmai sunt. «Am avut puțin timp liber, m-am gândit să te sun. Nu luăm masa de prânz împreună?» Când aud asta, rămân pe loc surprinsă. Dar în asemenea ocazii e mai bine dacă nu mă dau de gol. Îi ascult doar vocea, ascult cum îmi vorbește. Vorbește prea mult. Mă întreabă dacă nu mă doare capul. Firește, de la asta subit începe să mă doară capul, mă doare îngrozitor, dar îi spun că nu, nu mă doare. La care el îmi spune că vine îndată, rezolvă încă două telefoane, dar că vine imediat, pentru că simte pe vocea mea că mă doare capul. Îi spun că nu mă doare capul. Dar el susține morțiș că mă doare capul. Și pe bune mă doare. Mă întreabă ce trebuie să cumpere. Îi spun că deja am făcut cumpărăturile. Se interesează, pe o voce de contrabas, ce fac băieții. Vocea îi răsună în toată casa. Trebuie să îndepărtez receptorul de la ureche. Îmi spune că peste două săptămâni vom pleca în Portugalia. Că a și reținut biletele de avion. În asemenea situații, cel mai important e să nu spun nimic care să mă trădeze. Apoi nu mai am altceva de făcut decât să aflu unde a plecat și cu cine. Câteva telefoane, și deja știu. Am nevoie de tot mai puține telefoane. Uneori chiar nici nu-i nevoie să telefonez. Întotdeauna se dă de gol cu câte ceva. Cred că în mod intenționat. Vrea să merg după el. Știu că s-a întâlnit cu frate-su. Și ieri, și azi. Toată seara a monologat despre frate-su. Umbla în sus și-n jos prin cameră și vorbea, tot vorbea. Era nefericit din cauza ta. Dar am simțit, totuși, că vorbește despre altceva. Odinioară era mai precaut. Știu că-mi atârnă sânii. Știu că am pungi sub ochi. Dar oricând îmi pot găsi pe cineva. Cu asta îl pot înnebuni. Mie nu mi-e bine cu altcineva, dar e foarte bine că el înnebunește din cauza asta. Mă culc cu un străin numai ca să-l pot ține lângă mine pe monstrul ăsta trist, pe tatăl copiilor mei. Numai atunci îmi poate spune cât de mult mă iubește. E simplu de tot. Totuși, mă iubește, îmi dau seama în asemenea ocazii, în timp ce sufăr în brațele altui bărbat. Nici nu sufăr întotdeauna. Uneori e OK. Dar totuși, nu-mi pică bine. Un bărbat străin. Nu-mi plac bărbații străini.
FRATELE MAI MARE: Pot să spun ceva?
SOȚIA: Poți. Dar n-am să renunț la tine și cu asta basta. N-am să renunț niciodată. Nu mă interesează nici poveștile tale siropoase, pline de tristețe. Niște romane gen broșură, de proastă calitate, măi, urechilă. Nu mă interesează cu cine ești, ai fost, vei fi, pur și simplu, nu mă interesează. Dar să nu speri că voi renunța la tine. De altfel, nu mă interesează nici măcar cine sunt persoanele de față. Nu mă interesează ce fel de poveste ați inventat cu fratele tău mai mic. Doi copii de grădiniță. De la grupa mică. Niciodată n-o să vă maturizați. Sau homosexuali sau megalomani sau nimfomani. Sau necrofili. Dar pe mine nu mă deranjează. Din toată povestea asta, pe mine mă interesează numai hiena asta din deșert. Soțul meu. Nici tânăra grațioasă nu mă interesează. Întotdeauna o să existe tinere grațioase. Eu rezist.” (pp. 214-216)
SOLDATUL 2: Ce ești tu?
SOLDATUL 3: Medic? Brutar? Paznic? Senator?
SOLDATUL 4: Și de ce ești chel? Iată-mă (sic!), dar e o întrebare obligatorie.
VITELLIUS: Sunt un medic-paznic. (Veselie generală)
SOLDATUL 1: Nu brutar-senator?
SOLDATUL 2: Mai nou sunt și din ăștia. În zori coc pâinișoarele, înainte de masă merg la senat, seara taie vene.
SOLDATUL 3: Și noapte (sic!) pingelesc încălțăminte.
SOLDATUL 2: Suntem o nație multilaterală.
SOLDATUL 4: Dacă-i senator, n-avem voie să-l necăjim.
SOLDATUL 1: Știu.
SOLDATUL 3: Nici dacă-i brutar. Nici dacă-i medic.
VITELLIUS: Atunci pot să plec?
SOLDATUL 1: În calitatea ta de paznic am flecări cu drag cu tine.
VITELLIUS: Vă stau la dispoziție.
SOLDATUL 1: Asta-mi place deja.
SOLDATUL 2: Spune, n-ai văzut intrând în urmă cu aproximativ o juma’ de oră un bărbat chel care-i înalt și gras cam ca tine?
VITELLIUS: Nu.
SOLDATUL 3: De unde ai inelul ăsta frumos?
VITELLIUS: L-am primit de la cezarul meu. Un dar. De ziua mea de naștere, 18 iunie.
SOLDATUL 2: Fostul Cezar a ținut minte ziua ta de naștere?
VITELLIUS: Domnilor soldați, ziua aceea e deosebită în calendarul roman. În ziua aceea, nu-i permis să se emită legi.
SOLDATUL 1: Ești un paznic învățat, paznicule.
VITELLIUS: Toate actele publice întreprinse în ziua aceea aduc nenorocire peste oraș.
SOLDATUL 3: Frumos inel! Iar tu te-ai născut în ziua aceea.
VITELLIUS: Întâmplător. La fel și Vitellius.
SOLDATUL 3: Spune, măi paznicule, tot așa, întâmplător… Nu se poate ca întâmplător tu să fii… fostul domnitor? Vitellius? Cezarul?
VITELLIUS: Nu se poate.
SOLDATUL 1: Și de ce, mă rog frumos?
VITELLIUS: Nu obișnuiesc să fiu cezar. Eu sunt un simplu om, mă rog frumos. Păzesc poarta.
SOLDATUL 1: Unde vezi tu aici poartă?
VITELLIUS: Nu-i departe.
SOLDATUL 2: Dar e destul de departe ca tu să nu fi un paznic bun. Iar dacă nu ești un paznic bun…
VITELLIUS: Eu sunt un paznic foarte bun!
SOLDATUL 1: Ia fă câțiva pași în sus și-n jos. Se spune că Vitellius e șchiop. (Vitellius pornește, șchiopătează.) Se spune c-a devenit șchiop când în calitate de favorit al lui Nero a vrut să câștige cursa albaștrilor și s-a prăbușit… Zgura a răzuit de pe el vreo juma’ de kil de carne… Caii îl târau după ei în continuare — el râdea doar, apoi a leșinat…
VITELLIUS: Eu mi-am lovit piciorul aici, în zăpăceala asta mare. Cărau bagajele când la o poartă, când la ailaltă. N-am făcut față singur…” (pp. 103-105)
„FRATELE MAI MARE: Sunt eu păzitorul fratelui meu?
FRATELE MAI MIC: Deci nu ești păzitorul fratelui tău?
FRATELE MAI MARE: Nu.
FRATELE MAI MIC: Ai dreptate, ai putea chiar să mă și ucizi.
FRATELE MAI MARE: Dar nu te ucid. Nu-ți ofer plăcerea asta.
FRATELE MAI MIC: Uciderea din plăcere. Un obicei popular. Pot să-l folosesc?
FRATELE MAI MARE: Cu ce ocazie?
FRATELE MAI MIC: Cu oricare.
FRATELE MAI MARE: Și de ce suntem acu’ împreună?
FRATELE MAI MIC: Tu m-ai chemat aici.
FRATELE MAI MARE: Aparent. În realitate, tu.
FRATELE MAI MIC: Da?
FRATELE MAI MARE: Da.
FRATELE MAI MIC: Explică-mi treaba asta.
FRATELE MAI MARE: Aș putea să-ți explic. Mă crezi?
FRATELE MAI MIC: Te cred.
FRATELE MAI MARE: Așa te vreau. Deci, ce vrei să-mi spui?
FRATELE MAI MIC: Eu? (Tac amândoi.)
FRATELE MAI MIC: Eu?
FRATELE MAI MARE: Tu.
FRATELE MAI MIC: Am observat că-n ultimul timp îmi place să spun de două ori același lucru. Asta-i ceva nou. Faptul că-mi place să repet același lucru. Simt că exprim ceva numai dacă repet. Îmbătrânesc.
FRATELE MAI MARE: E timpul.
FRATELE MAI MIC: Nu-i timpul pentru nimic.
FRATELE MAI MARE: Încărunțești, băiețaș. Încărunțești foarte tare. E trist să constat. Faptul că fratele meu mai mic începe să-ncărunțească. Ai scris deja o poezie despre asta?
FRATELE MAI MIC: Îmi place să-ncărunțesc.
FRATELE MAI MARE: În schimb eu, dacă tot m-ai întrebat, în schimb eu nu mă mai pot odihni deloc. Deja nici nu mai visez să dorm ca cineva care doarme ca lumea. Dorm ca o coardă pe care au întins-o la maximum.
FRATELE MAI MIC: E bine să chelești. Am capu’ ca o bilă de biliard. Uită-te. Aici, în vârf.
FRATELE MAI MARE: Ți-e plin sacoul de mătreață.
FRATELE MAI MIC: Ar trebui să mă pieptăn.
FRATELE MAI MARE: Lipsa încordării mă chinuie mai tare decât încordarea însăși. Dacă sunt amabil cu cineva, chiar și foarte puțin, mi-e greață de propria-mi persoană.
FRATELE MAI MIC: Acum ți-e greață?
FRATELE MAI MARE: Acum nu mi-e greață.
FRATELE MAI MIC: Firește, îți place vocea mea. Sunt îndrăgostit de propria-mi voce. Din cauza asta zic de două ori. Pentru că eu zic totul de două ori. Sau poate pentru că nici mie nu-mi vine să cred ce vorbesc.
FRATELE MAI MARE: Tu înțelegi asta? Când mă port nasol cu un individ, sau ceva mai ferm, mai vehement, mai dur, în inima mea apar de-ndată sentimente afectuoase față de propria-mi persoană. Atunci, în sfârșit, mă iubesc puțin.
FRATELE MAI MIC: Frumos.
FRATELE MAI MARE: Dar pentru asta trebuie să fiu un gunoi, un ticălos. Ai mai auzit așa ceva?” (pp. 167-168)
„SOȚIA: O să fie. Îmi cunosc bărbatul. E suficient să-i aud vocea la telefon și deja știu exact ce-o să urmeze. În asemenea ocazii, e din cale-afară de politicos. Mai mult decât politicos. Este incredibil de atent. E un dulce, drăguț și lingușitor. Altminteri, e rece ca un ghețar. Dar în asemenea ocazii e drăgălaș, ca un ursuleț panda. Exact ca într-un film american. Un adevărat erou de serial. Îmi telefonează, îmi vorbește îndelung, mă cheamă chiar și de mai multe ori pe zi, vrea să știe cum mă simt. Și unde sunt. Dacă am mâncat, dacă mi-a reușit, mă întreabă ce să cumpere. Și cât timp mai rămân acolo unde tocmai sunt. «Am avut puțin timp liber, m-am gândit să te sun. Nu luăm masa de prânz împreună?» Când aud asta, rămân pe loc surprinsă. Dar în asemenea ocazii e mai bine dacă nu mă dau de gol. Îi ascult doar vocea, ascult cum îmi vorbește. Vorbește prea mult. Mă întreabă dacă nu mă doare capul. Firește, de la asta subit începe să mă doară capul, mă doare îngrozitor, dar îi spun că nu, nu mă doare. La care el îmi spune că vine îndată, rezolvă încă două telefoane, dar că vine imediat, pentru că simte pe vocea mea că mă doare capul. Îi spun că nu mă doare capul. Dar el susține morțiș că mă doare capul. Și pe bune mă doare. Mă întreabă ce trebuie să cumpere. Îi spun că deja am făcut cumpărăturile. Se interesează, pe o voce de contrabas, ce fac băieții. Vocea îi răsună în toată casa. Trebuie să îndepărtez receptorul de la ureche. Îmi spune că peste două săptămâni vom pleca în Portugalia. Că a și reținut biletele de avion. În asemenea situații, cel mai important e să nu spun nimic care să mă trădeze. Apoi nu mai am altceva de făcut decât să aflu unde a plecat și cu cine. Câteva telefoane, și deja știu. Am nevoie de tot mai puține telefoane. Uneori chiar nici nu-i nevoie să telefonez. Întotdeauna se dă de gol cu câte ceva. Cred că în mod intenționat. Vrea să merg după el. Știu că s-a întâlnit cu frate-su. Și ieri, și azi. Toată seara a monologat despre frate-su. Umbla în sus și-n jos prin cameră și vorbea, tot vorbea. Era nefericit din cauza ta. Dar am simțit, totuși, că vorbește despre altceva. Odinioară era mai precaut. Știu că-mi atârnă sânii. Știu că am pungi sub ochi. Dar oricând îmi pot găsi pe cineva. Cu asta îl pot înnebuni. Mie nu mi-e bine cu altcineva, dar e foarte bine că el înnebunește din cauza asta. Mă culc cu un străin numai ca să-l pot ține lângă mine pe monstrul ăsta trist, pe tatăl copiilor mei. Numai atunci îmi poate spune cât de mult mă iubește. E simplu de tot. Totuși, mă iubește, îmi dau seama în asemenea ocazii, în timp ce sufăr în brațele altui bărbat. Nici nu sufăr întotdeauna. Uneori e OK. Dar totuși, nu-mi pică bine. Un bărbat străin. Nu-mi plac bărbații străini.
FRATELE MAI MARE: Pot să spun ceva?
SOȚIA: Poți. Dar n-am să renunț la tine și cu asta basta. N-am să renunț niciodată. Nu mă interesează nici poveștile tale siropoase, pline de tristețe. Niște romane gen broșură, de proastă calitate, măi, urechilă. Nu mă interesează cu cine ești, ai fost, vei fi, pur și simplu, nu mă interesează. Dar să nu speri că voi renunța la tine. De altfel, nu mă interesează nici măcar cine sunt persoanele de față. Nu mă interesează ce fel de poveste ați inventat cu fratele tău mai mic. Doi copii de grădiniță. De la grupa mică. Niciodată n-o să vă maturizați. Sau homosexuali sau megalomani sau nimfomani. Sau necrofili. Dar pe mine nu mă deranjează. Din toată povestea asta, pe mine mă interesează numai hiena asta din deșert. Soțul meu. Nici tânăra grațioasă nu mă interesează. Întotdeauna o să existe tinere grațioase. Eu rezist.” (pp. 214-216)
Displaying 1 - 3 of 3 reviews