What do you think?
Rate this book
Il buio e il miele
Il capitano Fausto, protagonista del libro, l'ufficiale che per un incidente di pace e non di guerra ha perso la vista e una mano, è un Achab senza Balena Bianca, prigioniero di un mondo nero, un Ulisse senza Iliade, al quale resta la possibilità di una piccola Odissea (una settimana, cinque più due come si dice nel gergo delle caserme), tra Genova e Roma, con tappa conclusiva Napoli dove lo attende (proprio a Napoli, la città del sole) un appuntamento con la morte. Lo strano destino di questo romanzo è di essere più famoso con il suo nome di battaglia cinematografico, Profumo di donna, che con il suo titolo originale. Il buio e il miele ha ispirato memorabili interpretazioni a due grandissimi attori come Vittorio Gassman (1974) e Al Pacino (1992).
160 pages, Paperback
First published January 1, 1969
49 people are currently reading
907 people want to read
About the author
Giovanni Arpino
76 books24 followersGiovanni Arpino was an Italian writer and journalist.
Born in Pula (in Istria, then part of Italy) to Piedmontese parents, Arpino moved to Bra in the Province of Cuneo. Here he married Caterina Brero before moving to Turin, where he would remain for the rest of his life.
He graduated in 1951 with a thesis on the Russian poet Sergei Yesenin, and the following year made his literary debut with the novel Sei stato felice, Giovanni, published by Einaudi. He also took up sports journalism, writing for the daily papers La Stampa and Il Giornale; together with Gianni Brera at the La Gazzetta dello Sport he brought a new literary quality to Italian writing on sport. His most important work in this line was the 1977 football novel Azzurro tenebra. Arpino also wrote plays, short stories, epigrams and stories for children.
In Italy he got to know the Argentinian writer, and fellow sports enthusiast, Osvaldo Soriano and won the Strega Prize of 1964 with L'ombra delle colline, the Premio Campiello of 1972 with Randagio è l'eroe and the SuperCampiello of 1980 with Il fratello italiano. His novels are characterised by a dry and ironical style.
His story Il buio e il miele was made into two films: Dino Risi's Profumo di donna, with Vittorio Gassman, and Martin Brest's Scent of a Woman, which earnt Al Pacino an Academy Award for Best Actor.
Arpino died in Turin in 1987. His links to his childhood town of Bra have been maintained by the establishment of a multi-functional cultural centre and of a prize for children's literature.
Born in Pula (in Istria, then part of Italy) to Piedmontese parents, Arpino moved to Bra in the Province of Cuneo. Here he married Caterina Brero before moving to Turin, where he would remain for the rest of his life.
He graduated in 1951 with a thesis on the Russian poet Sergei Yesenin, and the following year made his literary debut with the novel Sei stato felice, Giovanni, published by Einaudi. He also took up sports journalism, writing for the daily papers La Stampa and Il Giornale; together with Gianni Brera at the La Gazzetta dello Sport he brought a new literary quality to Italian writing on sport. His most important work in this line was the 1977 football novel Azzurro tenebra. Arpino also wrote plays, short stories, epigrams and stories for children.
In Italy he got to know the Argentinian writer, and fellow sports enthusiast, Osvaldo Soriano and won the Strega Prize of 1964 with L'ombra delle colline, the Premio Campiello of 1972 with Randagio è l'eroe and the SuperCampiello of 1980 with Il fratello italiano. His novels are characterised by a dry and ironical style.
His story Il buio e il miele was made into two films: Dino Risi's Profumo di donna, with Vittorio Gassman, and Martin Brest's Scent of a Woman, which earnt Al Pacino an Academy Award for Best Actor.
Arpino died in Turin in 1987. His links to his childhood town of Bra have been maintained by the establishment of a multi-functional cultural centre and of a prize for children's literature.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 88 reviews
January 6, 2023
Firstly, nothing against good old Al Pacino, who was worthy of an Oscar for his performance, but the 1992 film basically Americanized the novel and shares very little with the source material: the novel is very Italian. Dino Risi's 1974 film Woman's Perfume feels closer to Arpino's work, but even that, which captures important issues related to Italian culture at the time, just like the novel did, felt more like a tragicomedy. The novel has way more complex characterization, and is more thought-provoking thus ultimately better, as I truly felt the frustration of one's blindness more than either of the two films. With drunken Fausto's bouts of anger and merciless cynicism, the relationship he had with his travelling companion was less like a developing friendship where close affection comes into play, and more a bonding of two individuals facing up to the cruel face of reality. The novel turns somewhat bittersweet towards the end, and there is a glint of humour at times, but Arpino never gets mawkish when it comes to Fausto's disability. I found it quite a haunting read, and clearly liked it a lot more than others did. I much prefer the original Italian title too - Il Buio e il Miele (The Darkness and the Honey), which was changed to Scent of a Woman.
May 24, 2025
Вероятно никога нямаше да прочета тази книга, ако не беше чудесния 🇺🇸 филм с големия Ал Пачино, направен по мотив от нея. Но това се оказаха две коренно различни произведения, които не делят дори общи идеи или генезис.
Мрачно и тегаво върви, а и не е много забавно за прочит, не бих препоръчал.
Цитат:
"Докато светът се е страхувал от дявола, всичко е било по-различно."
Мрачно и тегаво върви, а и не е много забавно за прочит, не бих препоръчал.
Цитат:
"Докато светът се е страхувал от дявола, всичко е било по-различно."
March 20, 2017
Am citit cartea pentru că am văzut filmul... *Da, se mai întâmplă și asta: o carte devenită celebră datorită filmului, iar nu invers.* Pot să spun că nici nu se compară. Filmul este net superior... El nu preia decât ideea cărți, dar o adaptează într-un stil elegant, cu Al Pacino în scenă.
Cartea -chiar și fără a o compara cu filmul- este de nimic. :)
Cartea -chiar și fără a o compara cu filmul- este de nimic. :)
January 5, 2025
They say the book is always better than its film adaptation. So, when you watch a film like Martin Brest's classic Scent of a Woman, featuring Al Pacino's brilliant performance as a blind officer, you expect the novel to blow you away and leave you breathless. After all, if the adaptation is that good, the literary source material must be even better. Then, you read the novel.
Originally titled Darkness and Honey—a name presumably intended to highlight the novel’s themes—in many editions, the title was changed to Scent of a Woman due to the success of the 1974 film adaptation, which was highly praised and remained truer to the novel than the American version.
If you’ve seen the film, you already have a general idea of the story. A retired blind officer, after losing his sight and one arm in an accident caused by his recklessness, now lives a life of bitterness and hatred. He hates the world because he hates himself. He’s an alcoholic, rude, and arrogant. He spends freely, though he’s wealthy. He cares nothing for money and doesn’t believe in love, even fleeing from it when it’s offered to him on a silver platter. At least, that’s what he claims, but the truth is more complicated.
Ciccio is a young soldier tasked with spending the next seven days as Fausto’s assistant—essentially, his eyes. Together, they travel across Italy, from Turin to Naples, though the true reason for Fausto’s journey won’t become clear to Ciccio until they reach their destination. Ciccio is a nickname Fausto gives to all his assistants—a name more suited to a dog than a person, but that’s just who Fausto is. He doesn’t care much about what others think.
This is a journey of two blind men: one figuratively and the other literally. By the journey's end, both will realize certain truths that had eluded them. In a way, it’s their destined path. At least, it was meant to be. Unfortunately, whether it’s due to the translation or the fact that Arpino simply didn’t have the strength to deliver a powerful, emotional story and fully exploit its potential, I can’t say. What I can say is that Scent of a Woman is a mediocre novel. Its first half is somewhat worthwhile, but it later dissolves into a sea of muddled dialogue that is supposed to teach us something but ultimately leads nowhere.
What hurts the most is the characters' lack of emotion and depth. A story like this should be brimming with both. Just watch the film, and you’ll see what I mean. The tango scene alone between Pacino and the young Gabrielle Anwar is worth more than the entire novel.
The characters—Fausto, Ciccio, and Sara—feel like cardboard cutouts inserted into the book pages without much life. Fausto occasionally shines, allowing us to piece together a somewhat clearer picture of him. Ciccio, however, is one of the dullest narrators you’ll ever encounter, while Sara was meant to personify love itself. Instead, we get a lovestruck girl whose obsession overshadows her credibility. Yes, she sees beyond Fausto’s bitterness and doesn’t mind his disabilities or the fact that he doesn’t love her. But how did she get to that point? Yes, he loves her but pushes her away, believing he doesn’t deserve her—he’s too scarred and doesn’t want her to see him as he is. He believes she’s too young to waste her life on someone like him. Yes, she loves him unconditionally, wants only him, and doesn’t care about anything else. She even studied medicine because of him. But all of this feels unconvincing and fails to engage the reader.
The back cover even describes it as a humorous story. Unfortunately, that humor eluded me entirely.
After finishing the novel, you’ll realize you don’t care about the characters or their fates, nor does the book leave any emotional impact. It’s a shame because Arpino had an extraordinary story here, but its execution fell flat. You’re better off rewatching Brest’s film (or the Italian version if you can; I’m sure it is as good as it gets), which handles the material much better. It’s a testament to how a skilled screenwriter like Bo Goldman can elevate source material and create a film that surpasses the book.
Originally titled Darkness and Honey—a name presumably intended to highlight the novel’s themes—in many editions, the title was changed to Scent of a Woman due to the success of the 1974 film adaptation, which was highly praised and remained truer to the novel than the American version.
If you’ve seen the film, you already have a general idea of the story. A retired blind officer, after losing his sight and one arm in an accident caused by his recklessness, now lives a life of bitterness and hatred. He hates the world because he hates himself. He’s an alcoholic, rude, and arrogant. He spends freely, though he’s wealthy. He cares nothing for money and doesn’t believe in love, even fleeing from it when it’s offered to him on a silver platter. At least, that’s what he claims, but the truth is more complicated.
Ciccio is a young soldier tasked with spending the next seven days as Fausto’s assistant—essentially, his eyes. Together, they travel across Italy, from Turin to Naples, though the true reason for Fausto’s journey won’t become clear to Ciccio until they reach their destination. Ciccio is a nickname Fausto gives to all his assistants—a name more suited to a dog than a person, but that’s just who Fausto is. He doesn’t care much about what others think.
This is a journey of two blind men: one figuratively and the other literally. By the journey's end, both will realize certain truths that had eluded them. In a way, it’s their destined path. At least, it was meant to be. Unfortunately, whether it’s due to the translation or the fact that Arpino simply didn’t have the strength to deliver a powerful, emotional story and fully exploit its potential, I can’t say. What I can say is that Scent of a Woman is a mediocre novel. Its first half is somewhat worthwhile, but it later dissolves into a sea of muddled dialogue that is supposed to teach us something but ultimately leads nowhere.
What hurts the most is the characters' lack of emotion and depth. A story like this should be brimming with both. Just watch the film, and you’ll see what I mean. The tango scene alone between Pacino and the young Gabrielle Anwar is worth more than the entire novel.
The characters—Fausto, Ciccio, and Sara—feel like cardboard cutouts inserted into the book pages without much life. Fausto occasionally shines, allowing us to piece together a somewhat clearer picture of him. Ciccio, however, is one of the dullest narrators you’ll ever encounter, while Sara was meant to personify love itself. Instead, we get a lovestruck girl whose obsession overshadows her credibility. Yes, she sees beyond Fausto’s bitterness and doesn’t mind his disabilities or the fact that he doesn’t love her. But how did she get to that point? Yes, he loves her but pushes her away, believing he doesn’t deserve her—he’s too scarred and doesn’t want her to see him as he is. He believes she’s too young to waste her life on someone like him. Yes, she loves him unconditionally, wants only him, and doesn’t care about anything else. She even studied medicine because of him. But all of this feels unconvincing and fails to engage the reader.
The back cover even describes it as a humorous story. Unfortunately, that humor eluded me entirely.
After finishing the novel, you’ll realize you don’t care about the characters or their fates, nor does the book leave any emotional impact. It’s a shame because Arpino had an extraordinary story here, but its execution fell flat. You’re better off rewatching Brest’s film (or the Italian version if you can; I’m sure it is as good as it gets), which handles the material much better. It’s a testament to how a skilled screenwriter like Bo Goldman can elevate source material and create a film that surpasses the book.
October 8, 2019
Ladies and gentlemen, I now begin writing the review of "Woman Essence" and I suppose it will be a less long, and less complicated, critique than the previous ones. I bought this book from a thrift store in Valladolid for several reasons. One of them was for the few Italian writers, who recommended Goodreads, and the second is because it served as an adaptation to two wonderful films. https://www.filmaffinity.com/es/film8... https://www.filmaffinity.com/es/film7... it is curious the Italian version was called Woman's Perfume, and the character of Faust Og. was wonderfully played by Vittorio Gassman, and was driven by a young bison with more malice than expectation, and then there is Martin Brest's wonderful film with anthology Al Pacino and Chris O'Donell. And that it involved Al Pacino, who is one of my favorite performers, his only-party. The film is also very famous for the wonderful Al Pacino has with the adorable Gabrielle Anwar, and took many licenses regarding the Italian version. Well, if you like me are a fan of Martin Brest's film, then you may find it more hard to read this novel, and you may be disappointed. Arpino's original novel is much more like the Italian film, where the lazarillo relationship between Ciccio, and Fausto G. she is relegated by the love story with Sarah with what this film, perhaps more likes the female sex, than, the male, while Charlie's story with Frank Slight is a story of affiliation, friendship, and moral reference. It's true that the subplot in which Charlie has to denounce some colleagues he's seen to do something wrong. Whether it chiva or it doesn't chiva or follow the code of rich children or not. In the end he ends up opting for a third way. This one will please men better. The novel is very complex, perhaps too much for my taste. The creator, or the writer is a reflection of his fantasies, as the teacher of a person he loved very much said. In this case the quotations that Arpino chooses at first are decisive, and serve to characterize which novel we will read. Arpino takes a quote from Rilke https://www.goodreads.com/author/show... one of the most curious, and complex writers, who may exist with certain mystical abductions, and the other quote he chooses is that of the German philosopher Martin Heidegger one of the pioneers of phenomenology together with Edmund Husserl, who was also Edith Stein's teacher best known to us as St Teresa Benedicta of the Cross, who for being Jewish, although conversing the Catholic religion died in Auschwich https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show...# (this character will make a cameo in T.M. Doran's wonderful novel "Toward the Gleam" https://www.goodreads.com/book/show/1... https://www.goodreads.com/author/show... which is more than just a biography of J.R.R. Tolkien. It's an X-ray from the first half of the 20th century. This is a novel, reflecting a vitalist man, affected by injury in this case caused by an accident, which leaves him blind and paralyzed. So he's a man who expresses his bitterness in others there that the relationship with his surroundings is complicated. Instead, his lazarillo https://www.goodreads.com/book/show/6... Ciccio (not the name of the protagonist, but it is the one assigned by Faust) is a young man, who opens himself to life. That though your obligatory companion (whom you must care for for a week). We don't know, because this character is cared for by an aunt/prima. One of the things, which is repeated in all three versions of this story is the presence of the cat. In this case, Baron . That, despite the sharpness of Faust, he strives to say that he hates it. I don't think so. I have a very particular opinion about Faust, and that is that he is a good man, to which his invisience has made life bitter. My father has told me, there is no greater horror than to go blind. Yet despite their bad character and in putting their lazarillo Ciccio (the typical buddy story, although it is also a generational story) both enjoy life. In fact, the character of Faust serves us to have Arpino unfold the philosophical ideas of the novel the vitalism, phenomenology, neo-Kanianism, and I am rushed this novel has a little Dostoyevsky, https://www.goodreads.com/author/show... , and it has a neorealist touch too, as the descriptions of Italy's 50-60s are excellent. There is like a struggle to enjoy the pleasures of life in a hedonistic, almost epicurean way, especially with women, and the truth is that Faust without being as attractive as the attractive character as Slight manages to attract them. In fact, Faust almost seems to absorb the vitality of those around the aunt/prima, the priest cousin he has in Rome, his friend Vincenzo, who appears a dull shadow of Faust, and also that character that has happened to him the same thing as Fausto , but it's apathetic, boring, doesn't feel like living. The women are very attractive Mirka, Michelina, Candida. . Although it's Sara who seems to go a little further. The only one who besides falling into Faust's arms really loves him. But the novel is suffering from something that makes me cranky is irrational, sometimes ideological, Sara's exaggerations are worse, than Faust's. In fact, the second part is suffocating, overwhelming, not only because of what will happen, but also by Sara's reaction, which looks like a possessive, irrational, and jealous animal. There are two scenes, which I like, and that show me one thing the ability of the human being to do good in difficult times. . The best is the scene of the Café in Rome, and the conversation with the waiter, and when Sara can be honest with Ciccio and tells her how she sees Faust, despite how gulf Faust is. It almost reminds me of Graham Greene, or what Mallcolm Muggeridge said about Graham Greene https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show... because Faust has reminded me a little of that Malcolm Muggeridge said of himself "That he was a great sinner wanting to be a saint" and Graham Greene"That he was a saint trying to play a sinner." It is a bittersweet novel, very Italian as I read it I thought of Giorgio Scerbanenco https://www.goodreads.com/author/show... It is better the first part, than the second part, which i was more unpleasant, and I was left with the dignity of the person, which is as Dr. Moscati would say, a microuniverse, something genuine, and of self-worth created by an almighty, loving and creative intelligence. Each person has courage, and if this novel can do, that you see a person with a disability with other eyes welcome either as Frank G. Slaughter did with "There is no greater love" https://www.goodreads.com/book/show/3... The end seems to me the right one because one character suffers a great methane thanks to love, and the other enters fully into adult life. So I wanted to see her, and I hope that what I write to you can be useful to Goodreads users, to understand this novel.
............................................................................................................................................................................
Damas y caballeros ahora empiezo a escribir la crítica de “Esencia de mujer” y me supongo, que será una crítica menos larga, y menos complicada, que las anteriores. Este libro lo compré en una tienda de segunda mano de Valladolid por varias razones. Una de ellas era por los pocos escritores italianos, que me recomienda Goodreads, y la segunda es porque sirvió de adaptación a dos maravillosas películas. https://www.filmaffinity.com/es/film8... https://www.filmaffinity.com/es/film7... es curioso la versión italiana se llamaba Perfume de mujer, y el personaje de Fausto G. estaba interpretado maravillosamente por Vittorio Gassman, y era conducido por un bisoño joven con más malicia de la esperable, y luego está la maravillosa película de Martin Brest con unos antológicos Al Pacino y Chris O´Donell. Y que supuso a Al Pacino, que es uno de mis interpretes favoritos su único Óscar. La película también es muy famosa por el maravilloso que tiene Al Pacino con la adorable Gabrielle Anwar, y se tomó muchas licencias con respecto a la versión italiana. Pues bien, si usted como yo es fan de la película de Martin Brest, entonces puede que le cueste más leer esta novela, y es posible que le decepcione. La novela original de Arpino se parece muchísimo más a la película italiana, dónde la relación de lazarillo entre Ciccio, y Fausto G. queda relegada por la historia de amor con Sarah con lo que esta película, quizá guste más al sexo femenino, que, al masculino, mientras que la historia de Charlie con Frank Slight es una historia de filiación, amistad, y de referente moral. Es verdad que la subtrama en la que Charlie tiene que denunciar a unos compañeros a los que ha visto hacer algo malo. Si se chiva o no se chiva o sigue el código de los niños ricos o no. Al final acaba optando por una tercera vía. Esta gustará más a los hombres.
La novela es muy compleja, quizá demasiado para mi gusto. El creador, o el escritor es un reflejo de sus fantasías, como decía el maestro de una persona a la que quería muchísimo. En este caso las citas que Arpino escoge al principio son decisivas, y sirven para caracterizar que novela vamos a leer. Arpino coge una cita de Rilke https://www.goodreads.com/author/show... uno de los escritores más curiosos, y complejos, que pueden existir con ciertos raptos místicas, y la otra cita que escoge es la del filósofo alemán Martin Heidegger uno de los pioneros de la fenomenonlogía junto con Edmund Husserl, que también fue el maestro de Edith Stein más conocido por nosotros como Santa Teresa Benedicta de la Cruz, que por ser judía, aunque conversa a la religión católica murió en Auschwich https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show...# (este personaje hará un cameo en la maravillosa novela de T.M. Doran “Toward the Gleam” https://www.goodreads.com/book/show/1... https://www.goodreads.com/author/show... que es algo más que una biografía de J.R.R. Tolkien. Es una radiografía de la primera mitad del siglo XX. Esta es una novela, que refleja a un hombre vitalista, afectado por una lesión en este caso provocado por un accidente, que le deja ciego y paralítico. Así que es un hombre que expresa su amargura en los demás de ahí que la relación con su entorno sea complicada. En cambio, su lazarillo https://www.goodreads.com/book/show/6... Ciccio (no es el nombre del protagonista, pero es el que le asigna Fausto) es un joven, que se abre hacia la vida. Que a pesar de que su obligado compañero (a quien debe cuidar durante una semana). No sabemos, porque este personaje está cuidado por una tía/prima. Una de las cosas, que se repite en las tres versiones de esta historia es la presencia del gato. En este caso Barón. Que, a pesar de la agudeza de Fausta, que se empeña en decir que lo odia. Yo no lo creo. Tengo una opinión muy particular sobre Fausto, y es que es un hombre bueno, a la que su invidencia ha amargado la vida. Mi padre me ha dicho, que no hay mayor horror, que quedarse ciego. Con todo a pesar de su mal carácter y en poner a caldo a su lazarillo Ciccio (la típica buddy story, aunque también es una historia generacional) ambos disfrutan de la vida. De hecho, el personaje de Fausto nos sirve para que Arpino despliegue las ideas filosóficas de la novela el vitalismo, fenomenología, neokanianismo, y se me apuran esta novela tiene un poco de Dostoyevski https://www.goodreads.com/author/show... , y tiene un toque neorrealista también, pues las descripciones de la Italia de los 50-60 son excelentes. Hay como una lucha por disfrutar los placeres de la vida de forma hedonista, casi epicúrea, sobre todo con las mujeres, y la verdad es que Fausto sin ser tan atractivo como el personaje atractivo como Slight consigue atraerlas. De hecho, Fausto casi parece absorber la vitalidad de los que tiene alrededor la tía/prima, el primo cura que tiene en Roma, su amigo Vincenzo, que aparece una sombra apagada de Fausto, y además ese personaje que le ha ocurrido lo mismo que a Fausto, pero es apático, aburrido no tiene ganas de vivir. Las mujeres son muy atrayentes Mirka, Michelina, Candida. Aunque es Sara la que parece ir un poco más allá. La única que a parte de caer en los brazos de Fausto le ama de verdad. Pero la novela adolece de algo que me pone de mal humor es irracional, a veces ilógica, los exabruptos de Sara son peores, que los de Fausto. De hecho, la segunda parte es asfixiante, sobrecogedora, no sólo por lo que va a ocurrir, sino también por la reacción de Sara, que parece un animal posesivo, irracional, y celoso. Hay dos escenas, que me gustan, y que me demuestran una cosa la capacidad del ser humano de hacer el bien en momentos difíciles. Lo mejor es la escena del Café en Roma, y la conversación con el camarero, y cuando Sara se sincera con Ciccio y le cuenta cómo ve a Fausto, a pesar de lo golfo que es Fausto. Casi me recuerda a Graham Greene, o lo que decía Mallcolm Muggeridge de Graham Greene https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show... porque Fausto me ha recordado un poco a eso Malcolm Muggeridge decía de sí mismo “Que era un gran pecador queriendo ser un santo” y de Graham Greene “Que era un santo que intentaba hacer de pecador”. Es una novela agridulce, muy italiana mientras la leía pensaba en Giorgio Scerbanenco https://www.goodreads.com/author/show... Es mejor la primera parte, que la segunda, que se me hizo más desagradable, y me quedó con la dignidad de la persona, que es como diría el Doctor Moscati un microuniverso, algo genuino, y de valía por sí mismo creado por una inteligencia todopoderosa, amorosa y creativa. Cada persona tiene valor, y si esta novela puede hacer, que usted vea a una persona con discapacidad con otros ojos bienvenida sea como lo hizo Frank G. Slaughter con “No hay amor más grande” https://www.goodreads.com/book/show/3... El final me parece el adecuado porque un personaje sufre una gran metanoia gracias al amor, y el otro entra de pleno en la vida adulta.
Así he querido verla yo, y espero que lo que les escriba les pueda ser útil a losusuariosdeGoodreads.
............................................................................................................................................................................
Damas y caballeros ahora empiezo a escribir la crítica de “Esencia de mujer” y me supongo, que será una crítica menos larga, y menos complicada, que las anteriores. Este libro lo compré en una tienda de segunda mano de Valladolid por varias razones. Una de ellas era por los pocos escritores italianos, que me recomienda Goodreads, y la segunda es porque sirvió de adaptación a dos maravillosas películas. https://www.filmaffinity.com/es/film8... https://www.filmaffinity.com/es/film7... es curioso la versión italiana se llamaba Perfume de mujer, y el personaje de Fausto G. estaba interpretado maravillosamente por Vittorio Gassman, y era conducido por un bisoño joven con más malicia de la esperable, y luego está la maravillosa película de Martin Brest con unos antológicos Al Pacino y Chris O´Donell. Y que supuso a Al Pacino, que es uno de mis interpretes favoritos su único Óscar. La película también es muy famosa por el maravilloso que tiene Al Pacino con la adorable Gabrielle Anwar, y se tomó muchas licencias con respecto a la versión italiana. Pues bien, si usted como yo es fan de la película de Martin Brest, entonces puede que le cueste más leer esta novela, y es posible que le decepcione. La novela original de Arpino se parece muchísimo más a la película italiana, dónde la relación de lazarillo entre Ciccio, y Fausto G. queda relegada por la historia de amor con Sarah con lo que esta película, quizá guste más al sexo femenino, que, al masculino, mientras que la historia de Charlie con Frank Slight es una historia de filiación, amistad, y de referente moral. Es verdad que la subtrama en la que Charlie tiene que denunciar a unos compañeros a los que ha visto hacer algo malo. Si se chiva o no se chiva o sigue el código de los niños ricos o no. Al final acaba optando por una tercera vía. Esta gustará más a los hombres.
La novela es muy compleja, quizá demasiado para mi gusto. El creador, o el escritor es un reflejo de sus fantasías, como decía el maestro de una persona a la que quería muchísimo. En este caso las citas que Arpino escoge al principio son decisivas, y sirven para caracterizar que novela vamos a leer. Arpino coge una cita de Rilke https://www.goodreads.com/author/show... uno de los escritores más curiosos, y complejos, que pueden existir con ciertos raptos místicas, y la otra cita que escoge es la del filósofo alemán Martin Heidegger uno de los pioneros de la fenomenonlogía junto con Edmund Husserl, que también fue el maestro de Edith Stein más conocido por nosotros como Santa Teresa Benedicta de la Cruz, que por ser judía, aunque conversa a la religión católica murió en Auschwich https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show...# (este personaje hará un cameo en la maravillosa novela de T.M. Doran “Toward the Gleam” https://www.goodreads.com/book/show/1... https://www.goodreads.com/author/show... que es algo más que una biografía de J.R.R. Tolkien. Es una radiografía de la primera mitad del siglo XX. Esta es una novela, que refleja a un hombre vitalista, afectado por una lesión en este caso provocado por un accidente, que le deja ciego y paralítico. Así que es un hombre que expresa su amargura en los demás de ahí que la relación con su entorno sea complicada. En cambio, su lazarillo https://www.goodreads.com/book/show/6... Ciccio (no es el nombre del protagonista, pero es el que le asigna Fausto) es un joven, que se abre hacia la vida. Que a pesar de que su obligado compañero (a quien debe cuidar durante una semana). No sabemos, porque este personaje está cuidado por una tía/prima. Una de las cosas, que se repite en las tres versiones de esta historia es la presencia del gato. En este caso Barón. Que, a pesar de la agudeza de Fausta, que se empeña en decir que lo odia. Yo no lo creo. Tengo una opinión muy particular sobre Fausto, y es que es un hombre bueno, a la que su invidencia ha amargado la vida. Mi padre me ha dicho, que no hay mayor horror, que quedarse ciego. Con todo a pesar de su mal carácter y en poner a caldo a su lazarillo Ciccio (la típica buddy story, aunque también es una historia generacional) ambos disfrutan de la vida. De hecho, el personaje de Fausto nos sirve para que Arpino despliegue las ideas filosóficas de la novela el vitalismo, fenomenología, neokanianismo, y se me apuran esta novela tiene un poco de Dostoyevski https://www.goodreads.com/author/show... , y tiene un toque neorrealista también, pues las descripciones de la Italia de los 50-60 son excelentes. Hay como una lucha por disfrutar los placeres de la vida de forma hedonista, casi epicúrea, sobre todo con las mujeres, y la verdad es que Fausto sin ser tan atractivo como el personaje atractivo como Slight consigue atraerlas. De hecho, Fausto casi parece absorber la vitalidad de los que tiene alrededor la tía/prima, el primo cura que tiene en Roma, su amigo Vincenzo, que aparece una sombra apagada de Fausto, y además ese personaje que le ha ocurrido lo mismo que a Fausto, pero es apático, aburrido no tiene ganas de vivir. Las mujeres son muy atrayentes Mirka, Michelina, Candida. Aunque es Sara la que parece ir un poco más allá. La única que a parte de caer en los brazos de Fausto le ama de verdad. Pero la novela adolece de algo que me pone de mal humor es irracional, a veces ilógica, los exabruptos de Sara son peores, que los de Fausto. De hecho, la segunda parte es asfixiante, sobrecogedora, no sólo por lo que va a ocurrir, sino también por la reacción de Sara, que parece un animal posesivo, irracional, y celoso. Hay dos escenas, que me gustan, y que me demuestran una cosa la capacidad del ser humano de hacer el bien en momentos difíciles. Lo mejor es la escena del Café en Roma, y la conversación con el camarero, y cuando Sara se sincera con Ciccio y le cuenta cómo ve a Fausto, a pesar de lo golfo que es Fausto. Casi me recuerda a Graham Greene, o lo que decía Mallcolm Muggeridge de Graham Greene https://www.goodreads.com/author/show... https://www.goodreads.com/author/show... porque Fausto me ha recordado un poco a eso Malcolm Muggeridge decía de sí mismo “Que era un gran pecador queriendo ser un santo” y de Graham Greene “Que era un santo que intentaba hacer de pecador”. Es una novela agridulce, muy italiana mientras la leía pensaba en Giorgio Scerbanenco https://www.goodreads.com/author/show... Es mejor la primera parte, que la segunda, que se me hizo más desagradable, y me quedó con la dignidad de la persona, que es como diría el Doctor Moscati un microuniverso, algo genuino, y de valía por sí mismo creado por una inteligencia todopoderosa, amorosa y creativa. Cada persona tiene valor, y si esta novela puede hacer, que usted vea a una persona con discapacidad con otros ojos bienvenida sea como lo hizo Frank G. Slaughter con “No hay amor más grande” https://www.goodreads.com/book/show/3... El final me parece el adecuado porque un personaje sufre una gran metanoia gracias al amor, y el otro entra de pleno en la vida adulta.
Así he querido verla yo, y espero que lo que les escriba les pueda ser útil a losusuariosdeGoodreads.
February 23, 2014
Traducerea de cacat a facut ca aceasta lectura sa nu fie atat de placuta pe cat ar fi putut fi. Rare sunt cazurile in care fimul (filmele, de fapt) sunt mai bune decat materialul de pornire, insa asta a fost cazul aici.
Povestea interesanta, desi el (Fausto) este absolut patetic si nesuferit, iar ea (Sara) este o proasta fixista, si nu ii suport pe nici unul.
Povestea interesanta, desi el (Fausto) este absolut patetic si nesuferit, iar ea (Sara) este o proasta fixista, si nu ii suport pe nici unul.
October 29, 2022
Scent of woman lo avete mai visto?
https://www.youtube.com/watch?v=oWLID...
È tratto da questo romanzo. Prima di Al Pacino fu Gassman a recitare in Profumo di donna (1974).
I primi capitoli del libro si reggono sul discorso diretto, a mio avviso Arpino ne abusa. Ad un soldato semplice è affidato il compito di accompagnare in viaggio un capitano rimasto invalido sul lavoro. Il capitano dovrà spostarsi con il treno da Torino a Napoli passando per Genova e Roma. Dopo cinquanta pagine il soldato rielabora i dialoghi avuti con il capitano che è perentorio, esigente, burbero ma in fondo di buon cuore. La sua condizione di invalido pesa sul suo modo di rapportarsi con gli altri, familiari inclusi. Una volta fatto il punto della situazione Arpino torna alla presa diretta, alle richieste da rockstar del capitano e alla zerbineria dell’attendente a cui è affidato.
I cambi di scena repentini non aiutano a fruire del testo: si parla di una donna e nella scena successiva siamo su un treno o in un albergo e sono cambiate prospettive e priorità. Altrove vi sono costruzioni poetiche mascherate con descrizioni dai colori troppo saturi.
Ho fatto fatica a condurre a termine la lettura, diciamo che il film con Al Pacino è liberamente tratto dal libro, rivedendone il trailer mi chiedo come potetti apprezzarlo.
Dei quattro romanzi che ho letto di Arpino, questo è quello che mi è piaciuto di meno
https://www.youtube.com/watch?v=oWLID...
È tratto da questo romanzo. Prima di Al Pacino fu Gassman a recitare in Profumo di donna (1974).
I primi capitoli del libro si reggono sul discorso diretto, a mio avviso Arpino ne abusa. Ad un soldato semplice è affidato il compito di accompagnare in viaggio un capitano rimasto invalido sul lavoro. Il capitano dovrà spostarsi con il treno da Torino a Napoli passando per Genova e Roma. Dopo cinquanta pagine il soldato rielabora i dialoghi avuti con il capitano che è perentorio, esigente, burbero ma in fondo di buon cuore. La sua condizione di invalido pesa sul suo modo di rapportarsi con gli altri, familiari inclusi. Una volta fatto il punto della situazione Arpino torna alla presa diretta, alle richieste da rockstar del capitano e alla zerbineria dell’attendente a cui è affidato.
I cambi di scena repentini non aiutano a fruire del testo: si parla di una donna e nella scena successiva siamo su un treno o in un albergo e sono cambiate prospettive e priorità. Altrove vi sono costruzioni poetiche mascherate con descrizioni dai colori troppo saturi.
Ho fatto fatica a condurre a termine la lettura, diciamo che il film con Al Pacino è liberamente tratto dal libro, rivedendone il trailer mi chiedo come potetti apprezzarlo.
Dei quattro romanzi che ho letto di Arpino, questo è quello che mi è piaciuto di meno
November 29, 2023
Per primo (inutile stupirsi) avevo visto il film americano. Poi quello italiano con Vittorio Gassman. E alla fine, perfettamente a ritroso, dopo un certo penare per procurarmelo, ho letto il libro da cui è tratta la storia.
Protocollare ma non inutile ribadirlo: il libro è molto meglio de(i) film. Anche di Gassman. Avevo letto La suora giovane e non avrei saputo descrivere uno stile di Arpino sulla base di quel breve romanzo, qui invece la voce dell'autore emerge, in uno stile sincopato, ispirato, un po' sinestetico. Gli sprazzi delle città descritte sono alcuni dei passaggi più azzeccati, forse perché ne conosco tre su quattro, forse perché non a caso il personaggio del capitano cieco è circondato da immagini vivide e colorate.
Questo personaggio è, come prevedibile, il fulcro e sostegno del racconto: anche lui un po' secco e un po' sognante, nevrotico, fragile, aggressivo, saggio. La sua voce è ciò che mi ha più colpito: continuavo a stupirmi di quanto apparisse realistico il suo parlare, da leggere a voce alta, facile immaginare il tono e i gesti di questo protagonista riottoso anche quando evocati solo da un virgolettato con spartana punteggiatura, da un aggettivo o un avverbio. Un bel personaggio vivo, che infatti relega un po' nel ruolo di spettatori gli altri; un insieme di tratti laddove il protagonista, Sara, sono lo sviluppo di un tratto solo.
Per questo non ho dato il massimo al romanzo benché mi abbia emozionato e addirittura fatto inumidire gli occhi. Alcuni elementi di questa storia sono esattamente la mia tazza di tè, come direbbero gli anglosassoni, e forse erano quella di Arpino da cui il suo tendere un po' al mélo: l'esaltazione di un carattere eccentrico ma sofferente, l'abnegazione totale tramite un amore quasi violento da parte del personaggio femminile (in due su due romanzi questa cosa finora; intrigante magari, ma inevitabilmente trito come tipo, rende il personaggio femminile impossibile da apprezzare pietosamente com'è invece per quello maschile, inevitabilmente sei costretta a dirti: va be', lui è un uomo e scrive nel 1969. Che è una spiegazione ma rimane un limite del romanzo, ciò nonostante). La storia si divide in due parti e la cesura tra le due può apparire un po' brusca, tanto delicate e dosate le note che compongono la prima quanto inaspettate e caotiche quelle della seconda; e forse anche questo è un demerito. Ma adesso ho trovato abbastanza pecche a un libro che rimarrà sicuramente tra i migliori letti quest'anno.
Protocollare ma non inutile ribadirlo: il libro è molto meglio de(i) film. Anche di Gassman. Avevo letto La suora giovane e non avrei saputo descrivere uno stile di Arpino sulla base di quel breve romanzo, qui invece la voce dell'autore emerge, in uno stile sincopato, ispirato, un po' sinestetico. Gli sprazzi delle città descritte sono alcuni dei passaggi più azzeccati, forse perché ne conosco tre su quattro, forse perché non a caso il personaggio del capitano cieco è circondato da immagini vivide e colorate.
Questo personaggio è, come prevedibile, il fulcro e sostegno del racconto: anche lui un po' secco e un po' sognante, nevrotico, fragile, aggressivo, saggio. La sua voce è ciò che mi ha più colpito: continuavo a stupirmi di quanto apparisse realistico il suo parlare, da leggere a voce alta, facile immaginare il tono e i gesti di questo protagonista riottoso anche quando evocati solo da un virgolettato con spartana punteggiatura, da un aggettivo o un avverbio. Un bel personaggio vivo, che infatti relega un po' nel ruolo di spettatori gli altri; un insieme di tratti laddove il protagonista, Sara, sono lo sviluppo di un tratto solo.
Per questo non ho dato il massimo al romanzo benché mi abbia emozionato e addirittura fatto inumidire gli occhi. Alcuni elementi di questa storia sono esattamente la mia tazza di tè, come direbbero gli anglosassoni, e forse erano quella di Arpino da cui il suo tendere un po' al mélo: l'esaltazione di un carattere eccentrico ma sofferente, l'abnegazione totale tramite un amore quasi violento da parte del personaggio femminile (in due su due romanzi questa cosa finora; intrigante magari, ma inevitabilmente trito come tipo, rende il personaggio femminile impossibile da apprezzare pietosamente com'è invece per quello maschile, inevitabilmente sei costretta a dirti: va be', lui è un uomo e scrive nel 1969. Che è una spiegazione ma rimane un limite del romanzo, ciò nonostante). La storia si divide in due parti e la cesura tra le due può apparire un po' brusca, tanto delicate e dosate le note che compongono la prima quanto inaspettate e caotiche quelle della seconda; e forse anche questo è un demerito. Ma adesso ho trovato abbastanza pecche a un libro che rimarrà sicuramente tra i migliori letti quest'anno.
February 6, 2023
Un viaggio attraverso l'Italia, da Torino a Napoli, con tappe a Genova e a Roma - e non credo che le città siano state per caso, ma che ci sia dietro di esse un motivo ben preciso - che parte con un proposito ben definito (di cui il narratore non ha la minima idea), ma che alla fine diventa una quest, una missione alla ricerca di un motivo per continuare a vivere.
Ho visto e apprezzato il film Profumo di donna con Al Pacino, ma adesso mi riprometto di vedere anche la versione di Dino Risi con Vittorio Gassman, che probabilmente è più fedele al libro, e non solo perché si svolge in Italia.
Ho visto e apprezzato il film Profumo di donna con Al Pacino, ma adesso mi riprometto di vedere anche la versione di Dino Risi con Vittorio Gassman, che probabilmente è più fedele al libro, e non solo perché si svolge in Italia.
October 19, 2021
O abandonez la jumătate pentru că nu înțeleg nimic din ea.
May 12, 2024
A Quick Leisure Read and Suitable Travel Companion
Though Penguin Publications released this book in their modern classics series, Giovanni Arpino's Scent of a Woman is not something I would like to call a timeless classic. But I wouldn't term it as a disastrous read either. As my title for the review suggests, this novel does very well as something to read while travelling. I would happily carry this to the beach, train and isolated cafes because I would want to take myself off of excessive thinking and deep pondering. In order to fit into a light-hearted atmosphere, there is a simple story with a straight forward narrative, lack of complexity and for better or worse typical Italian stereotypes. Except for the final few chapters nothing pretty much happens other than too much cafe hopping, dressing well and drifting around.
.
Now, as for the adaptation part, I find Martin Brest's Americanized movie version more attractive. Of course it has a successful Hollywood formula backed by Al Pacino's commanding charisma. Yet it is the movie that closely embraced the title of the book rather than the book itself. You got it if you watched it.
Though Penguin Publications released this book in their modern classics series, Giovanni Arpino's Scent of a Woman is not something I would like to call a timeless classic. But I wouldn't term it as a disastrous read either. As my title for the review suggests, this novel does very well as something to read while travelling. I would happily carry this to the beach, train and isolated cafes because I would want to take myself off of excessive thinking and deep pondering. In order to fit into a light-hearted atmosphere, there is a simple story with a straight forward narrative, lack of complexity and for better or worse typical Italian stereotypes. Except for the final few chapters nothing pretty much happens other than too much cafe hopping, dressing well and drifting around.
"Yeah. But a linen suit should be a little rumpled. It's the rule."
.
Now, as for the adaptation part, I find Martin Brest's Americanized movie version more attractive. Of course it has a successful Hollywood formula backed by Al Pacino's commanding charisma. Yet it is the movie that closely embraced the title of the book rather than the book itself. You got it if you watched it.
January 30, 2022
Îmi plac cărțile ce ajung să fie ecranizate pentru că pot face comparații. Așa că, se pare că o să-mi fie foarte ușor să vorbesc despre "Parfum de femeie".♟️
📍 În primul rând, este o carte subțire, cu 192 de pagini. Teoretic, nu ar trebui să-ți ia mult s-o citești, dar practic, situația e cu totul alta. Recunosc, am stat 5 zile pe ea și am rămas la final cu un gust amar. M-am așteptat la mai mult, ținând cont că filmul l-am văzut și revăzut de câteva ori. 🔝
📍 În al doilea rând, am simțit că m-am pierdut în detalii inutile și nu am mai substras esența. Nu-mi plac cărțile ce au pasaje descriptive fără niciun sens și întinse pe mai multe pagini. Vreau să înțeleg situația, nu să o complic și mai tare. 🤦♀️
📍 În al treilea rând, cel mai enervant aspect pentru mine a fost trecerea bruscă de la o acțiune la alta. S-a întâmplat ceva important, vreau detalii. Nu să se treacă imediat la altceva iar eu să rămân "în pom" cu problema. Și, din păcate, nu a fost o singură situație de acest fel în carte.🌳
📍 Per total, o carte pe care nu o recomand s-o citiți, decât dacă aveți suficient timp liber și multă răbdare. Sunt fericită că am reușit să îndeplinesc cerința, așa că totul e bine când se termină cu bine. Dar dacă mă întrebați ce aș alege între carte și ecranizare, aș prefera filmul de 1000 de ori. 🙈
👉 Notă: 2⭐️
📍 În primul rând, este o carte subțire, cu 192 de pagini. Teoretic, nu ar trebui să-ți ia mult s-o citești, dar practic, situația e cu totul alta. Recunosc, am stat 5 zile pe ea și am rămas la final cu un gust amar. M-am așteptat la mai mult, ținând cont că filmul l-am văzut și revăzut de câteva ori. 🔝
📍 În al doilea rând, am simțit că m-am pierdut în detalii inutile și nu am mai substras esența. Nu-mi plac cărțile ce au pasaje descriptive fără niciun sens și întinse pe mai multe pagini. Vreau să înțeleg situația, nu să o complic și mai tare. 🤦♀️
📍 În al treilea rând, cel mai enervant aspect pentru mine a fost trecerea bruscă de la o acțiune la alta. S-a întâmplat ceva important, vreau detalii. Nu să se treacă imediat la altceva iar eu să rămân "în pom" cu problema. Și, din păcate, nu a fost o singură situație de acest fel în carte.🌳
📍 Per total, o carte pe care nu o recomand s-o citiți, decât dacă aveți suficient timp liber și multă răbdare. Sunt fericită că am reușit să îndeplinesc cerința, așa că totul e bine când se termină cu bine. Dar dacă mă întrebați ce aș alege între carte și ecranizare, aș prefera filmul de 1000 de ori. 🙈
👉 Notă: 2⭐️
March 12, 2018
Long, terne, banal. Une écriture froide, détachée, je n'ai jamais vraiment réussi à y plonger.
March 28, 2019
" Sigur e ca nu sufletul provoaca durerea."
April 27, 2013
I started to read this in Rome, and it was strange how much military and uniforms are around there even now. Fausto is a very attractively vicious miser, but unfortunately it got serious very quickly and Fausto seemed to disappear into a depressed blind man. His relationship with the young girl Sara, I didn't understand at all and she acted like a petulant child fawning over Fausto. I think the translation is a bit iffy because at times they seemed to be talking at cross purposes and a bit vague. It was an average book, better at the beginning.
July 30, 2024
„Toate astea sunt viața?, m-am întrebat, dar cu o senzație de irealitate, fără o veritabilă curiozitate.”
Fiind cea mai cunoscută operă a lui Giovanni Arpino, „Parfum de femeie” evocă ironic epopeea homerică. În fiecare an, căpitanul Fausto călătorește o săptămână prin Italia, însă nu se poate bucura de priveliște. În timpul unor manevre militare, explozia unui obuz i-a răpit vederea. De aceea, are nevoie de un însoțitor, un tânăr recrut trimis de la garnizoană. Călătoria lor pare la început un pelerinaj fără credință, o odisee fără glorie.
Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine și este hotărât să se autodistrugă, amorțind suferința cu cantități considerabile de alcool. Tânărul recrut începe prin a-și regreta fapta bună. Însă, paradoxal, treptat, orașele prin care călătoresc devin reperele unui parcurs inițiatic: ținta tânărului este să ajute un nevăzător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ținta lui Fausto este damnarea, dar va sfârși găsind iubirea.
Povestea este narată din perspectiva tânărului recrut, numele căruia nu îl aflăm niciodată în carte, dar care este poreclit drept Ciccio de către Fausto: „O să-ți zic Ciccio. Îți place? La toți v-am zis mereu așa.”
După părerea mea, dialogurile sunt punctul forte al acestui roman. Arpino este un maestru al personajelor complexe iar discuțiile dintre Faustro și tânărul Ciccio au capacitatea de a transmite gândurile și trăirile personajelor într-o manieră tragică și poetică:
„Știi ce sunt? Unsprezece de pică.”
[…]
Zâmbu dând fumul pe nări.
“Dar nu există unsprezece de pică”, am obiectat.
“Tocmai de-aia. O carte care nu se găsește în pachet. Care nu e bună pentru nici un joc.”
Sau discuția dintre Sara și „Ciccio”:
„Crezi că ar vrea cu adevărat să moară?”
“La început. Acum nu. Nu mai vrea”, făcu ea fără voia ei. Acum e altul. Mereu același și mereu altul. Ce de muște aici. Și ce sete mi-e. N-o fi venit apa?”
Este nevoie de un pic de timp pentru a înțelege și a urmări maniera în care este scrisă cartea. Descrierile pot părea excesive în unele momente și greu de urmat, de exemplu: „Orașul se și luminase, o junglă deasă ondulată de luminițe lumini pete multicolore care se succedau se confundau sus și jos până la linia golfului în cercuri ghirlande vârtejuri și noduri sub cerul cu striații violete.”
—
În final, conform „Il Giornale”, Giovanni Arpino și-a dorit să fie și a fost mereu un adevărat „vânător de povești”, iar povestea căpitanului Fausto și a tânărului Ciccio are farmecul și profunzimea ei aparte.
„Pentru mine, a scrie romane înseamnă a depune o mărturie poetică despre lumea în care trăim. Eu înșfac realitatea și îi extrag esențele ascunse, misterioase, exemplare.” - Giovanni Arpino.
Fiind cea mai cunoscută operă a lui Giovanni Arpino, „Parfum de femeie” evocă ironic epopeea homerică. În fiecare an, căpitanul Fausto călătorește o săptămână prin Italia, însă nu se poate bucura de priveliște. În timpul unor manevre militare, explozia unui obuz i-a răpit vederea. De aceea, are nevoie de un însoțitor, un tânăr recrut trimis de la garnizoană. Călătoria lor pare la început un pelerinaj fără credință, o odisee fără glorie.
Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine și este hotărât să se autodistrugă, amorțind suferința cu cantități considerabile de alcool. Tânărul recrut începe prin a-și regreta fapta bună. Însă, paradoxal, treptat, orașele prin care călătoresc devin reperele unui parcurs inițiatic: ținta tânărului este să ajute un nevăzător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ținta lui Fausto este damnarea, dar va sfârși găsind iubirea.
Povestea este narată din perspectiva tânărului recrut, numele căruia nu îl aflăm niciodată în carte, dar care este poreclit drept Ciccio de către Fausto: „O să-ți zic Ciccio. Îți place? La toți v-am zis mereu așa.”
După părerea mea, dialogurile sunt punctul forte al acestui roman. Arpino este un maestru al personajelor complexe iar discuțiile dintre Faustro și tânărul Ciccio au capacitatea de a transmite gândurile și trăirile personajelor într-o manieră tragică și poetică:
„Știi ce sunt? Unsprezece de pică.”
[…]
Zâmbu dând fumul pe nări.
“Dar nu există unsprezece de pică”, am obiectat.
“Tocmai de-aia. O carte care nu se găsește în pachet. Care nu e bună pentru nici un joc.”
Sau discuția dintre Sara și „Ciccio”:
„Crezi că ar vrea cu adevărat să moară?”
“La început. Acum nu. Nu mai vrea”, făcu ea fără voia ei. Acum e altul. Mereu același și mereu altul. Ce de muște aici. Și ce sete mi-e. N-o fi venit apa?”
Este nevoie de un pic de timp pentru a înțelege și a urmări maniera în care este scrisă cartea. Descrierile pot părea excesive în unele momente și greu de urmat, de exemplu: „Orașul se și luminase, o junglă deasă ondulată de luminițe lumini pete multicolore care se succedau se confundau sus și jos până la linia golfului în cercuri ghirlande vârtejuri și noduri sub cerul cu striații violete.”
—
În final, conform „Il Giornale”, Giovanni Arpino și-a dorit să fie și a fost mereu un adevărat „vânător de povești”, iar povestea căpitanului Fausto și a tânărului Ciccio are farmecul și profunzimea ei aparte.
„Pentru mine, a scrie romane înseamnă a depune o mărturie poetică despre lumea în care trăim. Eu înșfac realitatea și îi extrag esențele ascunse, misterioase, exemplare.” - Giovanni Arpino.
January 27, 2022
Questa storia narra di un viaggio che il Capitano Fausto e il suo giovane accompagnatore, Ciccio intraprendono da Torino a Napoli.
Non sappiamo nulla sulla vita dei protagonisti se non che Fausto ha perso la vista e una mano durante un'esercitazione militare.
Molto probabilmente è per questo motivo - per la sua condizione di invalidità - che notiamo come esso sia un uomo difficile, alcolizzato, irriverente, sprezzante.
Nessuno può essergli amico.
Un uomo stanco della vita e che se ne frega di quello che la gente possa pensare di lui.
Ma gli amici che incontra lungo il viaggio lo conoscono, sanno e scoprono che sotto quella scorza dura c'è un uomo buono, gentile, elegante e dall'animo nobile.
O lo si ama o niente
Incontrerà l'amore ma sarà troppo testardo e orgoglioso per concedersi a Sara, una donna fortemente decisa e fin troppo ostinata a non lasciarlo andare, ad accompagnarlo e accudirlo nei suoi deliri psicotropi.
Cento me ne sarebbero piaciuti, ma sei apparso tu..
E forse, sotto sotto Fausto si renderà conto che solo l'amore potrà salvarlo.
Ci vuole amore per ottenere e crescere amore
Un racconto bellissimo, intimo, pessimista. Ma che alla fine ti lascia con un barlume di speranza.
Non sappiamo nulla sulla vita dei protagonisti se non che Fausto ha perso la vista e una mano durante un'esercitazione militare.
Molto probabilmente è per questo motivo - per la sua condizione di invalidità - che notiamo come esso sia un uomo difficile, alcolizzato, irriverente, sprezzante.
Nessuno può essergli amico.
Un uomo stanco della vita e che se ne frega di quello che la gente possa pensare di lui.
Ma gli amici che incontra lungo il viaggio lo conoscono, sanno e scoprono che sotto quella scorza dura c'è un uomo buono, gentile, elegante e dall'animo nobile.
O lo si ama o niente
Incontrerà l'amore ma sarà troppo testardo e orgoglioso per concedersi a Sara, una donna fortemente decisa e fin troppo ostinata a non lasciarlo andare, ad accompagnarlo e accudirlo nei suoi deliri psicotropi.
Cento me ne sarebbero piaciuti, ma sei apparso tu..
E forse, sotto sotto Fausto si renderà conto che solo l'amore potrà salvarlo.
Ci vuole amore per ottenere e crescere amore
Un racconto bellissimo, intimo, pessimista. Ma che alla fine ti lascia con un barlume di speranza.
August 2, 2020
Romanzo assai incisivo, in cui una trama estremamente lineare viene resa densissima di contenuto grazie a dettagli descrittivi quasi graffianti e dialoghi di una naturalezza magistrale. Anche la sintassi un po' spregiudicata si capisce essere il frutto di una precisa ricerca stilistica e non goffo velleitarismo.
August 19, 2012
I thought the first 80 odd pages, which introduced the two characters and saw them begin their journey, was fantastic. The second half of the book was too sentimental and not nearly as rewarding.
Worth reading - but don't expect the end to be as good as the beginning.
Worth reading - but don't expect the end to be as good as the beginning.
June 14, 2021
I didn't get this book. Hopefully, someday I'll re-read it and understand it.
March 25, 2022
Maybe the translation was too bad, but it didn't make any sense. The movie was way better.
May 17, 2022
mi-a plăcut ideea principală. pacat ca modul in care a fost dezvoltata e extrem de slab din punctul meu de vedere.
DNF la 40%
DNF la 40%
May 30, 2017
Part one was a rather fast paced start, it was entirely composed to give a feel for the two main characters. A young soldier, rolling into university soon, has to lead and guide a blind and seemingly angry veteran on a one week leave; they travel through various Italian cities, although cafes are mainly points of interest, not the towns itself (sadly, because I bought the book mainly because I thought I could absorb some vibrant city flair). Of course the old will teach the new and whilst this part is somewhat affirming, the second part slips down the drain, with new, unfinished and unpolished characters spiraling in incomprehensible circles of actions and dialogues..
April 30, 2022
The first half of this book was interesting, especially comparing the plot and the characters to the 1992 movie which I've been obsessed with for a long time. However, the second half fell extremely flat for me and definitely took a turn of events differently than the movie plot - and not in a good way. Some of the essential elements of the movie were not in the book (or rather the additions in the movie made the plot so. much. better) like the tango dancer and also down to the details of the blind Slade constantly commenting on the scent of things which had so much beauty in it. So this marks yet another book trumped by its movie :(
July 13, 2021
Первая половина книги хорошая, но последние страниц 50 все испортили
October 14, 2022
All I say is that there was no compatibility with this writing style. Too much nonsensical talk.
September 17, 2025
The characters needed more development. I didn’t understand all of it. Didn’t capture my attention.
Read
September 26, 2024Late evening, in an airport, due to a delayed flight, tired of reading and writing reports, my eyes sought something lighter for my soul.
A modest bookshop there offered a small selection of books. My eyes lay on „Woman’s perfume” by Giovanni Arpino. I knew the movie based on this book brought Al Pacino a Oscar.
It’s a book for those who try to understand complex characters. It was not a light reading. Fausto, a retired blind and disable captain, travels every summer to Italy. He gets a soldier from his commandment to accompany him on a short trip. A volunteer who soon regretted his generosity. He is face to face with a man who tries to run away from the true self. His discourses are bullets charged with his own internal pain. The soldier’s aim is to help a blind, but he ends up with eye-opening experiences. Fausto was looking for self-destruction and finds love. A young lady whose undivided devotion enlightened the darkest corners of Fausto’s personality.
A modest bookshop there offered a small selection of books. My eyes lay on „Woman’s perfume” by Giovanni Arpino. I knew the movie based on this book brought Al Pacino a Oscar.
It’s a book for those who try to understand complex characters. It was not a light reading. Fausto, a retired blind and disable captain, travels every summer to Italy. He gets a soldier from his commandment to accompany him on a short trip. A volunteer who soon regretted his generosity. He is face to face with a man who tries to run away from the true self. His discourses are bullets charged with his own internal pain. The soldier’s aim is to help a blind, but he ends up with eye-opening experiences. Fausto was looking for self-destruction and finds love. A young lady whose undivided devotion enlightened the darkest corners of Fausto’s personality.
October 14, 2011
Започнах да чета "Мрак и мед" с много приятните спомени от "Усещане за жена" и постепенно разбирах колко старателно са лъснали и напудрили филма, типично по американски.
По-земната и реална версия от книгата (запазена в първата екранизация - "Ухание в мрака") ми допада повече. Всъщност общото е само слепият бивш военен, пътуващ с придружител (съвсем обикновено войниче) и усещащ жените по миризмата им. Не му се налага да показва перфектни танцови умения и да държи речи, просто пътува към целта си и спира, където му харесва, за да поживее на пълни обороти. Той е сприхав, груб, затворен, често непоносим, саркастичен, нагъл, апатичен и безчувствен. Но това е само една черупка, в която се е скрил и не допуска никого и която му помага да оцелее психически, да не бъде смятан за човек втора ръка, да избяга от собствените си чувства и вътрешни борби.
А целта му е смърт, но той я разбира и като самоубийство, и като изправяне срещу самия себе си и страховете си.
Джовани Арпино е доста приятен за четене - увлекателен, образен, но не многословен език и живи диалози.
[image error]
По-земната и реална версия от книгата (запазена в първата екранизация - "Ухание в мрака") ми допада повече. Всъщност общото е само слепият бивш военен, пътуващ с придружител (съвсем обикновено войниче) и усещащ жените по миризмата им. Не му се налага да показва перфектни танцови умения и да държи речи, просто пътува към целта си и спира, където му харесва, за да поживее на пълни обороти. Той е сприхав, груб, затворен, често непоносим, саркастичен, нагъл, апатичен и безчувствен. Но това е само една черупка, в която се е скрил и не допуска никого и която му помага да оцелее психически, да не бъде смятан за човек втора ръка, да избяга от собствените си чувства и вътрешни борби.
А целта му е смърт, но той я разбира и като самоубийство, и като изправяне срещу самия себе си и страховете си.
Джовани Арпино е доста приятен за четене - увлекателен, образен, но не многословен език и живи диалози.
[image error]
July 8, 2015
La fama di questo libro si deve sicuramente mettere in collegamento con il film che ne è stato tratto... proprio non riesco a spiegarmela diversamente.
Personaggi piatti, un sacco di dialogo che avvicina il libro più ad un pezzo teatrale che ad un romanzo, spunti filosofici ormai troppo "gettonati". Niente di speciale per quello che riguarda il comandante, descritto diversamente da tutti quelli che lo incontrano, niente di speciale legato a Sara, bambina che segue un amore che persiste dall'adolescenza e si ostina a fare di una persona scorbutica un idolo a cui inchinarsi.
Alla fine la coppia Comandante- attendente risulta un ricalco mal fatto di un'altra del tipo Zorba- padrone, o altre simili della letteratura universale: si spiega solo così il fatto che il libro cominci con l'incontro avvenuto nella casa del comandante e finisca con l'addio a questo personaggio che fa cambiare al narratore il modo di "vedere" e capire la vita. Chi fa da guida a chi? L'attendente mostra al comandante la via e questo gliela spiega a suo modo. Forse sarebbe interessante analizzare questa parte, per il resto... niente di speciale.
Personaggi piatti, un sacco di dialogo che avvicina il libro più ad un pezzo teatrale che ad un romanzo, spunti filosofici ormai troppo "gettonati". Niente di speciale per quello che riguarda il comandante, descritto diversamente da tutti quelli che lo incontrano, niente di speciale legato a Sara, bambina che segue un amore che persiste dall'adolescenza e si ostina a fare di una persona scorbutica un idolo a cui inchinarsi.
Alla fine la coppia Comandante- attendente risulta un ricalco mal fatto di un'altra del tipo Zorba- padrone, o altre simili della letteratura universale: si spiega solo così il fatto che il libro cominci con l'incontro avvenuto nella casa del comandante e finisca con l'addio a questo personaggio che fa cambiare al narratore il modo di "vedere" e capire la vita. Chi fa da guida a chi? L'attendente mostra al comandante la via e questo gliela spiega a suo modo. Forse sarebbe interessante analizzare questa parte, per il resto... niente di speciale.
Displaying 1 - 30 of 88 reviews