What do you think?
Rate this book
Сочинения в двух томах. Том 2. На весах Иова
This book (1929) constitutes a collection of Shestov's essays on Tolstoy, Dostoevsky, Blaise Pascal, Descartes, Plotinus and Spinoza written in the 1920's. Shestov's sharp gift for philosophical criticism finds here its best examples.
558 pages, Unknown Binding
First published January 1, 1929
13 people are currently reading
342 people want to read
About the author
Lev Shestov
63 books223 followersLev Isaakovich Shestov (Russian: Лев Исаа́кович Шесто́в), born Yehuda Leyb Schwarzmann (Russian: Иегуда Лейб Шварцман), variously known as Leon Shestov, Léon Chestov, Leo Shestov.
A Ukrainian/Russian existentialist philosopher. Born in Kiev (Russian Empire). He emigrated to France in 1921, fleeing from the aftermath of the October Revolution. He lived in Paris until his death.
A Ukrainian/Russian existentialist philosopher. Born in Kiev (Russian Empire). He emigrated to France in 1921, fleeing from the aftermath of the October Revolution. He lived in Paris until his death.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
January 5, 2025
Un autor incitant, inedit și mereu șocant, care răstoarnă șabloane și tipare împământenite atât în mentalul colectivităților culturale, cât și în gândirea individuală, a fiecăruia din noi. Iar ceea ce este și mai paradoxal la acest eseist, emigrat/ autoexilat din Rusia în Franța, este faptul că, după ce răstoarnă sau distruge niște tipare, nu pare să pună nimic în loc. Cu alte cuvinte un eseist care doar ridică întrebări și generează probleme, care te silește să gândești și să îți revezi propriile criterii, teorii și principii. E vorba despre un gânditor care se află la confluența literaturii cu gândirea filosofică sau, altfel spus, care abordează și analizează operele literare din perspectiva unui gânditor profund, nonconformist și îndrăzneț. Încadrat de cei mai mulți în palierul existențialist, Lev Șestov a fost nu o dată catalogat drept un anti-Socrate, pentru că pare iraționalist și irațional, un gânditor ostil oricărei organizări și sistematizări clasice. Într-o oarecare măsură, el mizează pe lecția absurdului, dar în limitele unei decențe care ne obligă cum spuneam să gândim și să ne rupem de stereotipii.
Lucrarea de față are două mari părți: cea mai amplă și mai elaborată, în care abordează modalitatea de a se raporta la problematica morții (implicit a vieții) a doi dintre marii prozatori ruși, Dostoievski și Tolstoi, pentru ca în a doua parte, sub titulatura de "Note critice", să reunească niște eseuri ce privesc opiniile lui Albert Camus, Boris de Schloezer, respectiv B. Fundoianu cu privire la opera și gândirea gânditorului-filosof Lev Șestov.
Amplul capitol dedicat lui Dostoievski se numește "Lupta împotriva evidențelor" și pornește de la afirmația anticului Euripide care se întreba, aparent naiv și contrariat: „Cine știe, s-ar putea ca viața să fie moarte, iar moartea viață?”
„Lumea morală ne oferă același spectacol ca și lumea fizică. Și aici principiile au ocupat locul zeilor: demolați principiile, și toate se vor scufunda; nu va mai fi nici bine, nici rău. la fel în lumea fizică: dacă legile dispar, orice va putea da naștere la orice. Însăși ideea binelui și a răului, adevărului și erorii se bazează pe existența unui cadru imuabil, etern.” -p.36
Iar de aici, odată stabilită tema, eseistul se lansează în analiza operei lui Dostoievski, subliniind pregnant diferența între gândirea comună, a omului obișnuit, individul "ominitudinii", al moderației și obișnuitului, al decenței și moralei, pentru că are o singură pereche de ochi, și „omul din subterană”, sau din grotă al lui Platon, ori acel Un portretizat de Plotin, sau al unui Tertulian care crede tocmai pentru că este incredibil. Insistă pe acest individ extrem, care se opune principiilor raționaliste, potrivit cărora „doi ori doi fac patru”, și care scoate limba la palatul de cleștar, solid și aparent indestructibil al științei, al rațiunii, al logicii și omului comun. Acestuia din urmă, Îngerul Morții, când a venit să își culeagă jertfa, i-a cruțat viața, dar nu și sufletul, pentru că i-a dăruit o pereche de ochi de pe mantia cu care era învăluit (o îngrămădire de ochi mistici și ireali), care îl ajutau să vadă lucruri pe care ceilalți, indivizii mediocri și banali, nu le vedeau.
„Cel căruia Îngerul Morții i-a dăruit harul său misterios, acela nu mai posedă acea siguranță care însoțește judecățile de rând și conferă o frumoasă soliditate adevărurilor conștiinței comune. De acum înainte trebuie să trăiască fără certitudine, fără convingere.”-p.53
Numai că prin asta l-a făcut, măcar în anumite momente ale existenței sale, extrem de nefericit, el având o natură dublă.
„Natura lui Dostoievski era dublă, precum cea a lui Spinoza, precum cea a majorității celor care încearcă să trezească omenirea din toropeală.” -p.62
Se insistă pe ideea că oamenii sunt aceia care creează conceptul de "libertate", dar în fond nu au nevoie de ea, preferând supunerea în fața unor legi clare, a științei și rațiunii.
„Oamenii creează ei înșiși ceea ce numesc <>, adică imaginea iluzorie a ceva ce deține puterea în cer și pe pământ.”-p.87
Eseistul recunoaște că Dostoievski e confuz și pe alocuri contradictoriu, dar subliniază importanța lui în peisajul celor care au văzut lumea și cu alți ochi decât individul comun.
Trecând la personalitatea și opera lui Lev Tolstoi, în partea numită "Judecata de Apoi", eseistul începe de la Aristotel, care pretindea că numai în vis avem lumea noastră proprie, în viața de zi cu zi fiind ca toți ceilalți și viețuind într-un univers comun tuturor. Mergând mai departe, Lev Șestov subliniază faptul că și moartea e trăită de fiecare într-o manieră proprie, altfel spus, fiecare își trăiește de unul singur moartea, în felul său. Iar de aici, saltul la opera lui Tolstoi și mai ales la "Memoriile unui nebun" (titlul alternând cu "Jurnalul unui nebun"), respectiv la "Moartea lui Ivan Ilici" mai e doar un pas, care se face cu dezinvoltură și eleganță, nu însă fără riscuri, pentru că analiza unor opere mai puțin cunoscute publicului larg (ex. "Stăpân și slugă") anulează o mare parte din posibilii cititori.
Ca o concluzie, îl cităm pe Boris de Schloezer, care în capitolul aparținând notelor critice, numit "Un gânditor rus", susținea:
„Detronându-l pe Dumnezeu, omul modern l-a înlocuit cu legea morală; dar, dacă morala nu este un principiu rațional superior realității și transcendent, dacă ea nu îi este nici imanentă, atunci înseamnă că ea nu există, ori mai degrabă că ea nu există decât ca un ansamblu de reguli, de precepte, excelente, indispensabile chiar, însă neavând nicio semnificație proprie. Este o creație omenească și, ca atare, supusă tuturor fluctuațiilor, perisabilă, cu valoare limitată. Iraționalismul lui Șestov și concepția lui tragică asupra vieții urmau să-l conducă spre imoralism, ca și pe Nietzsche.
Șestov este „imoralist” în adevăratul sens al cuvântului; este singurul imoralist adevărat de la Nietzsche încoace, singurul nietzschean adevărat...” -p.168, respectiv:
„Inamicul lui Șestov e idealismul: cele mai violente din atacurile lui sunt îndreptate împotriva idealismului.”-p.170
Poate că aici e o ușoară exagerare, dar ideea că Șestov ne „forțează” să gândim există și e de necontestat.
Lucrarea de față are două mari părți: cea mai amplă și mai elaborată, în care abordează modalitatea de a se raporta la problematica morții (implicit a vieții) a doi dintre marii prozatori ruși, Dostoievski și Tolstoi, pentru ca în a doua parte, sub titulatura de "Note critice", să reunească niște eseuri ce privesc opiniile lui Albert Camus, Boris de Schloezer, respectiv B. Fundoianu cu privire la opera și gândirea gânditorului-filosof Lev Șestov.
Amplul capitol dedicat lui Dostoievski se numește "Lupta împotriva evidențelor" și pornește de la afirmația anticului Euripide care se întreba, aparent naiv și contrariat: „Cine știe, s-ar putea ca viața să fie moarte, iar moartea viață?”
„Lumea morală ne oferă același spectacol ca și lumea fizică. Și aici principiile au ocupat locul zeilor: demolați principiile, și toate se vor scufunda; nu va mai fi nici bine, nici rău. la fel în lumea fizică: dacă legile dispar, orice va putea da naștere la orice. Însăși ideea binelui și a răului, adevărului și erorii se bazează pe existența unui cadru imuabil, etern.” -p.36
Iar de aici, odată stabilită tema, eseistul se lansează în analiza operei lui Dostoievski, subliniind pregnant diferența între gândirea comună, a omului obișnuit, individul "ominitudinii", al moderației și obișnuitului, al decenței și moralei, pentru că are o singură pereche de ochi, și „omul din subterană”, sau din grotă al lui Platon, ori acel Un portretizat de Plotin, sau al unui Tertulian care crede tocmai pentru că este incredibil. Insistă pe acest individ extrem, care se opune principiilor raționaliste, potrivit cărora „doi ori doi fac patru”, și care scoate limba la palatul de cleștar, solid și aparent indestructibil al științei, al rațiunii, al logicii și omului comun. Acestuia din urmă, Îngerul Morții, când a venit să își culeagă jertfa, i-a cruțat viața, dar nu și sufletul, pentru că i-a dăruit o pereche de ochi de pe mantia cu care era învăluit (o îngrămădire de ochi mistici și ireali), care îl ajutau să vadă lucruri pe care ceilalți, indivizii mediocri și banali, nu le vedeau.
„Cel căruia Îngerul Morții i-a dăruit harul său misterios, acela nu mai posedă acea siguranță care însoțește judecățile de rând și conferă o frumoasă soliditate adevărurilor conștiinței comune. De acum înainte trebuie să trăiască fără certitudine, fără convingere.”-p.53
Numai că prin asta l-a făcut, măcar în anumite momente ale existenței sale, extrem de nefericit, el având o natură dublă.
„Natura lui Dostoievski era dublă, precum cea a lui Spinoza, precum cea a majorității celor care încearcă să trezească omenirea din toropeală.” -p.62
Se insistă pe ideea că oamenii sunt aceia care creează conceptul de "libertate", dar în fond nu au nevoie de ea, preferând supunerea în fața unor legi clare, a științei și rațiunii.
„Oamenii creează ei înșiși ceea ce numesc <>, adică imaginea iluzorie a ceva ce deține puterea în cer și pe pământ.”-p.87
Eseistul recunoaște că Dostoievski e confuz și pe alocuri contradictoriu, dar subliniază importanța lui în peisajul celor care au văzut lumea și cu alți ochi decât individul comun.
Trecând la personalitatea și opera lui Lev Tolstoi, în partea numită "Judecata de Apoi", eseistul începe de la Aristotel, care pretindea că numai în vis avem lumea noastră proprie, în viața de zi cu zi fiind ca toți ceilalți și viețuind într-un univers comun tuturor. Mergând mai departe, Lev Șestov subliniază faptul că și moartea e trăită de fiecare într-o manieră proprie, altfel spus, fiecare își trăiește de unul singur moartea, în felul său. Iar de aici, saltul la opera lui Tolstoi și mai ales la "Memoriile unui nebun" (titlul alternând cu "Jurnalul unui nebun"), respectiv la "Moartea lui Ivan Ilici" mai e doar un pas, care se face cu dezinvoltură și eleganță, nu însă fără riscuri, pentru că analiza unor opere mai puțin cunoscute publicului larg (ex. "Stăpân și slugă") anulează o mare parte din posibilii cititori.
Ca o concluzie, îl cităm pe Boris de Schloezer, care în capitolul aparținând notelor critice, numit "Un gânditor rus", susținea:
„Detronându-l pe Dumnezeu, omul modern l-a înlocuit cu legea morală; dar, dacă morala nu este un principiu rațional superior realității și transcendent, dacă ea nu îi este nici imanentă, atunci înseamnă că ea nu există, ori mai degrabă că ea nu există decât ca un ansamblu de reguli, de precepte, excelente, indispensabile chiar, însă neavând nicio semnificație proprie. Este o creație omenească și, ca atare, supusă tuturor fluctuațiilor, perisabilă, cu valoare limitată. Iraționalismul lui Șestov și concepția lui tragică asupra vieții urmau să-l conducă spre imoralism, ca și pe Nietzsche.
Șestov este „imoralist” în adevăratul sens al cuvântului; este singurul imoralist adevărat de la Nietzsche încoace, singurul nietzschean adevărat...” -p.168, respectiv:
„Inamicul lui Șestov e idealismul: cele mai violente din atacurile lui sunt îndreptate împotriva idealismului.”-p.170
Poate că aici e o ușoară exagerare, dar ideea că Șestov ne „forțează” să gândim există și e de necontestat.
November 25, 2023
En el libro de entrevistas "En busca de los ladrones del fuego", Joumana Haddad tiene una conversación con Yves Bonnefoy. La periodista le pregunta al poeta sobre los límites de la voluntad del ser humano. Él responde citando a Shestov, cuando éste le pide a Dios que suprimiera un hecho injusto del pasado. Fue así como llegué a Shestov.
October 9, 2024
nooo, don't seek out superficial explanations about an afterlife in your fear of death instead of confronting the reality of death and reassessing your beliefs in order to challenge the comfortable assumptions that often obsccre deeper truths about life so you can fundamentally embrace your freedom and live meaningfully in the face of finite existence, ur so sexy :(
Displaying 1 - 4 of 4 reviews