Editura Publisol lanseaza, la inceputul lunii august, seria de autor Horia Tecuceanu. Alaturi de Haralamb Zinca si Rodica Ojog-Brasoveanu, Horia Tecuceanu e un scriitor-legenda al perioadei de dinainte de 1989 si, pana azi, unul dintre cei mai importanti autori romani de carti politiste. Horia Tecuceanu este creatorul unui personaj puternic, charismatic si deosebit de inteligent - capitanul Apostolescu. Investigatiile acestui faimos anchetator - povestite cu un extraordinar talent si o exemplara stapanire a stilului specific genului policier - ne tin cu sufletul la gura si ne fac sa ne punem mintea la contributie. Si, cum ii sta bine oricarui detectiv pasionat de munca sa, si capitanul Apostolescu debordeaza de umor fin si de ironie plina de subtilitate, nefiind cu nimic mai prejos decat colegii lui celebri in intreaga lume - Hercule Poirot, Comisarul Maigret, Philip Marlowe sau Sherlock Holmes. Pe toti ii leaga pasiunea pentru dezlegarea enigmelor, o cunoastere uluitoare a subtilitatilor fiintei umane si logica imbatabila - caracteristica oamenilor inteligenti care stiu sa faca deductii valide si sa gaseasca rezolvari elegante pentru situatii complexe. Insa, ceea ce e cel mai important, pe toti ii caracterizeaza fidelitatea de nezdruncinat fata de valorile umane cele mai inalte - binele si justitia (echitatea) - in slujba carora isi pun toata energia si talentul.
Mai rar citesc o carte in jumate de zi, dat mi-a placut. Imi place combinatia: Capitanul Apostolescu si colegul Simionescu. De aceasta data, cei doi, au de a face cu o tripla crima. Suspectii incep sa apara, dar la fel de repede cum apar sunt si taiati de pe lista. Si totusi, cine e criminalul? Sotul incornorat? Sotia adultera? Nu mi-a placut finalul, adica dupa toate scenariile plauzibile prezentate, tocmai pe acesta sa il aleaga autorul?
Nu m-am putut abtine sa aseman unele interogatorii de aici cu interogatoriile pungasilor din seria Brigada Diverse; in special Patraulea... N-as zice ca romanul exceleaza la suspans, sau la intorsaturi fine ale actiunii, dar este o lectura placuta. Ah, se pare ca aici scriitorul deja era foarte "prieten" cu ... "ce" pus la inceput de fraza, in genul "Ce, credeati ca ...." . Nu este chiar un tic, asa cum a parut da fie "Cum"-ul in romanul cu "spionii", dar este vizibila apetenta pentru aceasta constructie... Si asta m-a si facut sa ma gandesc la B.D.
Am auzit ţârâitul telefonului, chiar în momentul în care am închis robinetul duşului. Cum, după şase luni de detaşare la Cluj, aveam motive să cred că fusesem uitat de toţi şi, din păcate, de toate, a fost firesc să mă întreb cine şi-ar fi putut, totuşi, aminti de existenţa mea. În consecinţă, am ieşit din cadă şi, aruncându-mi un prosop peste umeri, am alergat să răspund.
Dar, mai înainte de a pune mâna pe receptor, am cam bănuit ce glas mă putea căuta, amintindu-mi cu cine mă conversasem de când revenisem în Bucureşti, adică de ieri seară.
— Bună dimineaţa, şefu'! mi-a urat locotenentul Simionescu, ceea ce mi-a întărit încă o dată încrederea în propriul şi infailibilul meu fler. — Bună, Dane! i-am răspuns, pe când, lăsându-mi involuntar privirea spre ceasul aşezat pe măsuţa telefonului, am văzut că mai era destul până la douăsprezece. Şi aceasta era ora când stabilisem cu el să trec să-l iau la meciul de rugby dintre Steaua şi Dinamo. Dar de ce eşti atât de matinal? m-am interesat.
— Pentru că… am probleme… – a suspinat el.
— Eh! Cine n-are? am filosofat eu. Vrei să contramandăm întâlnirea?
— Altă cale nu văd… Că… e lată rău…
— Da' ce ţi s-a întâmplat? m-am interesat, sesizându-i tonul tânguitor.
— Eh…! Tocmai când îmi aşteptam schimbul şi-mi spuneam că am avut o tură fără probleme… a apărut şi buclucul…! mi-a zis el şi a început să-mi povestească.
— Chiar aşa?! Bine, dar asta aduce a hecatombă! am exclamat eu, stupefiat.
— Aş vrea să te contrazic, dar n-am argumente…
— Şi ai ajuns la vreo concluzie?
— Da… Că trebuie să te informez imediat… Deoarece, în pofida celor convenite, nu mai am posibilitatea să te însoţesc la meci… – a adăugat el, pe un ton ce se voia neutru.
— Doreşti să vin şi eu? l-am consultat, pricepând realul sens al afirmaţiei sale.
— Bineînţeles! s-a grăbit el să mă aprobe. Deşi… n-aş fi vrut să-ţi stric duminica… – a continuat el, cu o mărinimie care, în mod evident, îi era străină.
— Unde eşti acum? l-am întrebat, nu din nu-ştiu-ce exces de generozitate, ci pentru că aveam suficientă experienţă ca să ştiu că, după ce elucidasem cazul de la Cluj1, eram cum nu se poate mai potrivit pentru preluarea unei noi cauze. Şi, cum Dan lucra cu mine în echipă, n-a trebuit să apelez la oracolul din Delfi, pentru a afla că, oricum aş întoarce-o, tot voi fi căptuşit cu afacerea în care colegul meu se şi implicase deja. Situaţie în care era de preferat s-o fac pe voluntarul…
Am auzit ţârâitul telefonului, chiar în momentul în care am închis robinetul duşului. Cum, după şase luni de detaşare la Cluj, aveam motive să cred că fusesem uitat de toţi şi, din păcate, de toate, a fost firesc să mă întreb cine şi-ar fi putut, totuşi, aminti de existenţa mea. În consecinţă, am ieşit din cadă şi, aruncându-mi un prosop peste umeri, am alergat să răspund. Dar, mai înainte de a pune mâna pe receptor, am cam bănuit ce glas mă putea căuta, amintindu-mi cu cine mă conversasem de când revenisem în Bucureşti, adică de ieri seară. — Bună dimineaţa, şefu'! mi-a urat locotenentul Simionescu, ceea ce mi-a întărit încă o dată încrederea în propriul şi infailibilul meu fler. — Bună, Dane! i-am răspuns, pe când, lăsându-mi involuntar privirea spre ceasul aşezat pe măsuţa telefonului, am văzut că mai era destul până la douăsprezece. Şi aceasta era ora când stabilisem cu el să trec să-l iau la meciul de rugby dintre Steaua şi Dinamo. Dar de ce eşti atât de matinal? m-am interesat. — Pentru că… am probleme… – a suspinat el.