What do you think?
Rate this book
Caiete I
Vreme de cincisprezece ani (1957-1972), Cioran a umplut treizeci şi patru de caiete cu însemnări. Ele au fost găsite după moartea autorului de Simone Boué, prietena sa de o viaţă, şi au fost publicate, în 1997, la Gallimard. Nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, deşi numeroase însemnări sunt datate. Ne găsim mai degrabă în faţa unui „laborator“ de încercări pentru cărţi ulterioare. Oricum, se regăsesc în aceste Caiete toate obsesiile şi toate imprecaţiile lui Cioran, toate furiile şi toate regretele sale, exprimate într-un stil a cărui exactitate nu e cu nimic mai prejos de aceea pe care o cunoaştem din eseuri şi aforisme. Câteva „personaje“ revin frecvent în însemnări: Ionesco, Michaux, Beckett sau Noica îl determină pe acest mizantrop să-şi dezvăluie nebănuitele resurse de prietenie; altele, anonime sau desemnate doar prin iniţiale, îi provoacă obişnuitele răbufniri de sarcasm. Nu altă voce răzbate, aşadar, din aceste Caiete, ci modulaţiile glasului inconfundabil al ultimului moralist al veacului trecut.
Ediţia Humanitas a Caietelor lui Cioran apare în trei volume.
Ediţia Humanitas a Caietelor lui Cioran apare în trei volume.
364 pages, Paperback
First published January 1, 1997
15 people are currently reading
199 people want to read
About the author
Emil M. Cioran
180 books4,329 followersBorn in 1911 in Rășinari, a small village in the Carpathian Mountains of Romania, raised under the rule of a father who was a Romanian Orthodox priest and a mother who was prone to depression, Emil Cioran wrote his first five books in Romanian. Some of these are collections of brief essays (one or two pages, on average); others are collections of aphorisms. Suffering from insomnia since his adolescent years in Sibiu, the young Cioran studied philosophy in the “little Paris” of Bucarest.
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
May 21, 2016
"Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea ataşat de viaţă. N-am întâlnit pe nimeni care s-o iubească atât cât o iubesc eu."
April 14, 2021
26 iunie 1957
Citit o carte despre căderea Constantinopolelui. Am căzut odată cu cetatea.
În plină stradă, îmi vine să plâng! Am demonul lacrimilor.
Scepticismul meu este inseparabil de delir, şi niciodată n-am înţeles cum se poate cineva îndoi cu metodă.
Emily Dickinson: „I felt a funeral in my brain”; aş putea adăuga, ca Dra de Lespinasse, „în toate clipele vieţii mele”.
Eterne funeralii ale spiritului.
Va fi oare înţeleasă vreodată drama unui om care, în nici o clipă a vieţii sale, n-a putut uita paradisul?
Sunt cu un picior în paradis; cum alţii sunt cu un picior în groapă.
Ajută-mă, Doamne, să-mi lichidez ura şi mila de mine însumi, să nu le mai simt permanenta oroare!
Totul în mine se face rugă şi blasfemie, totul devine chemare şi refuz.
Spusa unui cerşetor: „Când te rogi lângă o floare, ea creşte mai repede”.
Să fii un tiran fără slujbă.
Veşnică poezie fără cuvinte; linişte ce vuieşte sub mine. De ce n-am darul Verbului? Să ai atâtea senzaţii – şi să fii sterp!
Prea mult am cultivat simţirea în detrimentul exprimării; am trăit prin cuvânt; – aşa am sacrificat rostirea - atâţia am, o viaţă întreagă – şi nici măcar un vers!
Toate poemele pe care aş fi putut să le scriu, pe care le-am înăbuşit în mine din lipsă de talent sau din pasiune pentru proză, vin deodată să-şi ceară dreptul la existenţă, îşi strigă indignarea şi mă copleşesc.
Idealul meu de scriitură: să-l amuţeşti definitiv pe poetul ascuns în tine; să-ţi lichidezi ultimele rămăşiţe de lirism; – să te împotriveşti esenţei tale intime, să-ţi trădezi inspiraţiile; să-ţi calci în picioare elanurile – şi chiar grimasele.
Orice iz de poezie otrăveşte proza şi o face irespirabilă.
Am un curaj negativ, un curaj îndreptat împotrivă-mi. Mi-am abătut viaţa de la sensul pe care mi l-a hotărât ea. Mi-am anulat viitorul.
Am un imens avans faţă de moarte.
Sunt un filozof-urlător. Ideile mele, dacă idei se cheamă, latră; nu explică nimic, explodează.
Toată viaţa am consacrat un cult marilor tirani împotmoliţi în sânge şi în remuşcare.
M-am rătăcit în Litere din neputinţa de a ucide sau de a mă ucide. Această neputinţă, această laşitate, doar ea a făcut din mine un scrib.
Dacă Dumnezeu şi-ar putea imagina ce povară îmi este cel mai neînsemnat act, s-ar milostivi de mine sau mi-ar ceda locul său. Căci neputinţele mele au ceva nesfârşit de josnic şi divin în acelaşi timp. Sunt omul cel mai puţin făcut pentru a trăi pe pământ. Aparţin altei lumi, altfel spus sunt dintr-o sublume. Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit. Şi totuşi, şi totuşi!
Sfâşiat între arţag şi groază.
Mongolie a sufletului.
Era un om depravat de suferinţă.
Citit o carte despre căderea Constantinopolelui. Am căzut odată cu cetatea.
În plină stradă, îmi vine să plâng! Am demonul lacrimilor.
Scepticismul meu este inseparabil de delir, şi niciodată n-am înţeles cum se poate cineva îndoi cu metodă.
Emily Dickinson: „I felt a funeral in my brain”; aş putea adăuga, ca Dra de Lespinasse, „în toate clipele vieţii mele”.
Eterne funeralii ale spiritului.
Va fi oare înţeleasă vreodată drama unui om care, în nici o clipă a vieţii sale, n-a putut uita paradisul?
Sunt cu un picior în paradis; cum alţii sunt cu un picior în groapă.
Ajută-mă, Doamne, să-mi lichidez ura şi mila de mine însumi, să nu le mai simt permanenta oroare!
Totul în mine se face rugă şi blasfemie, totul devine chemare şi refuz.
Spusa unui cerşetor: „Când te rogi lângă o floare, ea creşte mai repede”.
Să fii un tiran fără slujbă.
Veşnică poezie fără cuvinte; linişte ce vuieşte sub mine. De ce n-am darul Verbului? Să ai atâtea senzaţii – şi să fii sterp!
Prea mult am cultivat simţirea în detrimentul exprimării; am trăit prin cuvânt; – aşa am sacrificat rostirea - atâţia am, o viaţă întreagă – şi nici măcar un vers!
Toate poemele pe care aş fi putut să le scriu, pe care le-am înăbuşit în mine din lipsă de talent sau din pasiune pentru proză, vin deodată să-şi ceară dreptul la existenţă, îşi strigă indignarea şi mă copleşesc.
Idealul meu de scriitură: să-l amuţeşti definitiv pe poetul ascuns în tine; să-ţi lichidezi ultimele rămăşiţe de lirism; – să te împotriveşti esenţei tale intime, să-ţi trădezi inspiraţiile; să-ţi calci în picioare elanurile – şi chiar grimasele.
Orice iz de poezie otrăveşte proza şi o face irespirabilă.
Am un curaj negativ, un curaj îndreptat împotrivă-mi. Mi-am abătut viaţa de la sensul pe care mi l-a hotărât ea. Mi-am anulat viitorul.
Am un imens avans faţă de moarte.
Sunt un filozof-urlător. Ideile mele, dacă idei se cheamă, latră; nu explică nimic, explodează.
Toată viaţa am consacrat un cult marilor tirani împotmoliţi în sânge şi în remuşcare.
M-am rătăcit în Litere din neputinţa de a ucide sau de a mă ucide. Această neputinţă, această laşitate, doar ea a făcut din mine un scrib.
Dacă Dumnezeu şi-ar putea imagina ce povară îmi este cel mai neînsemnat act, s-ar milostivi de mine sau mi-ar ceda locul său. Căci neputinţele mele au ceva nesfârşit de josnic şi divin în acelaşi timp. Sunt omul cel mai puţin făcut pentru a trăi pe pământ. Aparţin altei lumi, altfel spus sunt dintr-o sublume. Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit. Şi totuşi, şi totuşi!
Sfâşiat între arţag şi groază.
Mongolie a sufletului.
Era un om depravat de suferinţă.
June 9, 2025
Citind ce simte Cioran despre lume, despre sine, m am înțeles mai bine. Pe mine. I-as oferi domnului Cioran toate stele din câte există, daca n ar fi devenit el însuși o stea.
" A rămâne cu mintea întreagă e un privilegiu ce ne poate fi retras."
"Totul este aparență - dar a cui? A Nimicului."
" A rămâne cu mintea întreagă e un privilegiu ce ne poate fi retras."
"Totul este aparență - dar a cui? A Nimicului."
Currently reading
May 4, 2016E timp pierdut orice moment pe care nu-l petreci cu tine însuți.
Dacă mă gândesc la toti cei căre - au izbutit și pe care-i cunosc îndeaproape, nici unul nu a atins forma de glorie la care râvnește. sa fie o lege? O stratagema a naturii ? nimeni nu are destinul la care a visat; și cu atât ești mai răsfățat de șansă cu atât de depărtezi de el. domnia ironiei universale.
Dacă mă gândesc la toti cei căre - au izbutit și pe care-i cunosc îndeaproape, nici unul nu a atins forma de glorie la care râvnește. sa fie o lege? O stratagema a naturii ? nimeni nu are destinul la care a visat; și cu atât ești mai răsfățat de șansă cu atât de depărtezi de el. domnia ironiei universale.
September 17, 2012
* 2nd read (Sep 2012)
Displaying 1 - 5 of 5 reviews