Pe ecran, Alain Delon alias Zorro. În dreapta mea – Lili. Sărmana! Se vede nevoită să-şi împartă afecţiunea! Mie o porţie, lui Zorro altă porţie! Şi tot aşa, din secvenţă în secvenţă! Clipe rare! Când mai apuc eu să le trăiesc?! Cum să nu fiu fericit? Doamne, şi cu câtă semeţie călăreşte Zorro! Cu câtă îndrăzneală se avântă pe nărăvaşul său – un armăsar pur sânge – ca să-şi înfrunte duşmanii! Care duşmani cad, şi cad, doborâţi de braţul puternic şi drept al frumosului cu mască neagră. Iar lângă mine, Lili suspină ori de câte ori „cavalerul dreptăţii” îşi leapădă masca pentru a-şi dezvălui zâmbetul seducător, precum şi o dantură de invidiat. E limpede – Lili moare după Alain Delon. Eu însă, ca orice bărbat superior, nu sunt gelos. Ba dimpotrivă, îi sunt recunoscător: doar datorită lui Alain Delon mă aflu cu ea în sală şi urmărim laolaltă filmul. Cu biletele a fost un fleac. Lili le-a procurat; i-a păcălit destul de nostim pe „Don-Juan”-ii din faţa cinematografului Patria.Unii se şi vedeau cu dânsa în sală, pe întuneric. Ce mutre au mai făcut în momentul-cheie, când, din mulţime, am răsărit eu pe neaşteptate şi am luat-o drăgăstos de braţ.
Zorro ăsta nu e numai drept şi ager la minte, dar şi muieratic: mereu îi face cu ochiul logodnicei mele, storcându-i suspine. Mie însă nu-mi pasă. Am încredere în Zorro. Dă-i înainte, băiete! Te urmăresc cu sufletul la gură şi mă faci să uit de toate. Păcat că un film cu Zorro ţine doar nouăzeci de minute! Când ţi-e viaţa mai frumoasă, hop că pică şi secvenţa finală: Zorro îşi îmbrăţişează cu patimă iubita, iar în sală luminile se aprind puţin câte puţin, că nu cumva trecerea noastră de la o realitate la alta să fie prea bruscă.