Ce nu știi nu-ți poate face rău, dar ea știe și trebuie să uite ceea ce știe. E secret secret secret. Trebuie să se prefacă a nu ști și a nu a fi știut niciodată, altminteri acest lucru îi va face rău. În casa de acolo sălășluiește secretul și tot ce vrea ea e să nu știe.
Stă la fereastră. Nu se simte nici măcar o adiere de vânt care să miște perdelele albe, și afară iarba s-a uscat sub ultimele raze de soare. E vară, și pe amurgite, iar ea încă nu e în pat. Are aproape opt ani și e prea devreme pentru culcare. Toți fac câte ceva altundeva și nimeni nu se uită la ea. Umbrele copacilor sunt negre pe pajiște și trandafirii târzii au margini aurii. Un petic de apă argintie sclipește printre frunzele de salcie plângătoare. Acela e lacul. Lebede înoată pe lac, și ea ar putea să meargă jos la apă să privească păsările albe. Nu ar ști nimeni și ce nu știi nu-ți poate face rău.
Trebuie să plece, să evadeze, dincolo de covorul țesut cu flori și copaci strâmbi, și apoi ușa se deschide și ea se află pe coridor, și acolo e mereu întuneric, chiar și când afară strălucește soarele, și o liniște densă cuprinde tot spațiul și se întinde pe scări în jos, și ea coboară de pe o treaptă pe cealaltă în vârful picioarelor, ca să nu o deranjeze. Picturile de pe pereți se holbează la ea când trece pe lângă ele. Naturi moarte și peisaje revarsă culori ciudate și propria lumină în tăcere, iar portretele strigă după ea, și ea nu le aude. Podeaua de marmură din hol e ca o tablă de șah cu alb și negru, și ea are grijă să sară peste pătratele negre pentru că, dacă nu o faci, cu siguranță are să se întâmple ceva rău și poate că tocmai a atins un pătrat negru în drum spre grădină, dar asta nu ar conta, nu-i așa?