Ungherele sufletului, straturile mai întunecate, mai obscure ale firii sînt singurele locuri din lume în care putem surprinde realul în faptul constituirii sale. - William James
Există o serie de pasaje în Homer în care un comportament nesăbuit şi inexplicabil este explicat prin ate sau descris cu ajutorul verbului din aceeaşi familie de cuvinte, (...) ate este o stare de spirit - o întunecare, o confuzie temporară a conştiinţei normale. Este, de fapt, o nebunie parţială sau vremelnică; şi, ca orice nebunie, nu este atribuită unor cauze fiziologice sau psihologice, ci unui factor extern, „daimonic". într-adevăr, în Odiseea se spune că un consum excesiv de vin provoacă ate; implicaţia nu pare a fi însă că ate este un produs „natural", ci, mai degrabă, că vinul conţine ceva daimonic sau supranatural. (...) De asemenea, ate, în cazul unui anume Agastrophus care se depărtează prea mult de carul său şi este ucis, nu este o „pedeapsă" pentru nesăbuinţă; nesăbuinţa este ea însăşi ate, sau un rezultat al stării de ate, şi nu implică vreo vină morală - este doar o eroare inexplicabilă, ca şi tîrgul prost pe care l-a făcut Glaucos. Iar Odiseu nu a fost nici el vinovat sau imprudent atunci cînd a adormit tocmai cînd nu trebuia, oferind tovarăşilor săi ocazia să măcelărească boii sacri. A fost, cum am spune noi, un accident; dar pentru Homer, ca şi pentru toată gîndirea anistorică în general, nu există accidente - Odiseu ştie că somnul i-a fost trimis de zei, pentru orbire, ca „să-şi bată joc de el". Astfel de pasaje sugerează că ate nu avea, la origine, vreo legătură cu vina. (...) Iar cînd Agamemnon îşi învinuieşte moira, el nu se declară un determinist sistematic, la fel cum nu o face nici ţăranul grec modern atunci cînd foloseşte un limbaj asemănător. Întrebarea dacă eroii lui Homer cred în determinism sau în liberul arbitru este un anacronism; nu numai că ei nu şi-au pus-o niciodată, dar chiar dacă ar fi fost întrebaţi nu ar fi înţeles ce înseamnă. Ceea ce însă înţelegeau era deosebirea între fapte fireşti şi fapte săvîrşite în starea de ate. Faptele de tipul celor din urmă sînt atribuite nediscriminat moirei sau voinţei zeilor, după cum problema e pusă din unghi subiectiv sau obiectiv.
Cînd un bărbat simte menos în pieptul lui sau „urcîndu-i, ca un fum, în nări", el devine conştient de un misterios plus de energie vitală, de încredere şi elan. (...) este întrebuinţată, prin analogie, pentru a descrie energia devoratoare a focului. In cazul omului, ea este energia vitală, „ardoarea" care nu vine cînd ai nevoie de ea, ci funcţionează tainic şi chiar capricios. (...) Posedarea temporară a unui menos intensificat este, ca şi ate, o stare anormală care cere o explicaţie supranormală. (...) Pot face cele mai grele lucruri cu (prea) multă uşurinţă, ceea ce este un semn tradiţional al puterii divine. Pot chiar, asemenea lui Diomede, să lupte împotriva zeilor fără teamă de pedeapsă - o acţiune care, pentru oamenii în stare normală, este foarte periculoasă. De fapt, cei cărora li s-a indus menos sînt, în acest răstimp, ceva mai mult sau poate ceva mai puţin decît oameni. Ei sînt adesea comparaţi cu nişte lei înfometaţi.
Atunci cînd cineva are o idee strălucită sau prostească; cînd deodată îşi dă seama de identitatea altei persoane sau i se dezvăluie brusc înţelesul unui semn prevestitor; cînd îşi aminteşte de ceea ce ar fi putut uita sau cînd uită ceea ce ar fi trebuit să ţină minte, atunci el sau altcineva va vedea în aceste fenomene, dacă luăm cuvintele lor în sens literal, o intervenţie la nivel psihic a acestor fiinţe supranaturale anonime. Desigur, ei nu se aşteaptă întotdeauna să fie luaţi în sens literal: Odiseu, de exemplu, nu trebuie luat în serios atunci cînd atribuie faptul de a fi ieşit fără manta pe o noapte rece maşinaţiunilor unui demon. Totuşi nu este vorba de o simplă „convenţie epică", deoarece personajele sînt cele care vorbesc astfel şi nu poetul însuşi. Convenţia poetului este alta - el manipulează, ca şi autorul Iliadei, zei antropomorfi bine definiţi, ca Atena sau Poseidon, şi nu daimoni anonimi. Personajele sale folosesc o convenţie diferită, fiindcă acesta este felul de a vorbi al oamenilor: poetul este un „realist". Într-adevăr, astfel ne aşteptăm să vorbească oamenii care credeau (sau ai căror strămoşi au crezut) în avertismente zilnice şi de fiecare clipă. Recunoaşterea, intuiţia, amintirea, ideea strălucită sau perversă au o trăsătură comună, şi anume aceea de a trece omului „prin cap dintr-o dată". Adesea, el este conştient că nu a ajuns la ele cu ajutorul unui raţionament.
Înfricoşător lucru este să cădem în mîinile Dumnezeului celui viu. Evrei 10:31
În faptul creaţiei omul e smuls din sine. El cufundă în adîncurile subconştientului un soi de căldare şi aduce la lumină ceva care în mod obişnuit îi este inaccesibil. E.M. Forster
„Cele mai mari binefaceri - spune Socrate în Phaidros - ajung la noi pe calea nebuniei."(...)„cu condiţia ca nebunia să fie un dar divin". Se deosebesc apoi patru tipuri de „nebunie sacră", produse, spune Socrate, „ale unei schimbări provocate de divinitate în normele sociale curente". Cele patru tipuri sînt:
1) Nebunia profetică, al cărei zeu este Apolo.
2) Nebunia telestică sau rituală, al cărei protector este Dionysos.
3) Nebunia poetică, inspirată de muze.
4) Nebunia erotică, inspirată de Afrodita şi Eros.