What do you think?
Rate this book
Don Fernando
Paperback
Published May 13, 1976
12 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
January 26, 2022
Când bate vântul aventurii, trebuie să-i asculţi chemarea. Dacă bate, eu îl simt şi mă supun. Mă feresc pe cât e cu putinţă să reflectez. Celulele propriului, meu trup îmi dictează ceea ce trebuie să fac.
De pildă astăzi: pentru ce să povestesc lungul week-end care este viaţa mea? Multă vreme am refuzat. Acum îmi place şi simt nevoia s-o fac, pentru că ştiu, în străfunduri, că a sosit vremea. Nu sânt un nebun, un maniac, un lăudăros. N-am căutat niciodată scandalul, istoriile necurate ori macabre. Am trăit totdeauna cu inima-n palmă. Dacă mi-am păstrat bâta la îndemână, am făcut-o pentru că există şi ticăloşi. Nici frumoasă, nici urâtă, iată viaţa mea, aşa cum m-am angajat s-o povestesc aici prieteneşte, fără să trişez. Dacă o dau în vileag, o fac în speranţa ca ea va fi instructivă şi folositoare, că şi alţii, copii, oameni tineri, vor visa, citind-o, aşa cum am visat eu – şi vor porni, la rândul lor, pe calea aventurii. La fel, în speranţa că, din când în când, se vor bucura asemenea mie. Căci nu iubesc tristeţea: ea ofileşte.
La început nu ştiam încotro urma să mă ducă aventura. Nici astăzi, nu pot să-mi dau prea bine seama. Totuşi îi ascult chemarea. Asta e frumuseţea.
Peste câteva luni voi pleca din nou. Însă de data asta vreau mai întâi să mă eliberez de toate: de bucuriile şi de suferinţele mele, de sudoarea şi de tainele mele. Vreau să dau totul. Nu fac decât să restitui: ceea ce dau nu-mi aparţine. E un cadou pe care viaţa mi l-a făcut de pe-o zi pe alta, chiar dacă am ajutat-o şi eu un pic în privinţa asta. Mi-a oferit totul de-a valma, iar eu n-am făcut niciodată nazuri: dragoste, călătorii, accidente, boli, întâmplări, pericole – până la numele pe care-l port. Am avut tot felul de nume. Pe-al meu, deci, l-am pierdut. În bazinul Amazonului mi se spune Don Fernando şi asta pentru că într-o zi căpitanul unui străvechi barcaz cu aburi m-a botezat aşa în chip spontan. Metişii care se ocupă cu recoltarea cauciucului natural, prietenii mei seringueiros, l-au adoptat şi l-au răspândit de-a lungul fluviului.
Am devenit, prin urmare, Don Fernando. Asta nu înseamnă că, la şaptezeci şi unu de ani, după mai bine de-o jumătate de secol de aventuri, ştiu totdeauna cine sînt. Mii de amintiri mi se îmbulzesc sub frunte, dar am încă mult de făcut pentru a mă descoperi. Poate că e mai uşor să-i descoperi pe alţii decât pe tine însuţi.
Am câştigat. Uneori mulţi bani. Câţi? Dacă ne-am distra cu asemenea calcule, n-am fi ceea ce sîntem: oameni ai aventurii. Banii – ce rămâne din ei – sînt buni, mai ales pentru a o lua de la capăt, pentru a pleca din nou. Dar există şi buzunarele goale, speranţele, prietenii la nevoie – şi amuzamentul.
Am învăţat ce e viaţa privind feţele, atât ale indivizilor fără scrupule, cât şi ale deschizătorilor de drumuri. Am traversat decorurile Africii, ale Americii de Sud şi ale Asiei mânat de. Pasiunea de-a vedea, a prospecta, a inventa, a înţelege, a ajuta – şi punându-mi pentru asta la bătaie sudoarea, întotdeauna. Am supravieţuit pentru că iubeam. Iubeam totul: necazurile, foamea, drumul, fiinţele omeneşti, pericolul, curajul, frica, moartea. Viaţa nu-şi dăruieşte frumuseţea decât acelora care-o strâng cu putere în braţe.
Când înaintezi până la istovire, până în clipa când se conturează fruntariile morţii, jungla devine într-adevăr junglă, marea – mare, deşertul – deşert. În sfârşit, vezi. La fel şi pentru tine însuţi.. Doborât de malarie, am sfârşit prin a mă duce să pescuiesc rechini în Pacific, deoarece jungla mi-a fost barată de către medici. Am făcut cunoştinţă cu Asia şi cu cele cinci frontiere ale Afghanistanului de Nord, pentru a salva de la moarte un prieten. Da, trebuie să mergi până la capătul lucrurilor – căci numai acolo învelişul crapă şi adevărul iese la iveală, după cum numai la capătul puterilor şi al întregii tale fiinţe ai, poate, şansa de-a afla cine eşti.
Am întâlnit dragostea şi am onorat-o ca pe unul dintre cele mai alese daruri. N-am fost, astfel, uitat la ora socotelilor. Dar şi asta ţine, la fel, de capătul lucrurilor.
Într-o zi am avut fericirea să descopăr, în plină junglă, un trib de indieni, remarcabil ocrotit de căpetenia lui, care era şi vrăjitorul tribului. Totul mă încânta la acei oameni simpli: frumuseţea, armonia firească a gesturilor, nobleţea, privirea lipsita de ipocrizie sau minciună. Alături de ei, mă aflam în afara timpului; carapacea mea albă nu mai exista; mă lăsam copleşit, sub imensa vegetaţie, de impresia că nu însemn nimic. Voiam, ca şi ei, să mă cufund in mijlocul aromelor, al mirosurilor, al sevei. Aş fi vrut să fiu indian.
Dorinţa mea trebuie să fi fost sinceră, iar purtarea despuiată în asemenea măsură de prefăcătorie, încât, după mai multe săptămâni de observaţie, vrăjitorul mi-a adus-o pe; Pangoate, care a devenit soţia mea, potrivit legilor tribului. Am avut împreună doi copii frumoşi. Băiatul pescuia, folosindu-se de mici harpoane. Fata, în pirogă, mânuia pagaia. Trăiau fericiţi, aproape goi. Pielea lor era catifelată şi fără miros, aşa cum e pielea tuturor indienilor. Îşi trăgeau viaţa direct din clorofilă, sub uriaşul plafon de esenţe virgine. Se scăldau de câte cinci ori pe zi în râul plin până la refuz de săruri minerale şi de toate bogăţiile filtrate prin humusul pădurii.
De pildă astăzi: pentru ce să povestesc lungul week-end care este viaţa mea? Multă vreme am refuzat. Acum îmi place şi simt nevoia s-o fac, pentru că ştiu, în străfunduri, că a sosit vremea. Nu sânt un nebun, un maniac, un lăudăros. N-am căutat niciodată scandalul, istoriile necurate ori macabre. Am trăit totdeauna cu inima-n palmă. Dacă mi-am păstrat bâta la îndemână, am făcut-o pentru că există şi ticăloşi. Nici frumoasă, nici urâtă, iată viaţa mea, aşa cum m-am angajat s-o povestesc aici prieteneşte, fără să trişez. Dacă o dau în vileag, o fac în speranţa ca ea va fi instructivă şi folositoare, că şi alţii, copii, oameni tineri, vor visa, citind-o, aşa cum am visat eu – şi vor porni, la rândul lor, pe calea aventurii. La fel, în speranţa că, din când în când, se vor bucura asemenea mie. Căci nu iubesc tristeţea: ea ofileşte.
La început nu ştiam încotro urma să mă ducă aventura. Nici astăzi, nu pot să-mi dau prea bine seama. Totuşi îi ascult chemarea. Asta e frumuseţea.
Peste câteva luni voi pleca din nou. Însă de data asta vreau mai întâi să mă eliberez de toate: de bucuriile şi de suferinţele mele, de sudoarea şi de tainele mele. Vreau să dau totul. Nu fac decât să restitui: ceea ce dau nu-mi aparţine. E un cadou pe care viaţa mi l-a făcut de pe-o zi pe alta, chiar dacă am ajutat-o şi eu un pic în privinţa asta. Mi-a oferit totul de-a valma, iar eu n-am făcut niciodată nazuri: dragoste, călătorii, accidente, boli, întâmplări, pericole – până la numele pe care-l port. Am avut tot felul de nume. Pe-al meu, deci, l-am pierdut. În bazinul Amazonului mi se spune Don Fernando şi asta pentru că într-o zi căpitanul unui străvechi barcaz cu aburi m-a botezat aşa în chip spontan. Metişii care se ocupă cu recoltarea cauciucului natural, prietenii mei seringueiros, l-au adoptat şi l-au răspândit de-a lungul fluviului.
Am devenit, prin urmare, Don Fernando. Asta nu înseamnă că, la şaptezeci şi unu de ani, după mai bine de-o jumătate de secol de aventuri, ştiu totdeauna cine sînt. Mii de amintiri mi se îmbulzesc sub frunte, dar am încă mult de făcut pentru a mă descoperi. Poate că e mai uşor să-i descoperi pe alţii decât pe tine însuţi.
Am câştigat. Uneori mulţi bani. Câţi? Dacă ne-am distra cu asemenea calcule, n-am fi ceea ce sîntem: oameni ai aventurii. Banii – ce rămâne din ei – sînt buni, mai ales pentru a o lua de la capăt, pentru a pleca din nou. Dar există şi buzunarele goale, speranţele, prietenii la nevoie – şi amuzamentul.
Am învăţat ce e viaţa privind feţele, atât ale indivizilor fără scrupule, cât şi ale deschizătorilor de drumuri. Am traversat decorurile Africii, ale Americii de Sud şi ale Asiei mânat de. Pasiunea de-a vedea, a prospecta, a inventa, a înţelege, a ajuta – şi punându-mi pentru asta la bătaie sudoarea, întotdeauna. Am supravieţuit pentru că iubeam. Iubeam totul: necazurile, foamea, drumul, fiinţele omeneşti, pericolul, curajul, frica, moartea. Viaţa nu-şi dăruieşte frumuseţea decât acelora care-o strâng cu putere în braţe.
Când înaintezi până la istovire, până în clipa când se conturează fruntariile morţii, jungla devine într-adevăr junglă, marea – mare, deşertul – deşert. În sfârşit, vezi. La fel şi pentru tine însuţi.. Doborât de malarie, am sfârşit prin a mă duce să pescuiesc rechini în Pacific, deoarece jungla mi-a fost barată de către medici. Am făcut cunoştinţă cu Asia şi cu cele cinci frontiere ale Afghanistanului de Nord, pentru a salva de la moarte un prieten. Da, trebuie să mergi până la capătul lucrurilor – căci numai acolo învelişul crapă şi adevărul iese la iveală, după cum numai la capătul puterilor şi al întregii tale fiinţe ai, poate, şansa de-a afla cine eşti.
Am întâlnit dragostea şi am onorat-o ca pe unul dintre cele mai alese daruri. N-am fost, astfel, uitat la ora socotelilor. Dar şi asta ţine, la fel, de capătul lucrurilor.
Într-o zi am avut fericirea să descopăr, în plină junglă, un trib de indieni, remarcabil ocrotit de căpetenia lui, care era şi vrăjitorul tribului. Totul mă încânta la acei oameni simpli: frumuseţea, armonia firească a gesturilor, nobleţea, privirea lipsita de ipocrizie sau minciună. Alături de ei, mă aflam în afara timpului; carapacea mea albă nu mai exista; mă lăsam copleşit, sub imensa vegetaţie, de impresia că nu însemn nimic. Voiam, ca şi ei, să mă cufund in mijlocul aromelor, al mirosurilor, al sevei. Aş fi vrut să fiu indian.
Dorinţa mea trebuie să fi fost sinceră, iar purtarea despuiată în asemenea măsură de prefăcătorie, încât, după mai multe săptămâni de observaţie, vrăjitorul mi-a adus-o pe; Pangoate, care a devenit soţia mea, potrivit legilor tribului. Am avut împreună doi copii frumoşi. Băiatul pescuia, folosindu-se de mici harpoane. Fata, în pirogă, mânuia pagaia. Trăiau fericiţi, aproape goi. Pielea lor era catifelată şi fără miros, aşa cum e pielea tuturor indienilor. Îşi trăgeau viaţa direct din clorofilă, sub uriaşul plafon de esenţe virgine. Se scăldau de câte cinci ori pe zi în râul plin până la refuz de săruri minerale şi de toate bogăţiile filtrate prin humusul pădurii.
December 11, 2016
The most amazing nonfictional book I have ever read.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews