Lumina lunii e periculoasă. Până şi la o amărâtă de şcoală cu internat din Elveţia – unde toate sunt la fel de lipsite de gust ca şi laptele cu cereale servit la micul dejun – strălucirea seducătoare a lunii ascunde pericole. Umbrele prelungi ale plopilor aduc a stafii translucide pe zăpada proaspăt căzută. Hornuri de piatră se ridică asemenea unor garguie întunecate deasupra capetelor noastre. Peisajele familiare par ciudate şi prevestitoare de rău. Însă poate cea mai mare primejdie dintre toate este faptul că lumina lunii alungă intimitatea oferită de întuneric, scoţând la iveală lucruri care ar fi mai bine să rămână ascunse.
Într-o noapte rece de noiembrie, razele lunii pătrundeau pe fereastra dormitorului meu aflat în incinta Academiei de Fete Steinfelder. Ca de obicei în toamna aceea, m-am uitat lung la luna plină, făcându-mi griji pentru Austin Bridges al III-lea – cea mai periculoasă persoană pe care o cunoşteam eu –, întrebându-mă dacă şi el se gândeşte la mine.
E suficient de rău că majoritatea oamenilor îşi petrec viaţa căutându-şi adevărata mare dragoste, dar să dai de persoana iubită şi ea să se dovedească a fi vârcolac – un vârcolac care te lasă baltă şi dispare – mi se pare că atunci ai destule motive să faci depresie. Mai ales eu, Shelby Locke, trimisă cândva într-o tabără de reeducare şi ajunsă acum prizonieră într-un internat din Elveţia.
Stând în faţa ferestrei, scăldată în lumina melancolică, mi-am trecut degetul peste cicatricea de pe braţ – cicatricea pe care o căpătasem când îl ajutasem pe Austin să scape din Tabăra Semilunii, locul unde ne cunoscuserăm în iunie trecut. L-am ajutat atunci să pună în aplicare un plan de evadare, astfel încât secretul său legat de… blană să nu iasă la iveală, şi am plătit un preţ mult mai mare decât o rană deschisă – am plătit petrecând o vreme la Ferma Red Canyon, o tabără de instrucţie din deşert unde am stat tot restul verii. Însă tocmai când ajunsesem să cred că mai rău nu se poate, Austin a venit şi m-a salvat de plictiseala şi disperarea din timpul marşurilor, de săpatul latrinelor şi de frecatul permanent al ghetelor până ce ajungeau să strălucească.
Din nefericire, când vara s-a terminat, Austin a plecat în mare grabă cu avionul la Londra, unde avea un stoc interminabil de ser antitransformare, iar eu am fost trimisă colet la un rahat de şcoală pentru fete, construită din piatră şi înconjurată de munţi.
N-oi fi eu un geniu, dar am înţeles clar mesajul pe care mama mea vitregă, Iepuraşul, şi tata mi l-au transmis: ai să-ţi termini liceul într-o fortăreaţă izolată din Elveţia, departe de conacul nostru din Beverly Hills, departe de oraşul tău natal Milwakee, din Wisconsin, şi de orice prieten ai avut vreodată. Te vom ţine departe de toţi, căci ochii care nu se văd se uită. Tu nu exişti în realitatea noastră.
Iepuraşul şi tata nu ar fi putut alege un internat mai jalnic şi mai izolat nici dacă ar fi vrut. Un castel aflat sus în vârful unui munte, Academia de Fete Steinfelder era un fel de închisoare pentru fetele incomode ale clasei privilegiate. O închisoare pentru snoabe, tocilare, delincvente şi neînţelese. Eu mă încadram în ultima categorie pentru că, indiferent ce regulă încălcasem, o făcusem pentru că în acel moment considerasem că era spre binele tuturor. Din nefericire, faptul că-l ajutasem pe Austin m-a făcut ca până la urmă să par o delincventă mult mai rea decât fusesem de fapt. Aflasem pe pielea mea cum era când lumea se întorcea împotriva ta doar pentru că avusesei cele mai bune intenţii.