O femeie din Praga, cu origini românești, în contextul nazismului și al lagărelor germane, un mister, alunecări în fantastic, plus un final ingenios, neașteptat.
„Un roman cu mister, cu suspans, uneori atroce, care invită la o meditație intimă asupra naturii răului, făcându-te să înțelegi că nimic din ceea ce te înspăimântă nu-ți este de fapt străin, impresie întărită în primul rând de personajul central, Karl von Arent, un prototip faustic original. Vei continua, cu siguranță, să te gândești la acest roman multă vreme.” ALINA PAVELESCU
Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București, Roxana Ruscior a lucrat 15 ani în presă, apoi în agenții de PR și de marketing online. Este pasionată de astronomie, medicină, istorie și psihologie. A început să scrie la vârsta de 12 ani, mai întâi piese de teatru, apoi și proză. A debutat în anul 2013 cu romanul „Armata Domnului” (editura Tracus Arte), inspirat dintr-un eveniment real: răpirea unor jurnaliști români în Irak. În 2021 a publicat romanul SF „Un nou Pământ” (editura UP), care prezintă aventura ultimilor supraviețuitori pământeni porniți în căutarea unei alte planete, după distrugerea Terrei.
Foarte interesantă perspectiva din care Roxana Ruscior spune o poveste cu lagăre naziste.
Scriitoarea explorează tema iubirii între asuprit și asupritor, după cum se joacă cu personajul principal încât nu știi până la final cine era cu adevărat.
Mi-ar fi plăcut să exploreze mai mult ocultismul și legendele din jurul castelului Wewelsburg, însă, chiar dacă n-a făcut-o, lectura rămâne în continuare interesantă.
Între una dintre foarte multele de ficțiune despre naziști și lagăre scrise de autori străini și Roxana Ruscior, puteți alege cartea asta fără probleme.
De mult nu mi-a mai fost dat să citesc un roman atât de complex, aș îndrăzni să spun, un roman complet. Istorie, religie, mitologie, psihologie, dragoste, suspans, fantezie, toate adunate la un loc și țesute într-o pânză narativă fără niciun cusur. Felicitări maxime, Roxana Ruscior!!!
Un roman care îți oferă o rezoluție și, în același timp, mai lasă ceva în coadă de pește, așa cum îmi place la cărțile pe care le citesc.
Pe lângă subiectul evidențiat în prezentare, este o poveste despre rău și despre frică. Despre cât de mult ne influențează trăirile negative, îndeosebi într-un context de calibrul prizonierului dintr-un lagăr nazist.
Recunosc, mi-a fost și mie greu să am încredere în Karl von Arent - în ciuda dovezilor și argumentelor pe care le aducea în favoarea sa. Am experimentat un soi de auto-gaslighting, dacă aș putea spune așa, un du-te-vino de concluzii instabile în privința felului său de a fi, așteptându-mă la fiecare întoarcere de pagină să-și arate fața pe care toată lumea voia să o aibă. Un personaj asemeni lui, care este, dar nu este ceea ce trebuie să fie, dată fiind tabăra din care face parte, este greu de acceptat. Poate că pagina 287 îți va semăna și ție un bob de îndoială în minte.
Cred că trăirile din prima parte a cărții, din prima perioadă a Adelei în lagăr ar fi putut fi mai presante, mai asfixiante, cel puțin după cum le-am resimțit eu. Totuși, circularitatea dintre prolog și final mi-a plăcut foarte mult, la fel și cuvântul înainte, scris de Alina Pavelescu.
Iată câteva dintre pasajele mele preferare:
* „Mi-a zâmbit, dar simțeam în privirea lui îndârjită și în postura crispată intensitatea acelei uri care îl ajutase să supraviețuiască. Asta l-a salvat atunci, dar acum îl omoară încet, se hrănește din el așa cum și el s-a hrănit din ea - o simbioză perfectă, distrugătoare.” (pagina 125)
* „N-am putut înțelege atunci de ce i-a fost atât de frică de mine și de cartea aceea. Dar acum știu. Cuvintele sunt cea mai puternică armă din lume, ele pot să schimbe realitatea și devin mai periculoase decât tancurile, gloanțele sau bombele. Armele noastre distrug doar forme - clădiri, orașe, trupuri -, nu și esența lumii, pe când cuvintele, ele sunt singurele care pot să altereze esența, chiar dacă păstrează formele neschimbate. Tata n-a înțeles niciodată cuvintele, iar reacția lui a fost doar spaima instinctivă, primordială, a omului care se teme de ceva ce nu poate pricepe. A intuit însă că anumite lucruri trebuie controlate, pentru că, dacă unele cuvinte ajung unde nu trebuie...” (pagina 146)
Un roman care m-a surprins plăcut și nu mă așteptam deloc să cuprindă mister împletit cu fantastic și ocultism, ingenios inserate, reușind să țină cititorul “în priză” până la ultima pagină, când aflăm secretul enigmaticului Karl von Arent aka “Diavolul din Freisetzburg”. Și asta fără să conțină detalii grafice sau macabre despre viața deținuților și personalului dintr-un lagăr german unde erau trimis evreii și cei care deranjau regimul, ori să moară ori la muncă silită.
Karl von Arent este medic nazist în lagăr și stăpân peste deținuții a căror soartă se află în mâinile lui, dar în același timp el însuși este într-o continuă luptă interioară și exterioară între bine și rău. Dar răul nu-i de ajuns cât este deja între ofițerii naziști, ci se zvonește că vine și de undeva din adâncul pământului, împreună cu puterea și controlul absolut. Unii ofițeri și deținuți deopotrivă cred că nu e doar o legendă, ci se află chiar printre ei.
Adela, fostă profesoară de istorie antică, în prezent deținută în lagăr, nu crede în aceste legende oculte naziste, dar coșmarurile repetate și lucrurile bizare ce se petrec îi alimentează frica constantă. Va reuși ea să înțeleagă în final ce se petrece și de ce? Vă provoc să citiți romanul să aflați.
Orice autor bun, cu instincte narative ascuțite, știe că nu trebuie să forțeze membrana subțire care separă verosimilul de incredibil pentru ca aceasta să pocnească, ci să pună suficientă presiune încât să crape natural, permițându-le celor doi poli ai tramei să se contopească lin, fără "cocoloașe". Asta izbutește de-a dreptul spectaculos Roxana Ruscior în "Diavolul din Freisetzburg".
Și când scriu spectaculos, mă refer la patru forțe care se armonizează în fluxul epic ca într-o instalație petrochimică: 1) suspansul de dark policier; 2) cadrul epocii; 3) ipoteza supranaturală; 4) distilarea informației documentare.
Toate acestea sunt polarizate în jurul unui lagăr nazist pur ficțional: Freisetzburg. O decizie deșteaptă: de-a proiecta acțiunea într-o topografie concentraționară imaginară, fiindcă eviți astfel morbul reconstrucției istorice, fie el și-n doze mici, pe care l-ar fi implicat, bunăoară, folosirea Auschwitz-ului sau a Dachau-ului, fabrici ale morții cu o vastă bibliografie, deci susceptibile de-a sufoca textul prin exces de realism istoric.
Or, în cazul de față, Roxana Ruscior creează un lagăr credibil (de fapt, un soi de genotip al sistemului penitenciar nazist) doar din aluziile germanice ale toponimului, dintr-un calup de detalii verificabile științific alese pe sprânceană, din diverse jocuri terifiante de putere (pe alocuri în stil nazisploitation) și mai ales din efectele de horror supranatural, prin care prelucrează diverse fantezii de genetică socială din imagologia hitleristă. Suficiente ingrediente cât să obțină un page-turner zdravăn, care îți reamintește ce minunății poate izbuti suspansul atunci când este tratat cu seriozitate și nu cu ghidușie experimentalistă. Cam cum face Harry Mulisch în mini-romanul său excelent "Siegfried", în care, utilizând tonalități de horror psihologic à la "Rosemary’s Baby", închipuie o biografie alternativă a lui Adolf Hitler, aceea în care are un copil cu Eva Braun.
O altă alegere inteligentă este și tipul de arhitectură care domnește peste peisajul concentraționar: un castel. Spațiul ideal al ocultismului nazist. Și nu orice castel, ci Wewelsburg, care a fost unul dintre locurile favorite de reuniune ale mahărilor din SS, devenind după Al Doilea Război Mondial un dozator de teorii conspiraționiste al extremei-drepte. În turnul nordic al castelului, există un ornament cu o roată solară: "Soarele negru", care avea peste ani să fie integrat și-n simbolistica grupărilor neofasciste și alt-right. Romanul Roxanei Ruscior disecă și genealogia acestui simbol.
Încă ceva: nostalgicii jocului "Escape from Castle Wolfenstein", printre care mă număr, vor avea parte de-un răsfăț pe cinste.
Și încă ceva: într-o literatură română contemporană (mă refer strict la proză) vrăjită prea des de bătutul apei în piuă, fie prin abuz de verosimilitudine cotidiană, fie prin introspecții haotice la persoana I, fie prin microrealități spânzurate de stilul indirect liber, "Diavolul din Freisetzburg" are ceva din the good old days – de la compoziția personajelor și până la tangoul ireproșabil dintre formatul diaristic și narațiunea la persoana a III-a; are un șarm discret al vremurilor în care naratorul se topea în poveste și nu povestea în narator.
A fost ok pentru mine (adică 2 stele), dar i-am dat 3 stele (mi-a plăcut). O să explic mai jos de ce.
Se crede că subteranele castelului din apropierea lagărului de la Freisetzburg ascund lucruri terifiante. Unii dintre ofițeri ar fi dispuși să facă orice pentru a le scoate la lumină, în timp ce alții nu cred în existența lor. Pentru deținuți, însă, toate acestea reprezintă un joc lipsit de interes. Viața lor se desfășoară între munca istovitoare, încercările eșuate de evadare, pierderea celor dragi, dorința de supraviețuire, spectrul morții și speranța sosirii Aliaților.
Cu mici excepții, orice formă de artă legată de război e ceva cu care nu rezonez, nu apreciez. Dacă mai e și despre viața în lagăr, atunci (cu și mai mici excepții) e clar incompatibilitate. Ca fapt divers, a fost o vreme când eram obsedat de Spielberg. Căutam orice crease, urmăream ce mai scoate - totul până când am comis eroarea de a mă uita la „Lista lui Schindler”. Moment în care s-a produs un „turn off” atât de puternic, că, de atunci încolo, n-am mai vrut să aud nimic despre individ (am mai văzut filme regizate de el, dar am aflat că erau astfel abia când i-am văzut numele pe ecran, nu știam dinainte).
Prin urmare, șansele sunt uriașe să evit o carte dacă aflu că este despre viața în lagăr. Sau, dacă mă apuc de ea, s-o abandonez. Dacă, totuși, o duc la capăt, probabil că va lua 1 stea (nu mi-a plăcut), cel mult 2 (a fost ok). E aproape imposibil să ia mai mult de atât, indiferent cine ar fi scris-o. Așa că simplul fapt că am terminat cartea asta e un semn bun pentru ea din perspectiva unui cititor ca mine. Și, în mod normal, ar fi atins maximul de apreciere pe care-l pot da eu unei cărți de acest gen, adică 2 stele. Dar aveam în minte romanul precedent al autoarei, „Un nou Pământ”, căruia i-am dat tot 2 stele. Iar „Diavolul din Freisetzburg” mi se pare un progres evident față de cartea aceea. Așa că, în raport cu ea, i-am mai dat o stea în plus.
Revenind la roman, e viața în lagăr. Cu asta, din punctul meu de vedere, am zis tot. Autoarea mi se pare că reușește să dea un aer aparte, extrem de potrivit atmosferei, prin faptul că îmbină narațiunea obișnuită cu file de jurnal. Asta permite ca experiența să fie receptată într-un mod mai personal de către cititor. Există și o doză de fantastic, precum și obișnuita suferință, traumă și altele din aceeași categorie (pe care eu nu le gust). Personajul care dă titlul cărții reprezintă, în opinia mea, elementul ce dă dovada talentului autoarei, fiind prezentat sub multe fațete, unele agreabile, altele terifiante, lăsând fiecare cititor în parte să decidă cum se raportează la el. Chiar și finalul rămâne, în ceea ce-l privește pe „Diavol”, într-o zonă ambiguă, nu dă o sentință dacă omul ar trebui considerat bun sau rău. Adică judecarea lui este lăsată la latitudinea cititorului, ceea ce, cred, e un mare plus al cărții.
Nu fac parte din publicul țintă al acestei cărți, dar cred că, pentru cei care gustă genul, va reprezenta o lectură plăcută.
O chestie ce ține strict de gustul personal și care m-a făcut să-i scad din notă: deși după titlu este evident asupra cărui personaj se va concentra povestea, misteriosul și oribilul, într-o oarecare măsură, Karl von Arent, mi s-a părut totuși că latura suprarealistă, fantastică, a fost lăsată prea devreme deoparte și insuficient exploatată în detrimentul relației tot mai complicate dintre personajul principal, Adela, profesoara de istorie arestată și trimisă în lagărul de concentrare Freisetzburg (un lagăr imaginar, inventat de autoare), și medicul nazist Karl von Arent, care o salvează pe aceasta pentru a-l ajuta mai apoi să-și organizeze lucrările.
Dar să nu vă imaginați descrieri grafice, îngrozitoare, așa cum ar fi poate de așteptat la o poveste ce se petrece într-un lagăr de exterminare nazist. Nu, oroarea, suspansul, grozăviile de aici create de oameni sunt întrecute de un rău mult mai cumplit, mai insidios, mai greu de imaginat, căci autoarea propune ceea ce numai un autor de fantastic ar putea propune într-o asemenea poveste, reinventând mitul încercării naziștilor de-a descoperi arme oculte, monstruoase, spre a lupta pentru dominația asupra lumii. Și scot astfel la iveală ceva care îi depășește și pe ei.
Dar cum spuneam, parcă nu aceasta este miza cărții, ci povestea dintre Adela și încercarea ei nu doar de-a supraviețui, ci și de a-i înțelege motivațiile acestui prototip de doctor Jeckyll și domn Hyde care este Karl von Arent, misterios, tenebros, complex și aproape imposibil de înțeles. Aproape.
Un roman care demonstrează că literatura contemporană din România merită citită. Tema Holocaustului nu e abordată doar de dragul unei teme mari. Acțiunea și personajele trec de nivelul unor simple trucuri ieftine menite să atragă atenția. Găsim profunzime în această carte. Natura umană și răul din noi sunt în prim plan, într-o acțiune alertă, cu scene memorabile. Hmmm, mă gândesc că poate mă pierd în vorbe mari. Mai simplu spus: romanul merită citit pentru că pune degetul pe niște răni care dor și încă sângerează. În același timp, ne învață cum să nu repetăm aceste experiențe pentru că ne arată oroarea istoriei fără machiaj sau alte păcăleli siropoase.
“Adevărul este foarte important pentru noi, dar numai dacă este în avantajul nostru. În caz contrar, acesta nu are nicio relevanță.”
Pentru mine romanul a fost o contradicție continuă și n-am reușit să-l înțeleg nici pe jumate. Nu asta m-a debusolat, percepțiile asupra faptelor sunt strict subiective, ci senzația că se vrea o altă versiune a cărții lui Alex, I put a spell on you… . Ștacheta artei de-a împleti superstițiile cu realitatea până într-acolo încât să nu poți discerne clar ce-i ireal a fost ridicată până la stele de Trușcă și am un reper după care judec de când am citit-o. Nu spun că este și corect dar astea-s pretențiile mele și de atunci am așteptări mari. Pentru că se poate. Să încerc să punctez parțial ce n-am priceput. Acțiunea este plasată într-un lagăr fictiv. Nu s-a dorit o ancorare strictă în realitatea istorică dar denaturarea acesteia a spulberat credibilitatea. Frica, teroarea continuă și lipsurile n-au fost deloc convingătoare. Am simțit doar frustrarea unor neajunsuri mărunte care nu-și aveau locul acolo. Din punctul meu de vedere, în situații limită nu te cramponezi de nuanța rujului să zic așa. Deci și prin urmare, acest aspect a rămas o nebuloasă totală pentru mine. Personajul central, Karl von Arent, cred c-ar trebui să reprezinte personificarea răului, cu impresia asta am rămas după ce-am citit descrierea romanului, dar el este omul care-i salvează pe deținuți de relele inerente. Are grijă să fie bine alimentați, le procură tratament cu riscul pierderii carierei, le salvează viețile punând-o pe-a sa în pericol. Iar când ia o pauză de la rolul de prinț pe cal alb dovedește instabilitate emoțională și nu doar atât. Nu i-am simțit forța și nu mi s-a părut a ieși cu ceva în evidență, să nu mai spun că nu mi-a inspirat teroare niciun moment. Să n-o lungesc, clar nu fac parte din publicul țintă, n-a fost nimic senzațional pentru mine aici.