„În istoria noastră literară, Şerban Cioculescu reprezintă pentru Caragiale ceea ce a însemnat G. Călinescu pentru Eminescu: uriaşă defrişare documentară, sinteză factologică, biografie şi textologie. Minus, desigur, geniul exegetic, asociativitatea barocă şi fascinantul spectacol de idei care definesc irezistibil impresionismul călinescian. Dar pozitivismul arhivistic nu micşorează nicidecum statura exemplară a celui supranumit «Şerban cel Rău». Dimpotrivă: cred sincer că, pentru relativismul şi plezirismul narcisic din critica literară actuală, lecţia lui Şerban Cioculescu rămâne una în chip vital necesară.“ (Dan C. MIHĂILESCU)
Mai mult decat o simpla biografie, in sensul de redare a vietii si activitatii marelui I.L.C. Prin abundenta de detalii, prin talentul de a scoate la iveala si prelucra cele mai obscure surse (scrisori, telegrame etc.) care fac dovada trecerii lui Caragiale prin propria-i viata, prin comentariile si analizele inspirate pe care le face, S. Cioculescu realizeaza o veritabila cercetare de istorie literara care transcende viata subiectului acestei carti (fara a-l omite, totusi, vreodata din centrul evenimentelor) si care ofera o imagine cuprinzatoare despre societatea romaneasca in vremea domniei lui Carol I. Dincolo de subiectivismul firesc al autorului fata de ``personajul`` sau, Cioculescu este capabil si de judecati obiective, in raport cu unele actiuni mai putin inspirate ale lui Caragiale.
Marele merit al acestei lucrari cred ca rezida in faptul ca ea pune ordine intr-o viata, de altfel, destul de dezordonata si fragmentata, castigul evident fiind al posteritatii interesate de viata marelui dramaturg si nuvelist. Iar acesta nu este un beneficiu minor.
Serban Cioculescu, “caragialian” prin excelenta, ne face un potret destul de precis al ilustrului scriitor, cu multe detali inedite, cu o verificare exhaustiva a tuturor surselor disponibile. Asfel, autorul se apleaca cu multa acribie asupra principalelor etape din viata si cariera scriitoriceasca a lui Caragiale. Cioculescu pune in discutie originile grecesti sau albaneze ale marelui scriitor, ne arata traseul acestuia de la sufleur la directorul Teatrului National (ce ironie!), implicarea sa in Revolutia de la Ploiesti, cariera de revizor scolar si functionar, apropierea si indepartarea de Junimea. Avem detalii destul de multe si despre viata de familie (a fost un bun fiu, avand grija de mama si sora sa, ulterior a alocat destula atentie copiilor sai, inclusiv razvratitului Matei), pasiunile lui politice (cu "trecerile" de la liberali, la conservatori, apoi la conservatori - democrati), iubirile sale (Veronica Micle sic!), situatii care consolideaza imaginea lui Caragiale de afacerist fara noroc sau faptul ca era un “tiran” al ortografiei. Volumul ne prezinta, pe langa motivele auto-exilului la Berlin sau cum a iesit din afacerea de plagiat, si latura mai putin placuta a lui Caragiale, care reuseste sa se certe cu multi dintre cei apropiati la un moment dat (Maiorescu, Eminescu, Vlahuta). Vorbind despre viata politica sau lucriri care par sa nu se schimbe, Caragiale dixit: - Noi facem in tara aceasta legi numai spre a avea ce sa calcam si … autoritatile noastre sunt intemeiate, nu spre paza si aducerea la indeplinire, ci tocmai spre nesocotirea si batjocura legilor. - Nu sunt deosebiri fundamentale intre metodele conservatorilor si liberarilor, si unii, si altii calcand constitutia cat sunt la putere si jurand s-o apere in opozitie, lasand pe partizani sa se capatuiasca, spre ai-I folosi, desi amandoi sefii sunt cinstiti, corupand pe fruntasii opozitie, ca s-o destrame, si guvernand cu transfugii. - Iesiti pe Podul Mogosoaiei; mergeti la Sosea, la spectacole, oriunde; vedeti aceasta stralucitoare nobleta, in cea mai mare parte de provenienta transdanubiana, in echipajele ei lustruite, asa de proaspat blazonate ca nu li s-a uscat inca poleiala; uitati-va ce gateli mirifice, ce giuvaericale scanteietoare, ce lux princiar, ce somptuoase palaturi, ce hoteluri aristocratice - tote rasarite in cativa ani, ca prin farmece, in mijlocul unui popor eminamente agricol, care, in loc sa prospere si el in acest timp, a dat mereu inapoi. - Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra si in detrimentul tarii - cu lacomia nestapanita a celor ajunsi si cu imbufnarea lor dizgratioasa le-a vazut atat de bine Caragiale: sfarsesc acest tablou inferior de fapte, vorbe si oameni. Parca te aud: dar ideile? Ideile care despart?Ideile care ar impaca? Aspiratiunile? Ele dorm dulce, , si mai dulce in capul catorva utopisti. Nu le destepta. Va veni si timpul lor. Acum e randul vanitatii, a monomaniilor, a partisanatului, a ghesefturilor ,a intreprinderilor nationale, a injuriilor si a taraturilor. Superficialitatea culturala. Inchirierea puterii. Partide de jecmaneala. Reforma? … pana nu ne-om reforma noi…? … sa traiesti!