Nous sommes en 1573. Jean de Kervilliers, devenu monseigneur l'évêque prince Farnèse, fait arrêter Léonore, sa maîtresse, fille du baron de Montaigues, supplicié pendant la Saint Barthélémy. Alors que le bourreau lui passe la corde au coup, elle accouche d'une petite fille. Graciée par le Prévôt, elle est emmenée sans connaissance vers la prison. Devant les yeux du prince Farnèse torturé par la situation, le voilà père et cependant homme d'église, la petite Violette est emportée par maître Claude, le bourreau...
Michel Zevaco (also written as Zévaco) was a French journalist, novelist, publisher, film director, and anti-clerical as well as anarchist activist.
Michel Zevaco founded the anarchist weekly magazine Gueux (French, Beggars) on March 27, 1892. A month later he was jailed for 6 months and fined for praising Pini and Ravachol. Afterwards he wrote for Sébastien Faure's journal, Libertaire, as well as for the anarchist newspaper La Renaissance. In 1898, he edited l'Anticlérical, for the Anticlerical League of France and was involved in supporting Alfred Dreyfus during the eponymous Dreyfus Affair.
Zevaco's famous cloak and dagger novels Les Pardaillan, began to be serialized in the daily newspapers in 1900 to great popular success. Yet he is today quite unknown, in spite of the new interest aroused by popular literature.
A former school teacher, then an officer, he became a militant journalist, who wrote for various revolutionary newspapers, of anarchist tendency. He became famous mainly for the part he played in the anti-clerical struggles at the end of the 19th century. Then, as a writer of serial novels, he published works which had a great success in Jean Jaurès' daily La Petite République, and he became appointed serial writer for Le Matin from 1906 to his death.
His already well-established popularity was made even greater by his promising beginnings as a film-director in 1917. His novels first published by Fayard and Tallandier were republished several times and adapted for the screen; the latest paperback edition only gives a mutilated version, and is impaired by many cuts.
He is remembered as the author of Les Pardaillan, Le Capitan, Borgia, Buridan, L'Héroïne, l'Hôtel Saint Pol and Nostradamus, his most famous historical novels, but also published novels related to his times. Some of his serials have not yet been published
Son dönemde nedense yolum hep serilerle kesişiyor. Zaman Çarkı devam ederken bir yanda Pardayanlar serisi akıp gidiyor. Büyük konuşmayayım ama eldeki bu iki seri bitince bir süre seri okuması yapmam gibi düşünüyorum. :) Ehem, konuya dönecek olursak: Serinin üçüncü kitabı, Löise'in ölümünün ardından zaman atlaması ile başlıyor. İlk iki kitaptan tanıdığımız Dük de Guise ve Maurevert olayların merkezinde rol alırken; Fausta, Kardinal Prens Farnese gibi yeni karakterler olayları ve entrikaları renklendirmeye devam ediyor.
Kitap hikayenin en heyecanlı yerinde, "böyle de bitmez ki" dedirtecek bir yerde kesiliyor. Saizuma'ya ne oldu, Violetta'yı neler bekliyor? soruları aklımda yeni kitaptan devam etsem mi diye düşünüyorum. Seri okumanın en eğlenceli yanı da sanırım bu. Zevaco kendini okutmayı biliyor.
Çok şey beklemeden okursanız sürükleyici bir eser diyebilirim. Okumasanız çok şey kaybeder misiniz? Bana göre hayır ama hayatın boğduğu anlarda nefes almak için böyle kitaplara ihtiyaç var diye düşünüyor, okumayı düşünenlere şimdiden "iyi eğlenceler." diliyorum.
Decor: o noapte înmiresmată de. primăvară, misterioasă şi pură. Piaţa din faţa catedralei Notre‑Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă. Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se îndepărtează. Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoţându‑i‑se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers. Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre mărturisiri... Va fi mamă! Cum s‑a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care‑l adoră, nu putea exista un sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor. De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă... de fericire fără îndoială, căci a prins‑o strâns într‑o îmbrăţişare înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie! Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă.
Honnêtement, je ne pense pas que je lis ce livre et je l'aime aussi! Je viens de voir une impression très rare du livre et acheté sur le pas cher. Mais la surprise est venue quand je l'aime. Je pense que d'une certaine manière version prototype initial de films d'Hollywood et des séries TV qui sans intellectuels hommage que je l'aime!
Acest volum mi s-a parut tras de par bine, plin de intamplari greu de crezut, chiar daca este fictiune. De aceea parca nu ma atragea sa citesc, sa aflu ce se intampla mai departe. Nu-mi place Fausta si nici Violetta...
En este tomo, en la parte denominada "Sudor de sangre" se cierra el primer ciclo de Pardaillan. Ahora se comprende que el motivo de haber distribuido una historia que consta de 10 partes en 9 tomos, fue con la intención de enganchar al lector a la serie completa. De haber cerrado el ciclo en esta primera parte, quizás no hubiera continuado a la siguiente: hubiera sido una lástima.
Habiendo concluido en la noche -y el día- de San Bartolomé, hay un salto en el tiempo hasta la Guerra de los 3 Enriques, 16 años después. Sin contar estos saltos abruptos, las historias transcurren en un tiempo brevísimo. Las dos historias finales quizás abarquen una semana y la primera sucede en un sólo día, jornada terrible, retratada aquí.
Nuevamente, la realidad rescata a la ficción. Los personajes históricos continúan en una lucha sorda por el poder, Pardaillan desdeña el titulo nobiliario que ahora posee para seguir su vida errante, con el único propósito concreto de alcanzar una venganza que en realidad no está buscando, dedicándose más bien a ayudar a quien despierte sus simpatías en el momento y a enfrentarse a enemigos cada vez más grandes o numerosos.
Entra en escena un villano totalmente inverosímil: es de los pocos personajes ficticios, y es uno que bajo ninguna circunstancia pudo haber existido. La antipatía del autor por Enrique de Guisa en evidente, y lo es en general para todos los personajes en el poder. Los retratos muestran a personas ambiciosas, generalmente indecisas o bien carentes por completo de escrúpulos. Caso contrario son los Hugonotes, quienes son objeto de toda la simpatía del autor.
Pardaillan se ha enfrentado hasta este punto a Catalina de Médici, a Carlos IX, a Enrique III, a Guisa, al Papa Sixto V, a Fausta, exhibiendo ante todos ellos un atrevimiento que contrasta con la profunda reverencia que les rinden sus cortesanos, que simplemente nace de un convencimiento pleno de que despojados de su poder, de sus títulos y de su majestad, todos ellos son tan humanos como cualquiera, y que medidos de esta forma alcanzan un valor muy exiguo para el rasero de Pardaillan.
Dejo en este punto al héroe, sonriente, rodeado por la Guardia Ducal y una turba de 20000 parisinos furiosos.
"Eşti iubit de aceea care n-a iubit niciodată: fecioara orgolioasă şi pură s-a umilit in faţa ta. Pt. că eu n-am voie să iubesc, omul pe care-l iubesc trebuie să moară. Pardaillan, plîng după tine şi totuşi te omor. Iar tu, care o iubeşti pe moartă, tu care ai înţeles gloria şi armonia devotamentului, tu care porţi în suflet o moartă, o moartă vie, vei înţelege tîlcul sărutului pe care fecioara l-a dăruit buzelor tale. Deoarece cineva, cu toată înverşunarea opunerii mele, a pătruns în inima aceasta unde nimeni nu are voie să pătrundă, acel pe care-l voi purta în suflet va fi un mort, ca şi moarta pe care o porţi în sufletul tău. Adio, Pardaillan!"