What do you think?
Rate this book
Razne
„Întreg amarul fiinţării se evaporă la ideea că oricând e în putinţa noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înşine imensa libertate a absenţei noastre şi că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterpe sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii. De n-am fi în stare să ne închipuim – şi să ne consolăm astfel – prilejul prin care ne-am face seama, actul infinit al liberării de sine, vieţuirea n-ar avea nici o scăpare din ea însăşi, iar ocna respiraţiei nici o bănuială de văzduh. Dar această idee face din fiecare dintre noi un stăpân, fără a fi totuşi slugi fiindcă n-o trecem în fapt. Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă? Având reţeta sigură a răului şi a-l purta totuşi mai departe...“ (CIORAN)
128 pages, Paperback
First published January 1, 1946
17 people are currently reading
250 people want to read
About the author
Emil M. Cioran
170 books4,316 followersBorn in 1911 in Rășinari, a small village in the Carpathian Mountains of Romania, raised under the rule of a father who was a Romanian Orthodox priest and a mother who was prone to depression, Emil Cioran wrote his first five books in Romanian. Some of these are collections of brief essays (one or two pages, on average); others are collections of aphorisms. Suffering from insomnia since his adolescent years in Sibiu, the young Cioran studied philosophy in the “little Paris” of Bucarest.
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 26 of 26 reviews
May 6, 2019
“Înțelepciunea este ultima oboseală la care ne duce exercițiul în definiții” spunea Cioran pe la pagina 41.
Putea să o spună și în introducerea manuscrisului, căci “Razne” este o carte despre definirea neantului care trăiește si moare o dată cu omul.
O carte a sinuciderii sufletești și a acceptării pesimismului. (“ce înseamnă a fi sceptic? A nu te crede centrul lumii.”)
Omul e impenetrabil, nu are rădăcini pe pământ și ramurile nu se înalță spre viitor.
4 steluțe pentru că e obositor la un moment dat și pentru că, oricâtă minte de geniu ar avea, nu-i pot fi total de acord.
Putea să o spună și în introducerea manuscrisului, căci “Razne” este o carte despre definirea neantului care trăiește si moare o dată cu omul.
O carte a sinuciderii sufletești și a acceptării pesimismului. (“ce înseamnă a fi sceptic? A nu te crede centrul lumii.”)
Omul e impenetrabil, nu are rădăcini pe pământ și ramurile nu se înalță spre viitor.
4 steluțe pentru că e obositor la un moment dat și pentru că, oricâtă minte de geniu ar avea, nu-i pot fi total de acord.
April 26, 2018
Din viață trebuie să facem un sonet - sau să ne spânzurăm.
Read
June 20, 2024O lectură provocatoare — tipic lui — din punct de vedere intelectual. Este a doua scriere a sa pe care o parcurg integral și ce pot spune încă de la început este că stilul lui poetic de a-și pune în cuvinte gândurile sugrumate îmi alimentează dorința ce constă în continuarea descoperirii variilor regiuni ale continentului filosofic.
Și în prima lucrare pe care am avut prilejul să o cunosc (i.e. „Demiurgul cel rău”) și în cea despre care scriu acum se observă amprentele lăsate de insomniile cioraniene asupra paginilor și urmele geniului meteoric așteptând în pragul sinuciderii. Iar în ceea ce-l privește pe lector, acesta este adeseori pus în ipostaza celui interogat când se întâlnește cu impresiile autorului despre fericire, nostalgie, diavoli și dumnezei, amintiri din sfera suferinței și idei asupra condiției umane, toate fiind oferite cu o rigoare specifică intelectualului.
Slovele compozitoare de profunzime ale lui Cioran sunt și cele care dau naștere pesimismului său arhicunoscut ce lovește precum un trăsnet — „Gândurile ar trebui să aibă perfecțiunea impasibilă a apelor moarte sau conciziunea fatală a trăsnetului”. Până și titlul „Razne” este unul sugestiv, iar cu puțin context despre perioada (incertă) în care au fost scrise aforismele prezente în această lucrare — adică între anii 1945 și 1946, ani în care acesta dorea să înceteze a mai scrie în română —, poate deveni puțin mai clară năzuința autorului de a găsi noi căi pentru a „forumula altfel grozăvia existenței”.
Nici acestei cărți nu-i voi acorda un rating — nu este ceva ce obișnuiesc să fac —, dar în caz că citești recenzia asta și te întrebi dacă merită sau nu merită, dacă „e bun de ceva”, atunci, pe scurt, da, este un exemplu pentru gândirea nihilistă ce trage cortina și arată rugăciunile zadarnice, pornite de sminteli omenești, ce se pierd în spațiu. Însă ceva important de menționat este că nu consider totuși că asta ar trebui să fie prima întâlnire pe care cineva o are cu Cioran; dat fiind faptul că „Razne” atinge destul de multe idei ale „regelui pesimismului” sugerez ca o căutare temeinică despre Cioran să preceadă acest titlu.
Și în prima lucrare pe care am avut prilejul să o cunosc (i.e. „Demiurgul cel rău”) și în cea despre care scriu acum se observă amprentele lăsate de insomniile cioraniene asupra paginilor și urmele geniului meteoric așteptând în pragul sinuciderii. Iar în ceea ce-l privește pe lector, acesta este adeseori pus în ipostaza celui interogat când se întâlnește cu impresiile autorului despre fericire, nostalgie, diavoli și dumnezei, amintiri din sfera suferinței și idei asupra condiției umane, toate fiind oferite cu o rigoare specifică intelectualului.
Slovele compozitoare de profunzime ale lui Cioran sunt și cele care dau naștere pesimismului său arhicunoscut ce lovește precum un trăsnet — „Gândurile ar trebui să aibă perfecțiunea impasibilă a apelor moarte sau conciziunea fatală a trăsnetului”. Până și titlul „Razne” este unul sugestiv, iar cu puțin context despre perioada (incertă) în care au fost scrise aforismele prezente în această lucrare — adică între anii 1945 și 1946, ani în care acesta dorea să înceteze a mai scrie în română —, poate deveni puțin mai clară năzuința autorului de a găsi noi căi pentru a „forumula altfel grozăvia existenței”.
Nici acestei cărți nu-i voi acorda un rating — nu este ceva ce obișnuiesc să fac —, dar în caz că citești recenzia asta și te întrebi dacă merită sau nu merită, dacă „e bun de ceva”, atunci, pe scurt, da, este un exemplu pentru gândirea nihilistă ce trage cortina și arată rugăciunile zadarnice, pornite de sminteli omenești, ce se pierd în spațiu. Însă ceva important de menționat este că nu consider totuși că asta ar trebui să fie prima întâlnire pe care cineva o are cu Cioran; dat fiind faptul că „Razne” atinge destul de multe idei ale „regelui pesimismului” sugerez ca o căutare temeinică despre Cioran să preceadă acest titlu.
June 30, 2021
Cioran e greu ca de-obicei, atât intelectual cât și emoțional, dar volumul ăsta a venit cu un soi de catharsis pentru că exprimă în nenumărate rânduri ce cred, gândesc și simt și n-aș fi în stare să pun vreodată în cuvinte.
January 2, 2021
Distruzione è il termine che ho letto di più, fuori e dentro le righe di Divagazioni. E anche tutto quello che resta dopo: macerie, fumo, cenere e silenzio. Divagazioni come pensieri, in forma aforistica, che Emil Cioran compose tra il 1945 e il 1946. Sono intuizioni cupe, le più ombrose di tutta la sua filosofia. È la traccia di una disillusione profonda, l'annientamento di ogni speranza; nei confronti dell'altro, nei confronti di sé, della vita, della filosofia e del linguaggio.
Continua qui: http://www.scratchbook.net/2016/10/ci...
Continua qui: http://www.scratchbook.net/2016/10/ci...
June 16, 2016
Același "bla-bla" cu care Cioran ne-a obișnuit în cărțile sale. Recomandare doar pentru fani.
October 22, 2023
“De am rămâne pradă nouă înșine nu ne-am mai regăsi niciodată.”
March 10, 2014
O carte în care chiar Cioran "o ia razna" este de natură să producă spaimă cititorului neavizat. Şi într-adevăr, fragmentele răzleţe de gemete obsesive se insinuează în conştiinţă. Căci a-ţi simţi propria sterilitate în mijlocul unei livezi şi a constata că frumuseţea este cea mai mare otravă de care s-a atins omul reprezintă realităţi prea dure. Probabil ultima scriere a lui Cioran în limba română, la scurt timp el dezicându-se de trecutul său şi devenind eternul apatrid. O carte în care ultima nostalgie este "a te duce la fund cu soarele", iar ultima oboseală "a crede că ai visat toate lumile posibile". O carte în care este lăudată micimea caracterului, acele defecte şi tare ale omului care, spre deosebire de nobleţea pură care de altfel nu există în realitate, suscită interesul. Sublimul este vecin cu ridicolul, tocmai pentru că sublimul nu este posibil în lumea noastră, în care caracterul esenţial este micimea, mojicia.
Diavolul câştigă lupta cu Dumnezeu pentru sufletul omului, şi ambele sunt iluzii, la fel cum este întreaga viaţă. Doar taina ego-ului ne face să credem că suntem unici, că existăm. Altfel, progresul, civilizaţia, nu există, iar la nivel individual actele şi gesturile noastre nu au sens. Glasul sângelui este mai ispititor decât cuvintele filosofilor, care n-au descoperit nimic, cultura însăşi fiind doar "vorbe şi iarăşi vorbe". Cioran constată că întregul nostru comportament este determinat de teama de singurătate şi este el însuşi surprins de felul în care şi-a acceptat sfârşitul, de parcă ar fi venit de undeva de la depărtare.
Este vorba de a da glas "durerilor ce nu au nume", pentru că pe toate celelalte le-am transformat în banalitate. Şi de fapt, banalitatea este un câştig pentru om, este singurul lucru suportabil, altfel toate nopţile ar cuprinde acte ultime. Sinuciderea este văzută ca având "o genialitate negativă", existenţa fiind mai suportabilă ştiind că oricum poţi să o curmi, dar niciodată având curajul de a duce gândul până la capăt. Este arta de a muri câte puţin în fiecare zi...
În Razne, totul e de-a-ndoaselea. Neputinţa de a încadra gândirea cioraniană într-un sistem, de a o închega, reiese din paginile cărţii. Şi în tot locul izvorăsc pusee de obsesie maladivă la adresa lui Dumnezeu şi a Universului... Începem să gândim din momentul în care nu mai privim soarele cu recunoştinţă...
Diavolul câştigă lupta cu Dumnezeu pentru sufletul omului, şi ambele sunt iluzii, la fel cum este întreaga viaţă. Doar taina ego-ului ne face să credem că suntem unici, că existăm. Altfel, progresul, civilizaţia, nu există, iar la nivel individual actele şi gesturile noastre nu au sens. Glasul sângelui este mai ispititor decât cuvintele filosofilor, care n-au descoperit nimic, cultura însăşi fiind doar "vorbe şi iarăşi vorbe". Cioran constată că întregul nostru comportament este determinat de teama de singurătate şi este el însuşi surprins de felul în care şi-a acceptat sfârşitul, de parcă ar fi venit de undeva de la depărtare.
Este vorba de a da glas "durerilor ce nu au nume", pentru că pe toate celelalte le-am transformat în banalitate. Şi de fapt, banalitatea este un câştig pentru om, este singurul lucru suportabil, altfel toate nopţile ar cuprinde acte ultime. Sinuciderea este văzută ca având "o genialitate negativă", existenţa fiind mai suportabilă ştiind că oricum poţi să o curmi, dar niciodată având curajul de a duce gândul până la capăt. Este arta de a muri câte puţin în fiecare zi...
În Razne, totul e de-a-ndoaselea. Neputinţa de a încadra gândirea cioraniană într-un sistem, de a o închega, reiese din paginile cărţii. Şi în tot locul izvorăsc pusee de obsesie maladivă la adresa lui Dumnezeu şi a Universului... Începem să gândim din momentul în care nu mai privim soarele cu recunoştinţă...
October 1, 2017
"A che pro lavorare, se non per dimenticare l’eterna domanda: a che pro?" (pp. 29, 30)
"Il mistero dell’io è più schiacciante di tutte le oscurità e più insondabile di tutto ciò che la teologia ha escogitato sul piano dell’insolubile. La mente ci dice che l’io è nulla, e quest’io ci risponde – come? lo ignoriamo – ch’egli è tutto." (p. 52)
"L’esistenza dell’uomo ha qualcosa di infinitamente commovente. È un animale che ha imparato a ridere e a piangere, e ha pagato a un prezzo così caro quest’esercizio apparentemente contraddittorio, ma in fondo identico." (p. 88)
"L’uomo è un essere estraniato. […] I rimedi che escogita non gli fanno onore: cielo, felicità, Creatore, progresso – che mediocre farmacia!" (p. 94)
"Il mistero dell’io è più schiacciante di tutte le oscurità e più insondabile di tutto ciò che la teologia ha escogitato sul piano dell’insolubile. La mente ci dice che l’io è nulla, e quest’io ci risponde – come? lo ignoriamo – ch’egli è tutto." (p. 52)
"L’esistenza dell’uomo ha qualcosa di infinitamente commovente. È un animale che ha imparato a ridere e a piangere, e ha pagato a un prezzo così caro quest’esercizio apparentemente contraddittorio, ma in fondo identico." (p. 88)
"L’uomo è un essere estraniato. […] I rimedi che escogita non gli fanno onore: cielo, felicità, Creatore, progresso – che mediocre farmacia!" (p. 94)
January 21, 2022
"Tot ce nu are un accent de durere- o privire, o vorbă, o carte sau o voce - ma plictisește de moarte"
"Evenimentele sunt tumori ale timpului, oamenii agenți ai puroiului, și istoria - puroiul însuși"
"Evenimentele sunt tumori ale timpului, oamenii agenți ai puroiului, și istoria - puroiul însuși"
Read
October 11, 2022Wordgasm Cioranowych wybebeszeń - jak zwykle.
"Być obcy w każdym kraju, w każdym świecie; własny stan prawny dźwignąć do poziomu metafizycznego" (14).
"Odczucie czasu mruczy bez ustanku: wszystko przemija - co jednak znaczy: wszystko przeminęło" (21).
"Grób jest jedyną apteką melancholii" (22).
"Czym jest dusza? Wszystkim tym w nas, co odmawia uczestnictwa w świecie" (28).
"Rozpatrywane z osobna, ludzkie działania, gesty, inspiracje nie objawiają żadnego sensu ni celu, brane jednak łącznie, składają się na "postęp"" (29).
"Idea cywilizacji, postępu, kult człowieczeństwa i przyszłości to mity, za pomocą których człowiek schlebia samemu sobie, to jego ucieczka od własnej zbędności. [...] Człowiek nie może nic - z wyjątkiem chyba tylko kontemplowania własnej nicości. Cała zaś jego historia, cały ciąg jego trudów to jedynie odejście od tej kontemplacji. Z impulsu pychy zapragnął wyrwać wszechświat z zawiasów - ale w rezultacie sam tylko stracił równowagę i, urzeczony własnym ja, zabił wiedzę o sobie samym" (32-33).
"Moja obecność w świecie polega na tym, że jestem nigdzie" (49).
""Rzeczywistość" nie istnieje; jest tylko pozór lub nicość. [...] "Być" to czasownik odmieniający się w trybie nierzeczywistości. Nić czasu przędzie się niby komentarz do bezsensownego westchnienia" (50-51).
"Daremność to nieodczucie albo wynik rozważań o świecie, lecz sam ten świat i prawa, jakim według nas podlega" (71).
"Nawet okresy rozpadu przemienił dekadencję w mit i padały na twarz przed ich bezprzyszłością. Ci, co nie wierzą, wierzą we własną niewiarę. Wątpliwości są pokarmem tak samo jak pewniki" (83).
"Świat utkany jest z pracowitego chaosu. [...] Kosmogonia to owoc ogromnego dreszczu ignorancji" (91).
"Każda chwila jest dodatkiem trywialności, którym trwanie zasila swój bieg" (103).
"Umysł filozoficzny powinien odrzucić jako trywialną wszelką ideę postępu" (113).
"Stawanie się to ciągła dezaktualizacji mody istnienia" (114).
"Każdy, kto wierzy w coś bez zastrzeżeń i bez lęku przed możliwym sprzeciwem, staje się niewolnikiem własnego natchnienia bądź obłędu - i bezpośrednim zagrożeniem dla otoczenia. [...] Ten, kto nie ma dla własnego ideału jednocześnie uśmiechu i grymasu, nieuchronnie sytuuje się poza granicami ducha. Tylko postawa ironicznego uwielbienia dla własnych żarliwych wzlotów może nas ocalić przed pospolitością. Spośród jej skutków niekontrolowana wiara jest czymś bardziej bestialskim od najgorszej namiętności. Ta ostatnia może prowadzić do wyrzutów sumienia, tamta niezawodnie wiedzie ku nietolerancji. Oto nikczemny efekt wszelkich form przywierania do życia..." (116-117).
"Każde stanowisko, nawet sprzeciw wobec życia, jest zarażone życiem" (129).
"Absolutna bezstronność jest tożsama ze śmiercią" (130).
"Każdy, kto w coś wierzy absolutnie, jest śmiertelnym wrogiem "prawdy" i "rzeczywistości"" (138)
"Sceptycyzm - lub nicość wszelkiego odruchu" (143).
"Życie to jedynie ciągła choroba sceptycyzmu" (145).
"Być obcy w każdym kraju, w każdym świecie; własny stan prawny dźwignąć do poziomu metafizycznego" (14).
"Odczucie czasu mruczy bez ustanku: wszystko przemija - co jednak znaczy: wszystko przeminęło" (21).
"Grób jest jedyną apteką melancholii" (22).
"Czym jest dusza? Wszystkim tym w nas, co odmawia uczestnictwa w świecie" (28).
"Rozpatrywane z osobna, ludzkie działania, gesty, inspiracje nie objawiają żadnego sensu ni celu, brane jednak łącznie, składają się na "postęp"" (29).
"Idea cywilizacji, postępu, kult człowieczeństwa i przyszłości to mity, za pomocą których człowiek schlebia samemu sobie, to jego ucieczka od własnej zbędności. [...] Człowiek nie może nic - z wyjątkiem chyba tylko kontemplowania własnej nicości. Cała zaś jego historia, cały ciąg jego trudów to jedynie odejście od tej kontemplacji. Z impulsu pychy zapragnął wyrwać wszechświat z zawiasów - ale w rezultacie sam tylko stracił równowagę i, urzeczony własnym ja, zabił wiedzę o sobie samym" (32-33).
"Moja obecność w świecie polega na tym, że jestem nigdzie" (49).
""Rzeczywistość" nie istnieje; jest tylko pozór lub nicość. [...] "Być" to czasownik odmieniający się w trybie nierzeczywistości. Nić czasu przędzie się niby komentarz do bezsensownego westchnienia" (50-51).
"Daremność to nieodczucie albo wynik rozważań o świecie, lecz sam ten świat i prawa, jakim według nas podlega" (71).
"Nawet okresy rozpadu przemienił dekadencję w mit i padały na twarz przed ich bezprzyszłością. Ci, co nie wierzą, wierzą we własną niewiarę. Wątpliwości są pokarmem tak samo jak pewniki" (83).
"Świat utkany jest z pracowitego chaosu. [...] Kosmogonia to owoc ogromnego dreszczu ignorancji" (91).
"Każda chwila jest dodatkiem trywialności, którym trwanie zasila swój bieg" (103).
"Umysł filozoficzny powinien odrzucić jako trywialną wszelką ideę postępu" (113).
"Stawanie się to ciągła dezaktualizacji mody istnienia" (114).
"Każdy, kto wierzy w coś bez zastrzeżeń i bez lęku przed możliwym sprzeciwem, staje się niewolnikiem własnego natchnienia bądź obłędu - i bezpośrednim zagrożeniem dla otoczenia. [...] Ten, kto nie ma dla własnego ideału jednocześnie uśmiechu i grymasu, nieuchronnie sytuuje się poza granicami ducha. Tylko postawa ironicznego uwielbienia dla własnych żarliwych wzlotów może nas ocalić przed pospolitością. Spośród jej skutków niekontrolowana wiara jest czymś bardziej bestialskim od najgorszej namiętności. Ta ostatnia może prowadzić do wyrzutów sumienia, tamta niezawodnie wiedzie ku nietolerancji. Oto nikczemny efekt wszelkich form przywierania do życia..." (116-117).
"Każde stanowisko, nawet sprzeciw wobec życia, jest zarażone życiem" (129).
"Absolutna bezstronność jest tożsama ze śmiercią" (130).
"Każdy, kto w coś wierzy absolutnie, jest śmiertelnym wrogiem "prawdy" i "rzeczywistości"" (138)
"Sceptycyzm - lub nicość wszelkiego odruchu" (143).
"Życie to jedynie ciągła choroba sceptycyzmu" (145).
Read
April 21, 2020„Acțiunile, gesturile, inspirațiile oamenilor, judecate în parte nu dezvăluie nici un interes și nici un rost; – laolaltă însă, constituie „progresul”. Tot așa: fiece clipă a vieții pare de nesuportat; privirea retrospectivă ne face însă să ne acceptăm trecutul. În fond suntem mulțumiți cu propria noastră existență, deși de fiecare dată n-o admitem. „Idealurile” nu sunt posibile decât prin limita pe care nu știm ce năzuință obscură o pune generalizării. Dacă am trage ultimele consecințe ale oricărui gest, acel gest ar fi ultimul.”
„Spiritul atinge climatul libertății când se mișcă într-un univers în care orice sistem de referință este suprimat. El seamănă atunci unei alcătuiri aeriene al cărei unic sprijin este ubicua ei inanitate. Fără legături, fără rădăcini, și fără superstiția vreunei valori. O transparență mai pură și mai liniștită decât inexistența[...]”
„Credințele făurite de oameni în voința lor inconștientă de iluzie nu tind decât spre a ocoli rigorile și consecințele cunoașterii de sine. Cel ce se dăruie unui „ideal” o face pentru a nu rămâne față în față cu sine.”
„[...] dacă toți oamenii ar fi siliți să privească fără ocupație desfășurarea vremii și nuditatea existenței ca atare, până și omorul le-ar păre de o banalitate înfricoșătoare. Fără hărnicie, fără sudoare, fără absența de probleme a meseriei și a „idealului”, pe un pământ vid ca un rai fără extaz, fiece clipă ar lua dimensiuni de interminabil coșmar. Omul trebuie să facă spre a nu vedea; orice e preferabil totului; actul e semnul prin care sufletul înfrânge și înăbușă infinitul[...] Luați-i omului darul sudorii – și el se descompune sub văzul imediat. Chinul este ocupația fiecăruia, meseria lui esențială. Suprimați-l – și istoria s-a încheiat.”
„Sinucigașul e stăpânul absolut al propriei lui vieți”
„Peste mușuroiul uman calcă pașii Diavolului și-l împrăștie în groază. Și din această groază se naște rugăciunea și evlavia și Dumnezeu.”
„Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă?”
„Ne naștem spre a ne lega de lucruri și idei; trăim spre a ne despărți de unele și altele. Viața este moartea zilnică a Convingerii.”
„Spiritul atinge climatul libertății când se mișcă într-un univers în care orice sistem de referință este suprimat. El seamănă atunci unei alcătuiri aeriene al cărei unic sprijin este ubicua ei inanitate. Fără legături, fără rădăcini, și fără superstiția vreunei valori. O transparență mai pură și mai liniștită decât inexistența[...]”
„Credințele făurite de oameni în voința lor inconștientă de iluzie nu tind decât spre a ocoli rigorile și consecințele cunoașterii de sine. Cel ce se dăruie unui „ideal” o face pentru a nu rămâne față în față cu sine.”
„[...] dacă toți oamenii ar fi siliți să privească fără ocupație desfășurarea vremii și nuditatea existenței ca atare, până și omorul le-ar păre de o banalitate înfricoșătoare. Fără hărnicie, fără sudoare, fără absența de probleme a meseriei și a „idealului”, pe un pământ vid ca un rai fără extaz, fiece clipă ar lua dimensiuni de interminabil coșmar. Omul trebuie să facă spre a nu vedea; orice e preferabil totului; actul e semnul prin care sufletul înfrânge și înăbușă infinitul[...] Luați-i omului darul sudorii – și el se descompune sub văzul imediat. Chinul este ocupația fiecăruia, meseria lui esențială. Suprimați-l – și istoria s-a încheiat.”
„Sinucigașul e stăpânul absolut al propriei lui vieți”
„Peste mușuroiul uman calcă pașii Diavolului și-l împrăștie în groază. Și din această groază se naște rugăciunea și evlavia și Dumnezeu.”
„Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă?”
„Ne naștem spre a ne lega de lucruri și idei; trăim spre a ne despărți de unele și altele. Viața este moartea zilnică a Convingerii.”
April 14, 2021
— Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume; pe celelalte, care alcătuiesc ţesătura şi înşiruirea clipelor, le aruncăm la coşul evidenţei.
Când privesc liniştea de dincolo de lume a peisajelor, nepăsarea sublimă a arborilor, împrăştierea soarelui peste înmărmuriri verzi ce smintesc duhul de uimire, când din zăcămintele simţirii se prelinge la suprafaţa inimii o nostalgie fără conţinut ce-mbrăţişează spaţiul într-o faimă gingaşă şi funebră, atunci frumuseţea îmi pare cea mai mare otravă din care a gustat vreodată sufletul.
În noi nu există instinctul de a muri. Numai aşa se explică de ce viaţa şi cu moartea, în fond egal de insuportabile, întâia e privilegiată, pe când a doua e dezmoştenită. Viaţa este un insuportabil în care avem tradiţie; pe care-o ştim prin sânge – pe când moartea o învăţăm, fără s-o ştim vreodată – şi ce-i mai mult: fără interesul ca s-o ştim.
Nu mi-am acceptat sfârşitul decât surprins eu însumi de această acceptare, venită parcă dintr-o voce străină şi sângelui şi veghii.
În oraşe am întâlnit moartea în ochii oamenilor; în natură în freamătul frunzelor. Şi-am întâlnit-o şi mai des în tăcerile inimii.
A avea senzaţia absolută a propriei tale sterilităţi în mijlocul unei livezi…
Sterilitatea este o isterie a esenţialului. Orice pare lipsit de valoare; totul e echivalent; ceea ce e mai important, imposibil de găsit. Subiectele lumii zac şterse şi stătute la poalele duhului.
Ultima nostalgie: a te duce la fund cu soarele.
Ultima oboseală: a crede c-ai visat toate lumile posibile.
A fi străin în orice ţară, în orice lume: a-ţi ridica starea juridică la calitate metafizică.
Când privesc liniştea de dincolo de lume a peisajelor, nepăsarea sublimă a arborilor, împrăştierea soarelui peste înmărmuriri verzi ce smintesc duhul de uimire, când din zăcămintele simţirii se prelinge la suprafaţa inimii o nostalgie fără conţinut ce-mbrăţişează spaţiul într-o faimă gingaşă şi funebră, atunci frumuseţea îmi pare cea mai mare otravă din care a gustat vreodată sufletul.
În noi nu există instinctul de a muri. Numai aşa se explică de ce viaţa şi cu moartea, în fond egal de insuportabile, întâia e privilegiată, pe când a doua e dezmoştenită. Viaţa este un insuportabil în care avem tradiţie; pe care-o ştim prin sânge – pe când moartea o învăţăm, fără s-o ştim vreodată – şi ce-i mai mult: fără interesul ca s-o ştim.
Nu mi-am acceptat sfârşitul decât surprins eu însumi de această acceptare, venită parcă dintr-o voce străină şi sângelui şi veghii.
În oraşe am întâlnit moartea în ochii oamenilor; în natură în freamătul frunzelor. Şi-am întâlnit-o şi mai des în tăcerile inimii.
A avea senzaţia absolută a propriei tale sterilităţi în mijlocul unei livezi…
Sterilitatea este o isterie a esenţialului. Orice pare lipsit de valoare; totul e echivalent; ceea ce e mai important, imposibil de găsit. Subiectele lumii zac şterse şi stătute la poalele duhului.
Ultima nostalgie: a te duce la fund cu soarele.
Ultima oboseală: a crede c-ai visat toate lumile posibile.
A fi străin în orice ţară, în orice lume: a-ţi ridica starea juridică la calitate metafizică.
January 4, 2025
"Dünyanın tüm zaafları tembellikten ya da ilgisizlikten değil, aşırı gayretkeşlikten kaynaklanır. Normal hayat koşullarına ağır bir ritim, yumuşak bir ahenk gerekir. Ama insan zamanı hızlandırdı ve anların birbirini takip etmesinden yola çıkarak soluksuz kalacağı ve terleyeceği bir uzam yarattı. Ne olduğu bilinmeyen bir şeyin ardından açgözlülükle koşa koşa artık duramaz haldedir; yazgıya susamış bu kanlı canlı hayvan kendi acelesinden kör kütük sarhoştur. Elinden gelen devasa çalışma neden buna boyun eğdiğini kimse bilmediğinden mümkündür sadece. Sonuçlarına bakıp değerlendirilirse, çalışmadan yana tek bir argüman bulunabilir mi? Yıkım en azından yaratmanın dengidir. Çaba gerilimde tutmayı hedefler; baş dönmesine benzerliği bundandır. Gayretkeşlik felaketine yakalanmış halklar yavaş ve ağırbaşlı halklardan daha hızlı tükenip yok olmuştur. Bunca çalışma neye yarar sorusunu unutmak için değilse neye yarar? Onların gayretkeşliği, bireylere olduğu kadar uluslara da özgü olan cevaptan kaçınmak için eyleme gömülme tarzına benzeyebilir; Kötülüğün gözünün içine bakmamak için yiyip yiyip kusmak üzere kötülüklerin üst üste yığılması. Herhangi bir karınca yuvasının yazgısı budur. Yine de toplum bütünüyle buna indirgenemez: Yaman bir çaba sonucu çöken karınca yuvasıdır toplum. Kendi erdemlerinin yükü altında bunaklaşmış karıncalar..." (s. 17)
January 14, 2024
“kendimizi şeylere ve fikirlere bağlamak için doğuyoruz, her ikisinden de kendimizi ayırmak için yaşıyoruz.”
kitap cioran’ın yayımlanmamış notların derlemesi ve fransızca yazmaya başlamadan önceki son eseri. diğer eserlerinde de kendini hissettiren doğmuş olma sıkıntısı, varoluşsal sorgulamalar, insanın çelişkisi ve iç sıkıntısı bu kitapta da kendini gösteriyor.
kitap cioran’ın yayımlanmamış notların derlemesi ve fransızca yazmaya başlamadan önceki son eseri. diğer eserlerinde de kendini hissettiren doğmuş olma sıkıntısı, varoluşsal sorgulamalar, insanın çelişkisi ve iç sıkıntısı bu kitapta da kendini gösteriyor.
April 8, 2024
C'est du jeune Cioran pas le meilleur, se répète toujours trop, c'est sincère, c'est illusoire, cela s'en prend à Dieu, au diable au monde, à soi, ça cherche, ça ne peut trouver. Avec ses divagations je termine mes lectures de quasi-quasi toutes les oeuvres et écrits de Cioran. Beaucoup trop de Cioran qui à tout moment tourmente l'Âme.
January 25, 2022
Cioran'ın sıkılgan ve dağınık düşünceleri
November 6, 2022
bu elemanın elinden çıkan her eser aşırı miktarda zehir içeriyor
Read
February 24, 2023il boucle beaucoup trop, que quelqu'un l'arrête
January 1, 2024
"Cel ce a pierdut bucuria naivă a banalității nu mai are nimic de gustat în viață."
May 12, 2025
Solid collection of aphoristic essays, but not his best.
November 22, 2025
“İnsan hiçbir şey yapamaz; yeterince yükseğe çıkıp kendi hiçliğini seyretmek hariç.”
May 12, 2017
"Ho riflettuto sull'amore più implacabilmente dell'Ecclesiaste, eppure sono riuscito a giustificarlo come unico mezzo per respirare in un mondo asfittico, come unico soffio nella cristallizzazione del deserto, come protesta demente della nostra pienezza contro il vuoto esteriore e l'imminenza del vuoto interiore, come unica illusione grazie alla quale smentiamo la vacuità, pur sapendo che, alla fine, questa trionferà. Giacché essa è lo sforzo supremo di non varcare la soglia della vanità, di non ammettere la sua sicurezza schiacciante; è un'illusione effettiva nel tempo, che c'impedisce di incedere prematuramente in quell'assenza che è la nostra vocazione finale. Se la donna spunta sul sentiero della nostra desertificazione, è per arrestare la nostra marcia frettolosa, per moderare i nostri passi nella fuga verso la crudele predestinazione. Senza il suo fascino scivoleremmo dritti verso il traguardo fatale; offrendoci l'amore, essa ci fa arrivare negli abissi dell'essere tramite una deviazione. Per Adamo, come per tutti noi, Eva è la via più lunga verso la morte."
July 3, 2024
Kesinlik içeren, çoğu zaman sert ifadelerle, şaşırtmayan bir Cioran kitabı. Düşünce tarzımla çeliştiği tarzını yine sevdim. Çok rutin kafa yapısında olmayan biri olarak kafamda yarattığı tartışma ruhu güzeldi. Örneğin, insanın dogmatik bir varlık olduğunu savunması gibi bir çok yargıya varmış ki bu çok kesin ve genel ifade tarzı menim mantalitame büyük ölçüde ters. Bundan dolayı, baştan sona Cioran'la tartışa tartışa okumak iyi geldi.
April 1, 2017
La struttura aforistica di Divagazioni non costituisce un limite alla comprensione di ciò che il filosofo vuole comunicare. Tutt’altro. Questa forma dona immediatezza al sapere universale che vuole trasmetterci in pillole: non stanca, non annoia, non appesantisce. Si tratta di un libriccino che è capace di racchiudere in sé una potenza immensa. Quella di poter parlare della sua condizione di straniero, del tempo, della vita e della morte, della fragilità umana.
Leggi la recensione completa qui: http://illunedideilibri.it/la-volta-l...
Leggi la recensione completa qui: http://illunedideilibri.it/la-volta-l...
Displaying 1 - 26 of 26 reviews