„Prea roz” m-a cucerit încă din titlu. „Prea” denunță excesul (în fond, nimic nu este cu adevărat roz, este supraevaluat și deseori fake), glamour-ul și superficialiatea lumii care se grăbește să arate, nu să fie. Cartea este o colecție de tristeți de o extraordinară diversitate. Niciuna nu seamănă cu alta, dar toate au în comun capacitatea uimitoare a Cătălinei Steriu de a conferi intensitate și celor mai „banale” secvențe, prin stilul său direct, prin arta detaliului, și prin abilitatea de a reține efemerul.
Există zone pe care puțini scriitori le explorează cu naturalețe și prea puțini știu să deschidă, cu atâta finețe, precum Cătălina Steriu, uși către aspecte incomode, către vieți terne, neștiute, neînțelese, eșuate, deseori disprețuite. Lumi deprimante, dar care palpită în ungherele lor ignorate. Poate că tocmai de aceea, în pofida sentimentului copleșitor de amărăciune, de straniu, rămâne un culoar luminos, care-l ajută pe cititor să rămână în inima lucrurilor și să le privească altfel, cu prospețimea cu care o face scriitoarea însăși. Cu finețe și adesea cu umor. Naratoarea nu judecă, nu dramatizează, ci lasă lucrurile să se spună. Restul e „liniște colorată” (ce frumos spus !)
Crâmpeie de viață în aparență banale, unele stranii, sumbre sau burlești, altele doldora de tăcere, ne reamintesc că lumea este deseori strâmbă, haotică și rareori luminoasă. Cu toate acestea, scriitoarea îl conduce pe cititor în zonele obscure cu delicatețe, de parcă fiecare detaliu s-ar revela pe măsură ce este numit. Personajele, de la simple voci, amintiri sau închipuiri, până la protagoniști construiți cu dibăcie (Mihai din „Scărița, ciocanul și nicovala” sau Asteria din „Liniște colorată”, de exemplu)
Cartea se remarcă printr-o perspectivă narativă foarte interesantă, care îmbină subtil focalizarea internă și externă. Scriitura Cătălinei Steriu este directă, pătrunzătoare, sensibilă, fără cochetării stilistice superflue. Ironie la limita duioșiei și invers. Umor de mare subtilitate. Recurența urâtului, a răului, a resemnării, a ratărilor de orice fel, a singurătății, a ireversibilului, se deapănă când într-o manieră ludică, ce anunță „Exces de zen”, când cu o frază dincolo de care nu mai e nimic de spus („Dar ia spune-mi: când niște pantofi și se învechesc și se scofâlcesc, ce faci cu ei?” – Graalul sau „Nicicând hainele copilăriei nu i se păruseră atât de strâmte. Aceea fu ziua în care nu mai reușeau s-o cuprindă” - A fost odată ca nicicând )
Toate povestirile au tâlc și tâlcuri. Invită cititorul la reflecție și auto-reflecție. Preferatele mele: „Liniște colorată”, „A fost odată ca nicicând”, „Scărița, ciocanul și nicovala”, „Pedalare în gol”, „Coloana infinitului”, „Cioburi”. Dar le-aș reciti pe toate.
O carte care știe să-ți facă lectura comodă, chiar dacă explorează realități incomode sau prea dureroase ca să le străbați. Numai că ele există. Cartea pare că-ți transmite, în subtext, că saturați de „romans à l'eau de rose” și de spectacol, de entertainment-ul nesfârșit, oamenii uită că viața are nenumărate (alte) culori și nuanțe.