Cea mai bizară carte cu putință.
În Les Passions de l’âme, René Descartes începe prin a face următoarea precizare fundamentală: din pricina finitudinii sale, doar omul are pasiuni. Dumnezeu e impasibil. Dacă omul ar fi o fiinţă desăvîrşită, n-ar avea, nici el, sentimente. Ar rămîne în permanenţă neutru şi distant, apatic. Din păcate, nu e.
Erudiţii vorbesc, desigur, despre „mînia lui Dumnezeu”, despre „Sfînta Mînie”. Dar mînia lui Dumnezeu, a observat cu temei fostul călugăr augustin, Martin Luther, e numai un fel metaforic de a vorbi. În definitiv, ceea ce s-a numit „mînie divină” reprezintă o atribuire umană. Dumnezeu nu are afecţiuni. Nu iubeşte, nu urăşte, nu are dubii, nu se miră, nu este bun, nu este rău, nu cunoaşte mînia etc. Dumnezeu e supra-esenţial și supra-pasional…
În articolul LXIX, Descartes enumeră cele şase pasiuni fundamentale. Şi anume: mirarea, iubirea şi ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Două cupluri polare şi încă două afecte izolate (deşi mirarea poate trimite la dorinţă). Hexagonul pasiunilor poate fi reprezentat într-un tablou, ceea ce istoricii filosofiei au şi făcut.
Toate celelalte afecte derivă prin diviziune din numitul hexagon. Iubirea are două (şi numai două) specii. Prima e, fireşte, iubirea intelectuală (amor intellectualis), de esenţă pur contemplativă. A doua, iubirea-pasiune: ea este o emoţie a sufletului, precizează Descartes, cauzată de spiritele animale, în continuă zbatere, care îndeamnă voinţa să ceară sufletului unirea cu făpturile afine. Ura e sentimentul opus. Ea defineşte mişcarea de îndepărtare prin raport cu un obiect nociv.
Fiece afecţiune, orice emoţie îşi află, pînă la urmă, locul în acest tablou cuprinzător, de o geometrică preciziune şi distincţie. Clasificarea e fără rest. Din cele şase rădăcini afective originare (sau primitive) urcă prin bifurcare întreg rămurişul varietăţilor derivate. Esenţa tabloului e de natură axiomatică. Descartes oferă o ilustraţie definitivă pentru puterea, forţa și stupiditatea imaginaţiei noastre.