What do you think?
Rate this book
Hypocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau, and the Ethics of Politics
Questioning the usual judgements of political ethics, Ruth W. Grant argues that hypocrisy can actually be constructive while strictly principled behavior can be destructive. Hypocrisy and Integrity offers a new conceptual framework that clarifies the diff
- GenresPolitics
209 pages, Kindle Edition
First published June 8, 1997
3 people are currently reading
40 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
October 18, 2013
"Ruth W. Grant, Hypocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1997, 209 p.
Ce se întâmplă atunci când o profesoară de teorie politică caută soluții pentru dilemele relației dintre etică și politică în teatru? Și nu în operele lui Shakespeare, cum ne-am aștepta, ținând cont de Macbeth, viguroasa promovare a britanicilor și polemica lui Harold Bloom, ci în cele ale lui NiccolòMachiavelli (da, florentinul a fost și dramaturg, chiar unul apreciat) și Molière, pentru care literatura și puterea s-au amestecat deseori, de altfel. Și dacă la aceste exemple care ne trezesc imaginația și curiozitatea se adaugă o interpretare mai puțin uzuală a lui Rousseau, devenit avocat al unui fel de pragmatism o apărare a ipocriziei și niște răspunsuri poate surprinzătoare, cred că lucrarea merită să ne rețină atenția.
De ce nu putem fi tot timpul cinstiți? Grant argumentează că politica înseamnă dependență de ceilalți, cu care putem intra în potențiale conflicte; pentru a evita confruntări repetate, oamenii își ascund intențiile, ideile sau acțiunile, dezvoltă maniere de comportament sau se amăgesc. Două tipuri umane trebuie evitate, oportunistul și eternul cruciat, ambele fiind exemple de nesinceritate, în timp ce literatura ne poate sugera unele ieșiri din acest blocaj aparent.
De ce contează ipocrizia? Democrațiile implică un paradox, ignorat deseori de raționaliștii ce subestimează aspectele relaționale și pasionale. Aici avem de-a face cu o tensiune între ”idealul egalitar” declarat și dependența din realitate[1], exemplul preferat cel al manierelor, privite, ca și de Norbert Elias, drept o modalitatea de a preveni diverse dispute între persoane ce nu se cunosc: ”oamenii nu sunt tratați conform meritelor individuale, ci potrivit formelor convenționale”[2]. În relațiile internaționale ar însemna, contra lui Keohane, că instituțiile nu reduc costurile de informație, ci asigură stabilitatea prin nesinceritate.
Destul de previzibil, Machiavelli îi slujește ca exemplu de discurs favorabil ipocriziei, dar argumentul cel mai interesant nu se referă la Principele sau laDiscursuri. Evocată-i Mătrăguna, o piesă celebră, mai puțin în rândul cercetătorilor relațiilor internaționale, unde descoperim un florentin ironic, iubitor de viață, pasionat de comedia de caracter. O foarte interesantă prezentare a celebrei virtù în forma ideală, adaptarea inteligentă a circumstanțelor pentru atingerea unul scop, dacă nu moral, cel puțin rezonabil[3].
Un tânăr inteligent, Callimachos se îndrăgostește de o Lucrezia, o femeie căsătorită cu Nicia, un om bogat, superstițios și ipocrit. Nevasta ține la onoarea sa, într-o perioadă în care, formal, nu prea erau tolerate divorțurile. Nicia dorește un copil și nu se dă departe de la mijloace mai puțin cinstite, ceea ce îl pierde. Un preot ipocrit îl convinge că Lucrezia va rămâne însărcinată dacă va bea mătrăgună, dar primul bărbat cu care se va culca va muri.
Amanții rămân împreună, soțul nu află nimic, toată lumea este mulțumită. Avem de-a face, evident, cu o tensiune între ordinea socială existentă și filosofie individualistă a meritului. Ruth Grant subliniază că Machiavelli nu neagă existența moralității, ci consideră că persoanele talentate trebuie să manevreze și să mențină aparențele, distingându-se de adepții Realpolitik care, consideră autoarea, ar recomanda un amoralism deplin[4].
Dacă ipocrizia poate uneori da rezultate rezonabile, moralismul nu ar fi tocmai o încarnare a onestității. Dimpotrivă, Ruth Grant recurge la o argumentare ingenioasă, inspirată din Molière, pentru a ne arăta că cinstea ostentativă poate fi o formă de vanitate, o modalitate de a impresiona publicul cu presupuse calități. Pentru a complica iluziile opozițiilor simpliste, nici pragmatismul nu-i o garanție solidă, vulnerabil la acceptarea tuturor relelor.
Mizantropul distinge între tipul moralistului ipocrit și cel al amicului convențional[5]. Adversar declarativ al convențiilor sociale și manierelor, Alceste vrea, concomitent și o relație cu Celimena, o încarnare a superficialității curtene și își satisface vanitatea respingând integral societatea, atunci când este dezamăgit. Prietenul său, Philinte nu este nici el convingător, după Ruth Grant, fiind prea complezent.
Deci, exagerarea moralistă și convenționalismul nu sunt tocmai modele de urmat în politică și societate, în general. Primul duce la un fel de solipsism arogant care tolerează toate relele lumii în numele unui purism steril și poate fi doar ”o poză”[6]; al doilea acceptă orice, pornind de la principiul că oricum ameliorările sunt improbabile. Argumentând consecințialist, Ruth Grant condamnă atât puritatea intențiilor, inclusiv în varianta kantiană (care refuza minciuna pentru a salva o viață), cât și amoralismul.
Tartuffe oferă un prim model demn de urmat, cel al moderatului[7]. Personajul eponim începe să-l păcălească pe Orgon, un ”patriarh” religios, rigid și credul, cu scopul de a parveni în societate și se bucură de un succes impresionând, la început, speculând vulnerabilitățile protectorului săi. În cele din urmă, își pierde simțul măsurii, și este demascat de Elmire, soția, care-i o încarnare a pragmatismului și a prudenței[8].
Există și un idealism credibil în politică? Destul de uimitor, dacă ținem cont de clișee, Ruth Grant găsește asemănări între Machiavelli și Jean-Jacques Rousseau, amândoi republicani, cu scopuri de anvergură, o devoțiune pentru Roma antică, apărători ai cetățenilor obișnuiți[9]. Interpretând unele texte politice, în special reforma pe termen lung a șerbiei, propusă nobililor polonezi, autoarea propune un tablou al revoluționarului cu spirit practic, flexibil în privința mijloacelor, rigid când este vorba despre scopuri.
Argumentarea filosofică este mai riguroasă decât enumerarea unor exemple din teatru și literatură, în general, dar prefer să las pe seama cititorului descoperirea sa. Conceptualizarea lui Ruth Grant este ingenioasă, nu fără probleme, dar ne permite să ne extindem orizontul imaginației dincolo de o rigiditate deseori imputata abordărilor pozitiviste influente în relațiile internaționale. Și ne oferă ocazia unor momente plăcute în compania clasicilor, care ies la suprafață în dauna deconstructiviștilor și a umbrei lui Shakespeare.
[1] Ruth Grant, Hypocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1999, p. 54.
[2] Idem, p. 31. Vezi și Norbert Elias, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice și psihogenetice, Polirom, Iași, 2002.
[3] Vezi ***, Comedia italiană din Renaștere, Editura Humanitas, București, 2012.
[4] Ruth Grant, op. cit., p. 42.
[5] Vezi Molière, Mizantropul, Editura Univers, București, 1972.
[6] Ruth Grant, op. cit., p. 70.
[7] Molière, Tartuffe, Avarul, Editura pentru literatură universală, București, 1969.
[8] Ruth Grant, op. cit., p. 72
[9] Idem, p. 19-20."
http://semnalesirecenzii.tumblr.com/p...
Ce se întâmplă atunci când o profesoară de teorie politică caută soluții pentru dilemele relației dintre etică și politică în teatru? Și nu în operele lui Shakespeare, cum ne-am aștepta, ținând cont de Macbeth, viguroasa promovare a britanicilor și polemica lui Harold Bloom, ci în cele ale lui NiccolòMachiavelli (da, florentinul a fost și dramaturg, chiar unul apreciat) și Molière, pentru care literatura și puterea s-au amestecat deseori, de altfel. Și dacă la aceste exemple care ne trezesc imaginația și curiozitatea se adaugă o interpretare mai puțin uzuală a lui Rousseau, devenit avocat al unui fel de pragmatism o apărare a ipocriziei și niște răspunsuri poate surprinzătoare, cred că lucrarea merită să ne rețină atenția.
De ce nu putem fi tot timpul cinstiți? Grant argumentează că politica înseamnă dependență de ceilalți, cu care putem intra în potențiale conflicte; pentru a evita confruntări repetate, oamenii își ascund intențiile, ideile sau acțiunile, dezvoltă maniere de comportament sau se amăgesc. Două tipuri umane trebuie evitate, oportunistul și eternul cruciat, ambele fiind exemple de nesinceritate, în timp ce literatura ne poate sugera unele ieșiri din acest blocaj aparent.
De ce contează ipocrizia? Democrațiile implică un paradox, ignorat deseori de raționaliștii ce subestimează aspectele relaționale și pasionale. Aici avem de-a face cu o tensiune între ”idealul egalitar” declarat și dependența din realitate[1], exemplul preferat cel al manierelor, privite, ca și de Norbert Elias, drept o modalitatea de a preveni diverse dispute între persoane ce nu se cunosc: ”oamenii nu sunt tratați conform meritelor individuale, ci potrivit formelor convenționale”[2]. În relațiile internaționale ar însemna, contra lui Keohane, că instituțiile nu reduc costurile de informație, ci asigură stabilitatea prin nesinceritate.
Destul de previzibil, Machiavelli îi slujește ca exemplu de discurs favorabil ipocriziei, dar argumentul cel mai interesant nu se referă la Principele sau laDiscursuri. Evocată-i Mătrăguna, o piesă celebră, mai puțin în rândul cercetătorilor relațiilor internaționale, unde descoperim un florentin ironic, iubitor de viață, pasionat de comedia de caracter. O foarte interesantă prezentare a celebrei virtù în forma ideală, adaptarea inteligentă a circumstanțelor pentru atingerea unul scop, dacă nu moral, cel puțin rezonabil[3].
Un tânăr inteligent, Callimachos se îndrăgostește de o Lucrezia, o femeie căsătorită cu Nicia, un om bogat, superstițios și ipocrit. Nevasta ține la onoarea sa, într-o perioadă în care, formal, nu prea erau tolerate divorțurile. Nicia dorește un copil și nu se dă departe de la mijloace mai puțin cinstite, ceea ce îl pierde. Un preot ipocrit îl convinge că Lucrezia va rămâne însărcinată dacă va bea mătrăgună, dar primul bărbat cu care se va culca va muri.
Amanții rămân împreună, soțul nu află nimic, toată lumea este mulțumită. Avem de-a face, evident, cu o tensiune între ordinea socială existentă și filosofie individualistă a meritului. Ruth Grant subliniază că Machiavelli nu neagă existența moralității, ci consideră că persoanele talentate trebuie să manevreze și să mențină aparențele, distingându-se de adepții Realpolitik care, consideră autoarea, ar recomanda un amoralism deplin[4].
Dacă ipocrizia poate uneori da rezultate rezonabile, moralismul nu ar fi tocmai o încarnare a onestității. Dimpotrivă, Ruth Grant recurge la o argumentare ingenioasă, inspirată din Molière, pentru a ne arăta că cinstea ostentativă poate fi o formă de vanitate, o modalitate de a impresiona publicul cu presupuse calități. Pentru a complica iluziile opozițiilor simpliste, nici pragmatismul nu-i o garanție solidă, vulnerabil la acceptarea tuturor relelor.
Mizantropul distinge între tipul moralistului ipocrit și cel al amicului convențional[5]. Adversar declarativ al convențiilor sociale și manierelor, Alceste vrea, concomitent și o relație cu Celimena, o încarnare a superficialității curtene și își satisface vanitatea respingând integral societatea, atunci când este dezamăgit. Prietenul său, Philinte nu este nici el convingător, după Ruth Grant, fiind prea complezent.
Deci, exagerarea moralistă și convenționalismul nu sunt tocmai modele de urmat în politică și societate, în general. Primul duce la un fel de solipsism arogant care tolerează toate relele lumii în numele unui purism steril și poate fi doar ”o poză”[6]; al doilea acceptă orice, pornind de la principiul că oricum ameliorările sunt improbabile. Argumentând consecințialist, Ruth Grant condamnă atât puritatea intențiilor, inclusiv în varianta kantiană (care refuza minciuna pentru a salva o viață), cât și amoralismul.
Tartuffe oferă un prim model demn de urmat, cel al moderatului[7]. Personajul eponim începe să-l păcălească pe Orgon, un ”patriarh” religios, rigid și credul, cu scopul de a parveni în societate și se bucură de un succes impresionând, la început, speculând vulnerabilitățile protectorului săi. În cele din urmă, își pierde simțul măsurii, și este demascat de Elmire, soția, care-i o încarnare a pragmatismului și a prudenței[8].
Există și un idealism credibil în politică? Destul de uimitor, dacă ținem cont de clișee, Ruth Grant găsește asemănări între Machiavelli și Jean-Jacques Rousseau, amândoi republicani, cu scopuri de anvergură, o devoțiune pentru Roma antică, apărători ai cetățenilor obișnuiți[9]. Interpretând unele texte politice, în special reforma pe termen lung a șerbiei, propusă nobililor polonezi, autoarea propune un tablou al revoluționarului cu spirit practic, flexibil în privința mijloacelor, rigid când este vorba despre scopuri.
Argumentarea filosofică este mai riguroasă decât enumerarea unor exemple din teatru și literatură, în general, dar prefer să las pe seama cititorului descoperirea sa. Conceptualizarea lui Ruth Grant este ingenioasă, nu fără probleme, dar ne permite să ne extindem orizontul imaginației dincolo de o rigiditate deseori imputata abordărilor pozitiviste influente în relațiile internaționale. Și ne oferă ocazia unor momente plăcute în compania clasicilor, care ies la suprafață în dauna deconstructiviștilor și a umbrei lui Shakespeare.
[1] Ruth Grant, Hypocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1999, p. 54.
[2] Idem, p. 31. Vezi și Norbert Elias, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice și psihogenetice, Polirom, Iași, 2002.
[3] Vezi ***, Comedia italiană din Renaștere, Editura Humanitas, București, 2012.
[4] Ruth Grant, op. cit., p. 42.
[5] Vezi Molière, Mizantropul, Editura Univers, București, 1972.
[6] Ruth Grant, op. cit., p. 70.
[7] Molière, Tartuffe, Avarul, Editura pentru literatură universală, București, 1969.
[8] Ruth Grant, op. cit., p. 72
[9] Idem, p. 19-20."
http://semnalesirecenzii.tumblr.com/p...
January 10, 2016
Common ground shared by Machiavelli and Rousseau. Grant keeps a prudent distance from both Strauss' and Skinner's interpretation and she distinguished certain confusable (or controversial) concepts delicately. She presented a more neutralized Machiavelli by demonstrating the necessity of hypocrisy in political actions. The issue of dependence is also noteworthy.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews