Pare de-a dreptul imposibil să atribuim preeminența unui anumit adevăr al lingvisticii, făcîd astfel din el punctul central din care s-a dezvoltat totul; exist„ totuși cinci-șase adevăruri fundamentale atît de strîns interrelaționate, încît, pornind de la oricare dintre ele, ajungem în mod logic la toate celelalte și la aceleași consecințe, pînă în cea mai infimă ramificație a lor.Spre exemplu, ne putem limita la următoarea certitudine:Este (fals și nerealizabil) să stabilim o opoziție între formă și sens; în schimb, este întemeiat să opunem figura vocală unității formă – sens. Într-adevăr, oricine urmează cu rigurozitate această idee ajunge cu precizie matematică la aceleași rezultate ca și cel care va porni de la un principiu în aparență foarte diferit, ca de pildă acela conform căruia, în limbă, este justificat să distingem între fenomenele interne sau de conștiință și fenomenele externe, sesizabile în mod nemijlocit.