History and Myth in Romanian Consciousness

by Lucian Boia

Based on the idea that there is a considerable difference between reality and discourse, the author points out that history is constantly reconstructed, adapted and sometimes mythicized from the perspectives of the present day, present states of mind and ideologies. He closely examines historical culture and conscience in nineteenth and twentieth century Romania, particularly concentrating on the impact of the national ideology on history. The strength of the book lies in the author's ability to fully deconstruct the entire Romanian historiographic system and demonstrate the increasing acuteness of national problems in general and in particular the exploitation of history to support national ideology.

Genres: History, Romania, Nonfiction, Romanian Literature, Historical

294 pages, Paperback

First published May 1, 1997

About the author

Lucian Boia is a Romanian historian, known especially for his works debunking Romanian nationalism and Communism.

Reviews

[Pavel Nedelcu · Rating 5 out of 5]

ISTORIA ASERVITĂ POLITIC

O expunere excelentă despre manipularea istoriei (prin crearea și susținerea miturilor) de-a lungul istoriografiei românești, de la începuturile sale până la completa ei instrumentalizare-subordonare ideologiei naționale (sub comunism și dincolo de el).

Unele dintre cele mai răsunătoare mituri ale românilor (unirea sub Mihai Viteazul, originea daco-romană) sunt contextualizate amplu în evoluția cronologică a interpretării lor, în interiorul unei societăți (ca oricare alta) în continuă schimbare, în care valoarea unui mit se stabilește deseori ad hoc, în funcție de ce deservește mai bine scopului: de cele mai multe ori, politic.

Nu lipsește ironia față de metodologia (practic inexistentă) a istoricilor comuniști, față de falsificarea crasă a celor mai importante fapte istorice în lucrările lor sau în manualele școlare, realizată cu nonșalanța scopului care scuză mijloacele, și dincolo de ea.

CITAT: „Istoria reală, cu infinita diversitate a manifestărilor sale, nu mai poate fi sacrificată pe altarul unei ideologii naţionale uniformizatoare”.

Totodată, Boia privește lucrurile cu claritatea specifică și necesară cercetătorului de calitate, atent la nuanțare și context, sceptic față de cele mai comune generalizări, cărora li se opune cu limpezimea metodologiei științifice și a propriei gândiri critice.

CITAT: „Istoria a fost întotdeauna şi un instrument de putere. Cine stăpâneşte trecutul are şanse mari de a stăpâni şi prezentul”.

Lucian Boia atrage atenția asupra exceselor pledând pentru o știință independentă față de orice influență politică, dedicată analizei critice a surselor și contextualizării, în dauna omisiunii intenționate și a generalizării.

[Stela · Rating 5 out of 5]

Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți și imobilismul în raport cu noi înșine.

Cu aceste cuvinte se încheie extraordinarul eseu al lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, sumbră meditație asupra istoriei ca labirint de oglinzi deformatoare după bunul plac al unei epoci, dar mai ales al unui regim care-și creează propria oglindă cu defect voit de fabricație pentru ca imaginea reflectată să-l avantajeze. Pentru ca apoi, „poporul suveran”, într-o maimuțăreală exemplară, să transforme această imagine în adevăr absolut.

Așa că de ce ne-ar mira că diagnosticul pus de autor nației noastre acum 22 de ani este mereu valabil?

Ca o paranteză, m-am gîndit inițial să-mi încep recenzia prin a ilustra ideea formulată de Lucian Boia, că la noi complexul de inferioritate și cel de superioritate coexistă, cu exemple luate de pe rețelele sociale, bloguri și site-uri, dar mi-am dat repede seama că bibliografia e enormă și m-ar îndepărta de la subiect. În plus, toate elucubrațiile vehiculate pe-acolo sînt bine cunoscute, reducîndu-se în fond la două avertismente (cu semnele de exclamare de rigoare): pe de o parte, tot românul să ia aminte la străinii cei nemernici, în frunte cu diabolicul Soros, care și-au pus în gînd să ne sărăcească țara și să ne desființeze ca neam, tăindu-ne pădurile și furîndu-ne aurul ăla cu formulă chimică unică de pe la Roșia Montana și de pe unde s-o mai găsi, pe de alta, să nu uităm că n-am ales să ne naștem români ci am avut norocul ăsta nemaipomenit, dat fiind că România e buricul pămîntului, leagănul umanității și singurul loc care va scăpa de prăpădul Apocalipsei, și doar poporul ei, a confirmat-o pînă și papa de la Roma, are urme îngerești în ADN. Cine-o spune? Păi, cel puțin 71 de site-uri serioase pe care le găsiți enumerate aici. Poate vi se par naiv-ilare aceste idei, dar mulți cred cu patimă în ele – de exemplu, un fost coleg de liceu al meu așa de tare s-a supărat că nu iau în serios conspirațiile franc-masone care duc țara de rîpă că m-a scos de pe lista de prieteni de pe FB. ☹ Gata, am închis paranteza.

În introducerea la eseul său, Lucian Boia face două observații: prima, vag consolatoare, precizează că mitificarea istoriei nu e o trăsătură specific românească, ci o tendință universală; a doua, printr-un răspuns la acuzațiile de demitificare a istoriei apărute prin presa românească, ține să amintească rolul istoricului, care nu e acela de a minți frumos, ci de a urma demersul științific, mai ales într-o societate ca a noastră, care suferă de confuzia valorilor și a modelelor și se refugiază într-o istorie mi(s)tificată și în ortodoxism. Aceasta nu înseamnă că miturile în care cred oamenii nu sînt importante, ci doar că imaginea personalităților care le populează trebuie interpretată inteligent:

Mihai Viteazul i-a unit într-adevăr pe români, dar nu la 1600, ci postum, la 1918.

Așadar, scopul cărții nu este de a desființa mitologia istorică (care reflectă în fond felul în care o națiune înțelege să-și asume trecutul), ci de a semnala întreținerea artificială și în scop politic a unor mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care frînează dezvoltarea țării.
De pe la începutul secolului al XIX-lea, adică de la romantici încoace, cînd Bălcescu a denunțat ilegitimitatea marii proprietăți, condamnînd legea de înrobire a țăranilor dată de Mihai Viteazul, istoria a fost scrisă și rescrisă de nenumărate ori, insistîndu-se obsesiv mai ales asupra a trei aspecte: originile, figurile istorice fundamentale și teritoriul.

De la cronicarii care afirmau că „de la Rîm ne tragem” și pînă la Școala Ardeleană inclusiv, romanii au fost văzuți ca unicii noștri strămoși. A fost nevoie de un Hasdeu ca să se spulbere acest mit al purității latine. În articolul său Originile păstoriei la români marele cărturar a demonstrat originea dacică a unor cuvinte ca cioban, baci, stînă, urdă și brînză, formulînd teoria evoluției cuvintelor prin care lega indisolubil lingvistica de istorie.

Purismului latin din secolul al XIX-lea i-a urmat naționalismul autohtonist din prima jumătate a secolului al XX-lea, care punea Dacia în centrul lumii și Roma la periferie, confom, de exemplu, ipotezei avansate de Densusianu că limbile dacă și latină sînt dialecte ale unei limbi unice, ceea ce ar explica lipsa inscripțiilor dace, sau credinței lui Brătescu-Voinești că sîntem protolatini, nu neolatini, latina fiind limba literară a geto-dacilor.

Să remarcăm că deplasarea spre centru a unui spațiu periferic, aflat în toate epocile la marginea marilor ansambluri de civilizație, a fost și rămîne preocuparea majoră a naționalismului românesc.

De fapt, formarea unui popor e greu de datat, chiar dacă la noi a devenit o obsesie națională. Singura raportare viabilă la origini este dată de limbă, cum bine susținea Hasdeu. Dar ce mai aveau în comun, se întreabă autorul, românii din Evul Mediu cu dacii și romanii?

Cît despre personalități, în afară de Mihai Viteazul despre care am pomenit mai sus, și care nu a unit ci a cucerit de fapt Ardealul și Moldova, cazul cel mai frapant de transfigurare ideologică a fost cel al lui Ion Vodă cel Cumplit. Din cîrmuitorul cel rău descris în cronici, devine erou exemplar, în primul rînd datorită aceluiași Hasdeu, care i-a creat un portret fals, pentru că îi aprecia cruzimea față de boieri. În ceea ce-l privește pe Vlad Țepeș, mai toate informațiile despre el provin din cronici germane și slavone, cele românești amintindu-l doar în treacăt. Originalul celebrului portret din cărțile noastre de istorie se află de fapt într-o galerie a ororilor a castelului Ambras din Innsbruck.

În sfîrșit, în ceea ce privește teritoriul, autorul este de părere că România a fost constituită pe baza a trei criterii: etnice, prin alipirea ținuturilor care aparțineau Ungariei pînă în 1918, istorice, prin reîntregirea Banatului sau etnico-istorice prin unirea cu Bucovina și Basarabia și politice prin alipirea Dobrogei. Chiar dacă în unele zone a pierdut teren (Basarabia, Bucovina, sau ținuturile din Serbia și Bulgaria unde elementul românesc s-a diminuat simțitor), în altele a cîștigat (ca în Transilvania, dar mai ales în Dobrogea, unde în 1880 doar 28% din populație era de etnie română). Alte națiuni au pierdut mai mult decît noi. Cu toate acestea, tratatul prin care țara a fost sancționată cu dezmembrarea după al doilea război mondial a fost numit complot împotriva României, iar Ialta a fost demonizată – celebrul procentaj propus de Churchill, care la urma urmelor nu încerca decît să impună o oarecare prezență economică, politică și strategică a Occidentului în Europa de Est, a fost interpretat ca un tîrg diabolic. Nici întîlnirea de la Malta între Bush și Gorbaciov n-a fost văzută cu ochi buni.

Istoria ultimei jumătăți de secol se reduce la două întîlniri și se rezumă la sintagma ușor de memorat Ialta-Malta.

Pe urmele lui Raoul Girardet, Lucian Boia identifică patru mituri politice ale societății contemporane: Conspirația, Salvatorul, Vîrsta de aur și Unitatea, demonstrînd că la noi ele coexistă armonios și ajungînd (în 1997!) la concluzia următoare:

Nota dominantă a imaginarului istoric românesc rămîne încă autohtonistă și autoritară, în timp ce lumea spre care ne îndreptăm este structurată în jurul valorilor democratice și europene. Rămîne de văzut în ce măsură blocajul mitologic va continua să afecteze procesul de integrare și de modernizare (pe care deja l-a întîrziat) și, invers, maniera în care acest proces va conduce în cele din urmă la o reelaborare, mai mult sau mai puțin radicală, a mitologiei naționale.

Iar din 1997 și pînă azi, dați-mi voie, în imaginarul nostru s-o fi revizuit pe ici pe colo cîte ceva, dar nu prea s-a schimbat nimica!

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Cartea lui Boia a stîrnit la apariție discuții aprinse pentru motivul simplu că răsturna cîteva prejudecăți. Cea mai importantă dintre ele se referea la scopul discursului istoriografic. El trebuia să prezinte faptele „exact așa cum s-au petrecut”, cu vorba istoricului german Leopold von Ranke (1795–1886). Istoricul dispune de o serie de documente și trebuie să se rezume strict la ele. Nu are voie să judece (faptele și oamenii), să aprecieze, să dea lecții în numele lor. Trebuie să-și reprime afectele, să renunțe la orice credință primită (în timpul școlii), la subiectivism, să examineze critic sursele, izvoarele. Faptele vorbesc, nu cel care le consemnează. Dar faptele nu sînt (nu pot fi) niște realități fizice, orice document scris a fost scris de cineva, de cronicar, notar anonim, cancelarie etc. Este din capul locului viciat. Programul lui Ranke a fost, din capul locului, utopic.

Cei care „fac” istoria (ca înșiruire de evenimente) și cei care o „scriu” (ca relatare a evenimentelor în cauză) sînt oameni în carne și oase. Împărtășesc o ideologie, niște stereotipuri, au prejudecăți. Istoria „exact așa cum s-a petrecut” („wie es eigentlich gewesen [ist]”) rămîne mereu un deziderat. În realitate, discursul istoric e subiectiv, expune o serie de mi(s)tificări, fără ca autorul să intenționeze numaidecît asta. „Deformarea” e inevitabilă.

În anii 90, o astfel de idee (banală și atunci, și astăzi) era tulburătoare, pricină de polemici și neînțelegeri. Afirmații ca „poporul român s-a născut creștin” (adică creștin-ortodox), anunțul ăsta poate fi întîlnit și astăzi în mediile politice și religioase, „românii au fost timp de secole apărătorii religiei şi ai civilizaţiei [europene] contra islamismului și barbariei asiatice” (Kogălniceanu, 1845), sînt profund îndoielnice. Nu e deloc sigur că am fost botezați de apostoli (în secolele I-II) și că i-am învins pe turci ori de cîte ori au binevoit să pătrundă în Țările Române, nu prea des, căci drumul turcilor spre Viena nu trecea pe aici (cf. P. P. Panaitescu, „De ce n-au cucerit turcii ţările române?", în Interpretări româneşti, 1994). Negreșit, istoria românilor nu e un șir de izbînzi glorioase (au fost și înfrîngeri, și întîmplări deplorabile) și prin asta seamănă cu istoria oricărui alt popor european. Francezii și germanii și-au găsit seninătatea să compună niște „istorii negative”, istoria eșecurilor, a marilor erori strategice ori de gîndire politică.

Și noi am avea nevoie de una: i-am simți, poate, efectul purificator, ne-ar elibera de complexe și vinovății. Am pricepe că nu sîntem altfel decît ceilalți.

Ofer, în încheiere, lista miturilor examinate de Lucian Boia:

1. nu există „mileniu pustiu”, daco-geții (și numai ei) au continuat să existe și după retragerea aureliană (din 271-275), descoperirile arheologice arată că „teritoriul Daciei a continuat să fie dens populat” (pp.190, 206, 209);
2. dacii vorbeau o limbă al cărei vocabular poate fi reconstituit cu ușurință printr-o simplă comparație cu albaneza;
3. ne definim ca o națiune ortodoxă, chiar dacă francezii nu se definesc ca o comunitate catolică și nici germanii ca o națiune protestantă;
4. românii au visat din toate timpurile să se unească, ei au trăit un viu sentiment al unității de neam, Mihai Viteazul a realizat cel dintîi această veche dorință;
5. „român te naști, nu devii” (G. Călinescu);
6. am fost mereu amenințați de venetici și asupritori, țările române seamănă cel mai bine cu o „cetate asediată” (p.254).
7. Sinan Pașa și-a pierdut ultimul dinte la Călugăreni, era un implant. (7.09.26.l)

[Dorin · Rating 5 out of 5]

Înțeleg că la apariție, cartea asta a stârnit niște reacții foarte aprinse. Se întâmplă mereu când apare o voce care merge împotriva unui curent tâmpit (pentru că este mai ușor, pentru cei mai mulți, să se alinieze unor curente deja existente fără să pună la îndoială legitimitatea lor). Ceea ce zic eu argumentează, în cuvinte mai simple, și conspiraționiștii care afirmă că dețin adevărul suprem și că au curajul să meargă împotriva curentului. Diferența e dată de substanța argumentului. E ușor să spui ceva, dar e mai greu să aduci dovezi. Boia are sute de pagini de dovezi.

În 1997, Lucian Boia venea cu o lucrare care devia de la liniile dominante ale istoriografiei românești. Îmi pare rău că primele mele contacte cu Boia nu au fost prin această lucrare, ci prin altele, mult mai slabe, care mi-au viciat părerea despre acest istoric. Realizez acum că formarea mea în privința istoriei a beneficiat de pe urma ideilor pe care le enunță în Istorie și mit. Nu direct, nu cred că am avut profesori care să adopte complet ceea ce spune el aici, ci indirect, prin faptul că am avut acces, pe ici, pe colo, de idei critice, unele mai modeste, altele mai înverșunate. Având acces la ele, în marea de informații istorice cu iz naționalist-ceaușist, mi-am dezvoltat o gândirea critică, ajutându-mă acum să citesc istoria fără să fiu ispitit de anumite idei.

În Istorie și mit, aflăm de la Boia că istoria este, aproape mereu, o armă în arsenalul politicului. Istoricii și politicienii pot argumenta orice pentru că au libertatea de a alege orice eveniment doresc, orice perioadă sau moment în timp potrivit. În ultimii 200 de ani, istoria poporului român a luat diferite forme. Nevoile politice ale vremii dictau accentele și interpretările. Boia spune că nu există o istorie obiectivă, pentru că nu știm, nu am fost acolo, și orice fapt poate avea multiple interpretări. Dar asta nu ar trebui să încurajeze pe nimeni să exagereze și să inventeze tâmpenii care se aliniază cu percepțiilor lor despre cum ar fi trebuit să fie sau despre ce ar fi fost frumos să fie. De la a interpreta și a accentua anumite elemente până la a inventa este cale lungă.

Volumul este foarte bine și logic structurat. În primul capitol, Boia explică felul în care au evoluat curentele istorice de la începutul secolului al XVIII-lea, în al doilea ne arată cum au fost definite originile noastre – ba latini, ba daci, ba cu slavi, ba fără –, mai departe demontează ideile despre „continuitatea” noastră istorică, atașate celor anterioare despre „etnogeneză”. În capitolul IV, vedem cum stăm cu unitatea, sau mai degrabă cum nu am stat cu ea, pentru că nu exista, ca mai apoi să aflăm că suntem un popor straniu: nu ne place de nimeni, deși, suntem un amalgam de împrumuturi de la alții. „Legendara” noastră ospitalitate e doar o expresie a faptului că îi tratăm pe toți ca pe niște străini, pe care îi găzduim nițel cu speranța că o să plece cât mai repede, chiar dacă unii dintre acești „străini” sunt de-ai locului. Un capitol de final e dedicat miturilor care s-au format în jurul unor personalități. Panteonul nostru național a avut componențe diferite de-a lungul timpului.

Este uimitor cât de multe mituri au ajuns să ne definească. Mituri care nu aveau/au nimic în comun cu realitatea, ci cu ceea ce le-ar fi plăcut unora să fie realitate. Unele idei au fost pur și simplu instrumente politice, care însă au rămas în conștiința populară. Fiecare, indiferent cât încearcă, la un moment dat cade în vreuna din aceste capcane (pentru că ele sună frumos și ne scarpină la orgoliu). Aceste mituri sunt un refugiu pentru toate frustrările personale pe care le au unii. Nu e de mirare că partidele extremiste, care se bazează pe astfel de mituri, au succes.

„Presiunea străinilor, din afară şi din interior, reală până la un punct, dar hiperbolizată în imaginarul național, a generat complexul de cetate asediată, foarte tipic pentru mentalitatea românească a ultimelor două secole. Istoria românilor este înțeleasă într-o manieră strict conflictuală, ca o luptă continuă purtată pentru supraviețuirea etnică şi statală. „Luptele cu turcii” s-au imprimat puternic în conștiința națională; o dată acestea încheiate, rolul privilegiat al „inamicului ereditar” a fost preluat de Ungaria. Ca întotdeauna istoria alege şi uită, amplifică şi estompează. Ar fi la fel de corect şi cu siguranță chiar mai realist ca, dincolo de antagonismul româno-turc sau româno-maghiar, să se remarce integrarea, timp de secole, a țărilor române în sistemul otoman, iar a Transilvaniei în spațiul ungar şi, în genere, al Europei Centrale.”

„Istoria aceasta cu români altfel decât ceilalți şi supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat şi abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți şi imobilismul în raport cu noi înșine. Nu este cazul să ne ștergem din memorie câmpurile de bătălie. Dar poate vom reuși, așa cum au reușit francezii şi germanii, să deslușim în ele semnificații noi.”

Sunt multe de spus, dar e mai bine de citit direct din Boia. Momente de stupoare sunt multe, dar Boia are umor și talent la explicat.

Ar trebui să fie lectură obligatorie. Îmi pare rău că am ajuns la ea abia acum. Dar mai bine mai târziu, decât niciodată, nu?!

4,5/5

[Claudia Șerbănescu · Rating 3 out of 5]

"De ce este Lucian Boia un istoric altfel"?, ca să îi parafrazez un titlu recent. Pentru că are umor. Și, mai ales, curaj să ia în discuție și să spulbere tabuurile unei societăți care întreține cu patimă iluzii istorice deprinse din filmele de propagandă regizate de Sergiu Nicolaescu.

[Paul Ispas · Rating 5 out of 5]

Mă înclin în fața lui Lucian Boia! Cred că e al 8lea titlu de-ale lui pe care l-am citit, și simt că ar fi trebuit să fie primul. O lucrare care bate liniștit spre ”Magnum Opus”-ul lui. Este lungă, bine argumentată, fără ezitări și cu suficiente detalii. Multe dintre criticile aduse lucrării sunt de fapt aduse autorului, mult mai puțin aduse cărții. Poate că Boia a ajutat la crearea sau întreținerea miturilor înainte de 89, dar măcar repară. Și repară bine, pentru că alături de Djuvara, este cel mai prolific istoric dedicat ideologiei demitizării. Da, de-mitologizarea istoriei, care este mitologizată de ideologie, este, la rândul ei, o ideologie. Dar nu asta esența. Luați de citiți niște adevăr.

[Iustina · Rating 4 out of 5]

"Istoria este un instrument al puterii" e fraza care ar sintetiza cel mai bine conţinutul cărţii. De la miturile autohtone precum originile românilor, eroii neamului, unitatea şi continuitatea poporului la evoluţia şi influenţa lor în conştiinţa românească, Boia le evaluează sistematic şi riguros, propunând rezonabila ipoteză că realitatea istorică, departe de a fi pur obiectivă, îşi schimbă structura şi semnificaţiile pentru oameni în funcţie de ideologia prezentului şi de interesele Puterii. Pentru mine, departe de a fi o plictisitoare lectură istorică, cartea e o sinteză fascinantă a tot ce înseamnă mitologia românească şi deformările ei de-a lungul timpului.

[Magdalena Chitic · Rating 5 out of 5]

O carte care te trezește la realitate. Asta dacă nu știai dinainte că istoria e scrisă de alții și în funcție de interes.

[Victor Morosoff · Rating 3 out of 5]

Desi Lucian Boia face dovada unui spirit lucid si asezoneaza incursiunea sa in trecutul Romaniei cu binevenite note de ironie si umor, cu greu l-am putea plasa printre istoricii de prim rang: munca lui este mai curand una de culegere, decat de (re)inventare. Inovatia pare ca lipseste, meritul fiind acela de mai buna organizare a unor informatii pana atunci lipsite de ordine. 3,4/5

[Andrei · Rating 5 out of 5]

Istoria pe care o cunoaştem e mai mult mit, decât istorie. Cartea arată cum Istoria a fost folosită ca instrument de "îmbătare" şi intoxicare a conştiinței oamenilor.

[Ioana Rizea · Rating 3 out of 5]

Shall our paths never cross again.

[Dragomir Liviu · Rating 4 out of 5]

3,5

[Paul · Rating 4 out of 5]

My father knew men in Romania who were sent to prison (for years) simply because they were historians. Not radical historians, or historians with a strong agenda -- just historians. That was the late 1940s. So to say that Romania has taken pains to manipulate its history is an understatement. Boia's book courageously and with great erudition challenges and deconstructs Romania's fanciful historiography, showing the various forces at work, and the effects they had. From a country where it's not particularly easy to find the truth about anything, Boia produces a book that sheds enormous light on this fascinating topic. Not for the uninitiated -- would be amazingly dull if you're not familiar with the topic, but I found it fascinating.

[Alina Feher-Gavra · Rating 5 out of 5]

Excelentă carte pentru cei care sunt deschiși și doresc a pune la îndoială istoria naționalistă și de îndoctrinare învățată în școală. O analiză pertinetă a diferitelor curente de studiu ale istoriei de lungul a două secole. Cartea e extrem de bine documentată și echilibrată.
O lectură obligatorie pentru cine crede în istorie ca știință de sine stătătoare, și nu ca armă politică. De asemenea foarte utilă în a înțelege suișurile și coborâșurile mentalității naționaliste, în secolul XXI, context de cetățeni Europeni.

[Gabriel Năstase · Rating 4 out of 5]

Daca nu impune un tratament clar mitificarii istoriei si dezinformarii in masa ce se resimt si astazi, sigur propune un diagnostic elocvent si bine randuit. ''Istoria a fost intotdeauna si un instrument de putere. Cine stapaneste trecutul are sanse mari de a stapani si prezentul.''.

[Tzurky · Rating 5 out of 5]

Should be required reading for any Romanian, especially those graduating school after 1989. I'll start from the back:the most shocking thing is that absolutely nothing changed in the historical mythology between the time he published this and I graduated high school. I doubt much has changed even now. Worse, despite very important developments in Romanian international relations, I don't think the self-perceptions have changed much either. Naturally, given how relatively easily and quickly a mythology can be rewritten (though not unlearned, of course), it shouldn't be surprising that the historical methodology has changed even less (with the caveat that my teenaged self was less than perceptive on this topic).

Nevertheless, the reason I hated history throughout much of high school (loved ancient history even then) and I now love it passionately isn't that I've changed; its that the model of history being taught (focused on important personalities, often a mere dry listing of important dates of wars and the founding of monasteries - very telling in and of itself) is just about a century out of date. I have infinite interest in a phenomenological, sociological and political history. Just like I devoured this book which is a history of the development of the historical profession and methods in Romania as well as the mythologies employed by historians, governments and politicians to make sense of their present struggles throughout mostly modern Romanian history.

The reason I say it is required reading is that it gives you a much better and more intuitive understanding of the modern period in Romania than the entirety of what I learned in school. Just the mere comparison and contrast of how important mythological events such as the "founding of the nation" and important historical figures were praised or criticised, included in the Romanian "pantheon" of greats or excised from history throughout the 19th and 20th centuries is enough to give you a sense of the dominating ideology and self-perception of a given period as well as the overarching concerns of the moment. And once you go through these development you're left with a much more intimate and depressing understanding of current developments. Not to mention that the mere coverage of the communist period (of which I was of course completely robbed in school) is a huge bonus.

Now, this may come as a shock to readers of his later books, but he's not really taking much of stance in this one, ideologically speaking. Except of course in the consecutive introductions. Of course you know he has an ideology and he positions himself clearly against historical distortions, dictatorships and autocratic tendencies and extreme nationalism and xenophobia, but the book isn't intended as a polemic. I appreciate knowing where a writer stands ideologically because, like the man himself, I don't think there's such a thing as objectivity of an objective presentation of history. Much like "the nation" is a very recent concept that doesn't at all reflect the self-perception of peoples during antiquity or even the middle ages. That's should be obvious to anyone with a basic understanding of the history of thought (I'd argue I lack even that) or of humans (never mind people that are educated in related fields such as psychology, sociology, anthropology, economics or doctors of course).

So after the explanation of the basic premise of the book and a reckoning with its critical reception he proceeds to just present his topic. Interestingly, I got the distinct impression that said reception is what out him on his path towards controversial public figure and purveyor of very opinionated pop-history books. It would make a lot of sense. Here he's much more of a dry professional. I enjoyed his writing a lot nevertheless. The man can do a clear concise (and therefore probably over-simplified) presentation. He's not completely lacking in nuance though, in fact the topic basically requires it.

So, a much-needed, engaging and thought-provoking read.

[Alexandru · Rating 1 out of 5]

Aș putea spune că admir la Lucian Boia două lucruri. Primul dintre ele este scriitura cursivă, plăcută, care-i face textul accesibil și publicului larg, neinițiat în jargonul istoricizant.

Al doilea lucru pe care-l „admir”, de această dată cu ghilimelele de rigoare, este cum acest om a reușit să se transforme, din politrucul loial PCR înainte de 1989, într-unul din vajnicii apărători ai noii paradigme soroșist-europeniste. Dar - ca să-i dăm câteva circumstanțe atenuante - acest tip de cameleonism a fost și este specific unei părți însemnate din intelectualimea română.

În ce privește conținutul cărții ? E un talmeș-balmeș de lucruri reale, prezentate de (prea) multe ori într-un mod foarte distorsionat, amestecat cu invenții și interpretări proprii autorului.

Că se găsește pe rafturile librăriilor alături de cărțile lui Daniel Roxin nu reprezintă o coincidență; chiar dacă cei doi reprezintă curente radical opuse (și la fel de dăunătoare), calitatea scriiturii istorice îi așează pe același palier.

[Anca Isailă · Rating 3 out of 5]

Cumva cu chiu cu vai am reusit sa finalizez cartea! Nu zic ca nu este o carte buna..dar iti trebuie ceva fundamente mai solide de istorie ca sa ii intelegi dedesubturile! Ceea ce mi-a placut mult este transparenta si luciditatea cu care ne prezinta Lucian Boia natiunea, mai ales partile care nu ne plac. Probabil voi relua cartea dupa mai multi ani, in care voi citii si eu cativa dintre multii autori pe care ii parafrazeaza.

[Diana · Rating 5 out of 5]

"Nici confruntarea, nici izolationismul nu sunt solutii acceptabile. O stim prea bine, dar pare-se ca istoria ne trage inapoi. Nu istoria reala, ci istoria pe care ne-o imaginam. Istoria aceasta cu romani altfel decat ceilalti si supusi persecutiei celorlalti, paradoxala combinatie de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustreaza o stare de spirit nepotrivita vremurilor de azi. Actualizarea insistenta a unui trecut glorificat si abandonarea in mrejele lui perpetueaza confruntarea in raport cu ceilalti si imbolilismul in raport cu noi insine. Nu este cazul sa ne stergem din memorie campurile de batalie. Dar poate vom reusi, asa cum au reusit francezii si germanii, sa deslusim in ele semnificatii noi."

"Poate vom incerca, nu sa uitam istoria, dar sa fim ceva mai putin obsedati de ea. Privim prea mult spre trecut (spre un trecut cu usurinta mitificat) si prea putin in prezent si spre viitor. Nu avem ce invata de la Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, si nici macar de la oamenii politici ai perioadei interbelice. Problemele prezentului se rezolva cu mijloacele prezentului. Cu aproape doua veacuri in urma, cand au decis sa joace cartea modernizarii, a occidentalizarii si a statului national, romanii nu s-au asezat in continuarea unei vechii istorii, ci s-au despartit de ea. Acum intram intr-o lume noua si este necesar un nou inceput. Nu putem ramane prizonieri ai trecutului. Trebuie sa dovedim ca Romania inseamna ceva, astazi."

[Realini Ionescu · Rating 4 out of 5]

I've learned in school that we, Romanians have always been among the bravest, if not The Bravest, most intelligent people in the whole world. The history I was taught speaks with great aplomb about the gratitude the French, Germans and all the rest of the West should have for the fearless Romanians who fought with the Turks and others. Only We have managed to block the access of the "Infidel" to the heart of Europe. Without this Braveheart People, Europe would have been a Province of The Ottoman Empire.
But then there comes the Shock: the excellent book of Lucian Boia. It says that many (most?) of the Great Deeds and Acts of Valour have been Overrated, if not plain distorted.
It is way better to be honest about who you are, especially so if we talk about a nation and its history.
Even nowadays we have plenty of proof of how Small we are: Germany's Merkel is patronising us, so is the American Ambassador who's way out of line in my opinion, when he is teaching Romanians what to do, how to organize a referendum, how many should be counted, etc, etc.
If we look at what's happening in Russia or Saudi Arabia, to name just two, we see that they can't afford to speak so bluntly, humiliating the "interlocutor"....even if there we see serious human rights violations and we can't even speak of democracy.
But then, who's got the oil?
"Supersize me"
Posted 14th July 2012 by realini

[Andrada · Rating 5 out of 5]

Am început să citesc Istorie si mit în conștiința românească pe fundalul alegerilor prezidențiale din 2025 și cu cât citeam mai mult cu atât aveam o senzație mai puternică de deja-vu. Se poate ca discursul politic descris într-o carte scrisă acum aproape 30 de ani, la doar câțiva ani după căderea comunismului, să fie încă atât de relevant într-un prezent post-aderare-UE, post-modernizare? Dar, da, sunt toți aici, dacii și miraculoasa lor civilizație antică, Romania Mare, legionarii, suveranitatea românilor, tot arsenalul ultranationalist. De ce ne aflăm încă aici? Sunt miturile românești atât de greu de spulberat? Sau e doar rezultatul ignoranței si eșecului educației, aceste generații noi înflăcărate de vechile povești în straie noi?

Dincolo de acest gust amar – care nu are nimic de-a face cu cartea lui Lucian Boia și totul cu politica actuală – Istorie și mit in conștiința românească e o carte remarcabilă. Boia demontează fiecare mit cu luciditate și rigoare academică. Mi s-au părut fascinante începuturile naționalismului român în secolul XIX și apariția primilor istorici – mai degrabă scriitori de ficțiune speculativă decât istorici în adevăratul sens al cuvântului. Mi-a atras atenția și observația autorului de la final: la fel ca în multe alte domenii, România a rămas în urmă cu metodologia istorică și arheologică, astfel că, după comunism, modul în care era abordată istoria era deja depășit la nivel internațional. Mă întreb dacă acest lucru s-a schimbat între timp.

Inevitabil, citind Istorie si mit în conștiința românească, ajungi să te confrunți cu propriile mituri înghițite în copilărie și la școală. Crescând cu manualul unic, apoi cu cele alternative, am recunoscut prea bine retorica naționalistă-comunistă: continuitate ferm dovedită, lupta pentru unitate, împotriva cotropitorilor, martirii și eroii naționali etc. Îmi amintesc și cum istoria după 1918 era tratată sumar, monarhia era aproape absentă și nu știam nimic despre comunism decât din poveștile adulților din jurul meu.

Deși am citit unele cărți de istorie românească mai târziu, ca adult, nu am stat niciodată să mă gândesc la aparatul ideologic și mitic din spatele felului în care istoria era prezentată la școală. Am presupus că era doar o istorie simplificată, menită copiilor. Prin cartea lui, Lucian Boia mi-a ridicat vălul de pe ochi și a umplut o lacună care nici nu știam că o am. Iar pentru mine acest gen de cărți este cel mai valoros.

[Alexandru Dulan · Rating 5 out of 5]

O carte foarte sinceră cu ajutorul căreia am redescoperit această “insulă latină din marea slavonă”.

[Costangeles · Rating 2 out of 5]

Toată cartea asta a fost un mare blur. Nu am înțeles ce a făcut Boia aici. Demitizare sau istorie de liceu? Ne vorbește despre percepția mitului dacic și continuitatea românească din secolele 17 până la comuniști de parcă ar fi un manual de liceu. Sincer, căutam mai multe păreri controversate și mai puține lucuri pe care le știu deja. Stiu ce a făcut Școala Ardeleană și ce ziceau comuniștii despre daci. Înveți asta în a doișpea. Nu prea merită mai mult de trei stele. Ioan-Aurel Pop e way better.

[Dragoș · Rating 4 out of 5]

A preternaturally prophetic book, as valuable today as almost a quarter century ago when it first came out. Romania’s history is overly mythological especially after decades of communist and nationalist falsifying. The mythologizing sometimes reaches ridiculous proportions, as is the case of the Dacians and romania needed Boia to spell these myths out.

It’s funny how a lot of the issues identified by Boia have today become more acute. From dacopathy to nationalist hagiography we are worse today than in the late 90s and it is hilarious to even see some of the same dramatis personae mentioned by Boia doing the rounds today.

The only thing that i would complain about is that at times Boiq seems a bit conservative in his criticism in the sense that he doesn’t go far enough. His work is nonetheless very important.

[Marin · Rating 5 out of 5]

O contribuție de excepție la demitizarea istoriei românești
Autorul analizează cu obiectivitate modul cum istoricii si politicienii romani au abordat istoria României începând din secolul al XIX-lea si pina in prezent.
Istoricii de dinainte de formarea României Mari au scuza ca au căutat sa trezească constiinta nationala a românilor din diferitele regiuni in care trăiau.
Din păcate atit ei cit si cei mai mulți din cei care au urmat nu au considerat ca cercetarea amănunțita a surselor istorice atit scrise cit si arheologice si tratearea obiectiva a datelor acumulate este imperativa asa ca istoria predata in scoli si tiparita pentru publicul larg este inca politizata si incarcata de un nationalism uneori șovin.
Întrucât acesta mitizare a fost accentuata atit de extrema dreapta, la care, dupa cum se exemplifica in acest volum au aderat Eminescu, Blaga, Goga, Iorga si alti intelectuali de marca, cit si dictatura comunista si urmasii ei mai mult sau mai putin democrati, publicul e inca indoctrinat si accepta greu o abordare obiectiva a istoriei noastre.
„Ieșirea din mitologie presupune conștientizarea faptului ca destinul României, bun sau rau cum va fi el, se afla in mâini românești, supraestimarea adversităților fiind o scuza comoda, care nu rezolva decit, cel mult, interese politice de moment.”
Am citit cu mare interes aceasta carte, am fost surprins de multe ori de punctele de vedere are unor istorici mai vechi, de modul cum miturile au evoluat de-a lungul timpului si mai ales de analiza modernă și sistematică pe care autorul o face intr-un mod atractiv pentru un cititor interesat in istorie.

[Gabriela · Rating 5 out of 5]

Plecand de la ideea ca istoria nu este si nu poate fi obiectiva, L. Boia propune abordarea ei ca exercitiu de inteligenta si intelegere. Parcurge toate perioadele istoriei romanilor si analizeaza critic curentele care au influentat principalii oameni politici si de cultura in ideile lor. Arata cum interesele politice influenteaza istoria si felul in care este expusa si ‘adaptata’ pentru public si totodata sintetizeaza factorii cheie care incetinesc evolutia politica, sociala, economica.
O lectura recomandata din plin mai ales celor ce si-au format cunostiintele de istorie din manuale si celor care sunt influentati de mass-media in formarea propriilor opinii.

[Aqua Coretta · Rating 5 out of 5]

O carte care deschide drumul spre înțelegerea complexității istoriografiei române și a instrumentalizării istoriei în scopuri politice. Merită să fie citită de orice român pasionat de propia istorie pentru a putea înțelege jocurile din spatele poveștilor pe care le cunoaștem și învățăm în școli, le auzim în documentare, filme etc. 5/5

[Cristina · Rating 5 out of 5]

A must-read book! :)

[Alex Poston · Rating 3 out of 5]

“There is no society without foundation myths, heroes, or symbols of unity. The problem is that the way in which the structures of the the historical imagination take shape among us today is highly “out of step” with Western European culture and mentality. Communism took over and exacerbated a nineteenth-century mythology, which it then left to us as an inheritance” (pg 238). No kidding!!

A catalogue of outrageous historical fantasies from mainstream Romanian historiography. Romanian historians left nothing - no period no historical figure - from their history free of wildly braggadocious and patently untrue projections. So annoying. Reminded me of reading about Ataturk’s sun language theory or whatever. This trend true particularly of interwar and Ceaușescu eras.

Some interesting facts-

“The Romanian language [in the late 19th century] underwent a considerable evolution under French influence, a process of modernization leading to the elimination or marginalization of part of its Slav and Oriental component and to what might be called a “second Latinization”, largely though the massive adoption of neologisms of French origin. It has been calculated that 39 percent of current Romanian vocabulary consists of borrowings from French origin has French as the first language of reference (the second being Latin), and that the frequency of such words in use is 20 percent. Thus in everyday speech one Romanian word in five is of French origin” (pg 162).

In 1899, the city of Iași was 51% Jewish, in 1987, Chișinău was around 47% Jewish.

In 1877-78, Northern Dubruja was 60-70% Muslim, and in 1910 around 80% of Cluj’s population was Hungarian speaking.

[Gelu Timoficiuc · Rating 2 out of 5]

O carte simplistă și, cred eu, slabă din mai multe motive:

Este plină de generalizări a unor opinii a câtorva oameni, opinii care sunt extrapolate la întreaga populație a României (ironic populație despre care nici domnul Boia nu crede ca poate fi definită) și apoi numite „mituri”. Chiar domnul Boia critica dur exercițiul de analiză psihologică a unei întregi populații așa cum a fost încercat de alți istorici. Îmi este greu să înțeleg cum nu și-a văzut autorul propriile capitolele în care încearcă un același exercițiu, doar cu un rezultat diferit.

Cartea pretinde a descifra mituri din conștiința românească însă nu cred că s-a apropiat foarte mult de a realiza acest țel. Multe din așa-zisele mituri sunt niște opinii ale unor indivizi, nicidecum aparținând „conștiinței românești”, sau dacă ar fi, nu este explicat sau justificat în paginile acestei cărți. Mai mult de atât, domnul Boia pare a numi „mit” tot ce ține de trecutul țării: minciunile ceaușiste? mit, granițele țării? mit, ideile politic conservatoare? mit, ideile politic progresiste? mit și ele. Nimic ce nu atinge standardul de pur obiectiv, empiric devine mit (și nimic nu atinge acest standard, cu atât mai puțin această carte). În citirea acestei cărți trebuie să te ții bine de dicționar pentru că e imposibil asftel să nu fii indus în eroare de felul în care cuvântul mit este folosit de autor.

Alte „mituri”, adică idei susținute de oameni ce azi nu mai sunt, sunt exagerate și distorsionate, acest lucru este evidențiat de cuvântul „ideologie” precum și adjectivul „ideologic” pe care domnul Boia îl aplică fără justificare oricărui act sau idee ce nu corespunde cu înțelegerea sa a trecutului. Spun asta ca observație obiectivă nu ca vreo judecată de valoare (Cred că în prima jumătate a cărții nu este pagină fără acest cuvânt). Aș zice chiar că în mod ironic a contribuit la crearea de noi mituri, cu binecuvântarea unei perspective moderne. Miturile preferate de autor fiind doar de altă înclinație „ideologică”.

În judecata mea singurele mituri reale pe care le discută sunt acele câteva mituri aproape universale, ce pot fi întalnite la orice grup distinct îndeajuns de mare. Domnul Boia admite asta când scrie despre cele patru mari mituri astfel sumarizate de Raoul Girardet: mitul salvatorului, mitul conspirației, mitul unității și mitul epocii de aur. Pentru autor nu a fost important să arate ce ar fi specific românesc în aceste mituri, ci s-a mulțumit să scrie cum că „la români aceste mituri sunt chiar exagerate” (parafrazare). Dacă întreaga carte are ca premisă dorința de a „expune” miturile din conștiința românească, și autorul nici nu încearcă a explica ce ar fi specific românesc în aceste mituri, nu văd de unde i se atribuie cu atâta ușurință titlul de „distrugătorul de mituri” domnului Boia.
Dimpotrivă, pe paginile cărții reiese părtinirea politcă a autorului care vorbește de „iluzoriile valori autohtone” de „alinierea cu occidentul nu doar în prosperitate economică ci și în valori și cultură” de nevoia de a „a nu ne uita în trecut pentru a schimba prezentul” ș.a.m.d. Aceste idei sunt nejustificate în carte și formează fundația criticii sale a ideilor trecute, nu mituri, care stau în contradicție cu acestea. Astfel ca și concluzie a cărții aflăm că cele patru mituri de mai sus nu sunt nicidecum spulberate ci doar capătă un alt conținut in viziunea domnului Boia: salvatorul este uniunea europeană și integrarea agresivă. Conspirația este autohtonul ce ține românia în trecut, conspirație la care contribuie toți istoricii și politicienii criticați de el (pe bună dreptate în multe cazuri, dar nu a unor mituri ci a unor oameni). Epoca de aur pare a fi cea când românii nu erau conștienți că sunt români. Iar mitul unității pare a fi mutat de la unitatea fizică, culturală a țării ironizată de autor la unitatea conștiinței românești, ca și cum asta ar fi singulară sau uniformă.

Pe lângă toate acestea cred că e greu să vezi ce anume din carte este o observație într-adevăr bună și de folos față de ce este doar o opinie, o exagerare, o speculație sau o ironie deplasată menită să înlocuiască nevoia de argumentație.

În fine, doresc să citesc în continuare „Istoria, adevărul şi miturile” de Ioan-Aurel Pop pentru a afla și critica nu doar de metodă dar și a istoriei descrise de Lucian Boia în această carte. Nu poți decât a fi sceptic în privința relatării istorice din această carte având în vedere observațiile de mai sus.