Kaddish
Unde începe și unde se termină poezia ? Radu Vancu pornește într-o călătorie exploratorie pentru a răspunde la această întrebare. Când experiența personală, the gift that keeps on giving, nu îl mai ajută în această căutare (quest), autorul găsește o sursă în istoria relativ recentă. Imaginația se manifestă magistral construind existența morților din groapa comună. Toate dorințele strivite și toate experiențele trăite direct și incomplet, toate senzațiile virusate de moarte și putregai se topesc într-un malaxor din care iese poezia. Ideea de bază este aceea a găsirii frumuseții în orice experiență, fie banală, simplă sau de-a dreptul răscolitoare în confruntarea cu răul absolut. Autorul nu se ferește să scrie despre monstruozitatea ființei umane, cu lumină, rațiune, instincte, noroi, mizerie, frică, crimă, cruzime, rău absolut, umor, ironie, viață trăită.
Senzația este de viață trăită.
Faptul istoric de la care pornește poetul este cutremurător: moartea poetului Radnoti Miklos devine mai poetică decât viața sa.
Ce e mai poetic? Viața autorului sau opera?
Moartea pare să le bată pe amândouă.
Imaginația unui poet se scurge în imaginația celuilalt. Unde se termină unul și începe celălalt? Care sunt limitele poeziei? Unde începe viața/ istoria și se încheie esteticul? Sau invers...
Monstrul fericit scrie despre viața altcuiva, își asumă o identitate nouă, problematică, fără să existe vreo ruptură între sinele adevărat și cel asumat.
Și totuși e frumos pe lume, frumusețea există, ea va salva lumea, urâțenia există, războiul există, cruzimea, tortura, crimele, plăgile, epidemiile există.
Radu Vancu se opune concepției eminesciene conform căreia „totuși este trist în lume” aducând dovezi greu de combătut. Nu doar în acest volum se întâmplă așa, ci mereu de-a lungul operei sale poetice. Sinuciderea tatălui este transformată în poezie, experiența din groapa comună trăită de Radnoti Miklos devine frumusețe. Imaginația transformă realitatea.
Experiența se împletește cu intertextualitatea: literatură, muzică, arte.
Literatura, în general, poezia în special este un aspect al frumuseții care va salva lumea. În comparație cu muzica, poezia lucrează încet, dar sigur. E țestoasa care concurează cu iepurele.
Într-o cultură în care marile teme au fost deja tratate, marile probleme discutate, nu mai este nimic nou sub soare, inducând ideea unui cinism al creației, se mai găsesc resurse umane pentru a aduce în prim-plan frumusețea. Referințele nu distrug emoția, ci o intensifică, nu devin simple enumerări de lecturi pe care un cititor avid și snob le bifează pe o listă imaginară. Conținutul lecturilor e valorificat pentru a crea emoția, pentru a contribui la construcția umanului. Dante, Dostoievski, Feud-Jung, Borges, Mozart, Biblia, Ulise, Schumann, Chopin, Bloom, Shelley, Francis Bacon ș. a. apar nu doar ca o listă extinsă a lecturilor poetului. Umanul și poeticul se construiesc reciproc, dezvoltându-se în paralel. Preocuparea de bază a întregului volum este de a explora două întrebări fundamentale: ce e arta? Cum e posibilă salvarea și frumusețea într-o lume plină de atrocități?