Mi készteti arra a kortárs román irodalom egyik legnépszerűbb alakját, hogy megírja Radnóti halál utáni verseit? Radu Vancu a Kaddisban a tömegsír törékeny és legyőzhetetlen utópiáját tárja fel, ahol halál, szerelem, szépség, gonosz, vágy, háború, költészet egymásba olvadva hozza létre ezt az elégiát az emberiségért. Ebből kiindulva talál rá az irodalom legpontosabb meghatározására: „Szilárdságvizsgálat a pokol anyagán.” Humor és a kegyetlenség, szerelem és tragédia, fény és árnyék: végtelenül emberi témák. Gyarmati Fanni megtalálja a költő zsebében az elázott noteszt, amit kiszárít a napon. Ahogy előtűnnek a versek, Radnóti is visszatér a halálból, és beszélni kezd. Ezáltal pedig a számtalan megtöretett, meggyilkolt embernek ad hangot, és nem engedi, hogy a pusztításé legyen az utolsó szó.
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) este lector universitar la Facultatea de Litere din Sibiu. Lucrarea sa de doctorat a devenit una dintre exegezele critice esențiale asupra operei lui Mircea Ivănescu: Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (2007). A publicat volumele de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010) și Amintiri pentru tatăl meu (2010). Este, de asemenea, autorul volumului Eminescu. Trei eseuri (2011) și coautor al antologiilor Cele mai frumoase poeme din 2010 (2011) și Cele mai frumoase poeme din 2011 (2012).
o carte în care "frumusețe" apare de 16 ori o carte în care "orgasm" apare de 17 ori o carte în care "groapa" apare de 60 de ori o carte în care "moarte" apare de 31 de ori o carte în care apar de 111 ori termeni din câmpul lexical al cuvântului "poezie" - dar cu zero încredere în poezie zero explorare în poezie, zero
o carte în care se menționează abia (sper!) ironic un "menage à trois cu H*tler" o carte în care femeile există și sunt contemplate doar ca posesiune doar în orgasmul lor submisiv, mereu în proximitatea morții
îmi pare rău să o spun, dar regele este gol și sper ca mai mulți să găsească curajul să o spună
Sfâșietoare dihotomia: “(Doar pentru că scriu poemele astea nu înseamnă că sunt viu)” versus “Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.” (Din volumul Psalmi)
Nu am mai citit de mult ceva atât de frumos, de sensibil, de viu. “Ăsta-i rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Și, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura.
Pe scurt, literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă în noi”
O poezie ca o spovedanie, o unealtă care zdrobește și gravează în trunchi, în piele, un autor care îmbrăcă straiele victimelor, și le asumă; un mecanism de salvare prin poezie, prin frumosul care mai poate ocroti. Totul puternic, acaparator, traumatizant. Kaddish
„(Doar pentru că scriu poemele astea nu înseamnă că sunt viu)”
Groapa comună în care a fost aruncat Radnoti Miklos, una dintre victimele Holocaustului, creator de poezie viscerală în ultimele sale de viață, este punctul de la care pleacă Radu Vancu în construirea acestei cărți de poezie, dar care pleacă de la fapte concrete, mergând prin istorie, concret și realitate, pentru a dezvălui sentimentele și a pune pe tavă suflete. În ciuda unor aspecte destul de sumbre - moarte, Holocaust, gropi comune, poezia de aici este despre speranță, despre frumusețe și mai ales despre frumusețea literaturii. Așa cum numai Radu Vancu poate scrie și poate vorbi. L-am ascultam din sală la FILIT, în ultima zi din 2025, și am decretat cu toții că l-am asculta ore în șir pe Radu vorbind cu (prea) mult optimism despre frumusețe, despre literatură, despre ziua de mâine, despre orice. Sau i-am citi poezia tot ore în șir.
„(...) Dacă simți cum aerul & lumina se fac deodată un fel de sare udă să
nu te sperii Sunt doar eu E doar poezie”
„În hârtia poemelor lui Radnoti, îmbibată de carnea & creierul & inima lui, se îmbibase de fapt tot umanul.
(Numai când hârtia se îmbibă de corpul tău se cheamă că scrii cu adevărat.)”
„Scriu pentru ca morții mei să mă iubească mai mult”
„Ăsta-i rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Și, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura.
Pe scurt, literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă în noi.”
“Àsta-i rostul literaturii: sã-ti halucineze viata. Si, abia astfel, sà reverse peste viata ta cantitati de lumina care zaceau undeva n tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera daca nu le-ar fi descoperit literatura. Dacã nu te-ar fi descoperit literatura. Pe scurt, literatura e ceea ce deblocheazà toata lumina captivà in noi.”
Cu Kaddish, Radu Vancu te face sa ti halucinezi viata cu fărâma de poveste din spate pe care prin poezie o reînvie si ii clădește un context cu adevarat spectaculos. Scrie o literatura vizuala, plina de emoții, de parca chiar tu ai fi soția care gaseste in buzunarul soțului mort caietul de poezii, ud, aproape mort.
“De asta cred într-o literaturà care se vede, care sträluceste pe pagina ca un joc de lumini.”
“Tremur însă de spaima fiindcă stiu cà de dragul tau as accepta chiar si sa mai am inca o data inima”
"Seara te întindeai lângă mine în pat & te întorceai cu spatele la mine & adormeai imediat Mă simțeam ca-ntr-un mormânt văruit În patul nostru venise deja
moartea Dar eram fericit Toate partidele pe care le-am jucat singur în alea două anotimpuri cât moartea le-am pierdut După ce au trecut
primăvara & vara te-ai întors înspre mine m-ai luat în brațe & m-ai iubit iar"
"doar pentru că scriu/nu înseamnă că sunt viu." Acest vers care se repetă sub diferite forme de-a lungul noului volum meirită să fie tatuat direct pe creier.
„Nici literatura n-am înțeles-o niciodată decât tot ca after life. Inclusiv în sensul lui Celan: e ce rămâne din om dupa ce omul a fost distrus. Dar și în sensul istoric: e tot ce rămâne din marile imperii. Și în sens biologic: e tot ce va ramâne după ce specia va dispărea. Chiar dacă nu va fi ochi care să o vadă& minte care sa o priceapă. (Ba vor fi: o va citi moșul cu barba alba & toată compania lui. Viața de apoi ca cenaclu infinit. Nici nu-mi dau seama dacă asta e paradis - sau infernul pe care-l meritam cel mai mult.)”
„Ăsta-i rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Și, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura. Pe scurt, literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă în noi.”
„Am invidiat muzica citind asta: nu cred că, în circumstanțele corpului distrus aproape total, poezia poate anestezia atât de rapid. Anestezicul ei e mai lent; durează mai mult până când cuvintele se dizolvă în sânge - &, purtate de el, ajung să se dizolve în creier - &, în cele din urmă, să dizolve creierul. Poezia pansează - dar fără anestezic.”
Am citit abia câteva pagini și parcă nu aș vrea să citez din carte, doar ca să nu împiedic în vreo formă vreunui ochi de cititor să rateze întâlnirea cu aceste versuri-rânduri luminoase...e o bucurie cartea asta până acum. O bucurie a poeziei înseși.
Am terminat de citit cartea. Rating-ul rămâne neschimbat. Ce mă bucură atât de mult la lectura poeziei lui Radu Vancu și cu precădere în „Kaddish”? Un soi de „smerenie poetică” în scrisul despre memorie, despre poezia-literatura dătătoare de sens prin frumusețea pe care o „convoacă”, o descoperă arheologic în noi, prin viața, prin viul din noi de la care își are chiar punctul de start, culmea. E o constantă în volumul acesta nu numai superficial tematică - luminozitatea sau lumina reconstruirii umanității din fiecare „1 om uman”- ci și una de structură, de osatură poetică. Poezia asta e și un fel de dialog cu realitatea, din realitate, printr-o interiorizare a livrescului, omenescului obișnuit(a se citi:unic) pentru un soi de autenticitate aș zice, dar fără gradomania grandorii. Simplu, cartea asta e și despre azi, deși „poezia e substanța de contrast a istoriei.” Să mai zic și că m-a determinat să redeschid „Infernul” lui Dante, la cântul XIII? Să reascult Enescu? Să mă bucur că sensibilitatea uneori conține lumea mai mult inventând-o decât percepând-o în relativitatea ei. Mulțumiri poetului și poeziei sale.
Iată și câteva cuvinte-versuri: „Inimile mamelor răsărind peste toate gropile comune.” „suntem tot mai inegali în moarte” „Dar și stelele au de dus singurătățile lor. Și nucleosinteza/lor stelară intră uneori în depresie. Și ele se simt uneori/strivite de dunele infinite de timp pe care le strivesc.” „(Ce naivă ești, poezio, ce copil mic ai rămas - după 4000 de ani de adnotat suferința umană)”
This entire review has been hidden because of spoilers.
O carte de poezii înșirate, legate între-o poveste despre viața, moarte, literatură, poezie, lipsa ei, importanța ei. Te lasă cu ceva întrebări, pe alocuri greu de digerat, dar e o experiență pe care merită să o parcurgi pt a înțelege rolul poeziei și dincolo de viață sau moarte.
Kaddish Unde începe și unde se termină poezia ? Radu Vancu pornește într-o călătorie exploratorie pentru a răspunde la această întrebare. Când experiența personală, the gift that keeps on giving, nu îl mai ajută în această căutare (quest), autorul găsește o sursă în istoria relativ recentă. Imaginația se manifestă magistral construind existența morților din groapa comună. Toate dorințele strivite și toate experiențele trăite direct și incomplet, toate senzațiile virusate de moarte și putregai se topesc într-un malaxor din care iese poezia. Ideea de bază este aceea a găsirii frumuseții în orice experiență, fie banală, simplă sau de-a dreptul răscolitoare în confruntarea cu răul absolut. Autorul nu se ferește să scrie despre monstruozitatea ființei umane, cu lumină, rațiune, instincte, noroi, mizerie, frică, crimă, cruzime, rău absolut, umor, ironie, viață trăită. Senzația este de viață trăită. Faptul istoric de la care pornește poetul este cutremurător: moartea poetului Radnoti Miklos devine mai poetică decât viața sa. Ce e mai poetic? Viața autorului sau opera? Moartea pare să le bată pe amândouă. Imaginația unui poet se scurge în imaginația celuilalt. Unde se termină unul și începe celălalt? Care sunt limitele poeziei? Unde începe viața/ istoria și se încheie esteticul? Sau invers... Monstrul fericit scrie despre viața altcuiva, își asumă o identitate nouă, problematică, fără să existe vreo ruptură între sinele adevărat și cel asumat. Și totuși e frumos pe lume, frumusețea există, ea va salva lumea, urâțenia există, războiul există, cruzimea, tortura, crimele, plăgile, epidemiile există. Radu Vancu se opune concepției eminesciene conform căreia „totuși este trist în lume” aducând dovezi greu de combătut. Nu doar în acest volum se întâmplă așa, ci mereu de-a lungul operei sale poetice. Sinuciderea tatălui este transformată în poezie, experiența din groapa comună trăită de Radnoti Miklos devine frumusețe. Imaginația transformă realitatea. Experiența se împletește cu intertextualitatea: literatură, muzică, arte. Literatura, în general, poezia în special este un aspect al frumuseții care va salva lumea. În comparație cu muzica, poezia lucrează încet, dar sigur. E țestoasa care concurează cu iepurele. Într-o cultură în care marile teme au fost deja tratate, marile probleme discutate, nu mai este nimic nou sub soare, inducând ideea unui cinism al creației, se mai găsesc resurse umane pentru a aduce în prim-plan frumusețea. Referințele nu distrug emoția, ci o intensifică, nu devin simple enumerări de lecturi pe care un cititor avid și snob le bifează pe o listă imaginară. Conținutul lecturilor e valorificat pentru a crea emoția, pentru a contribui la construcția umanului. Dante, Dostoievski, Feud-Jung, Borges, Mozart, Biblia, Ulise, Schumann, Chopin, Bloom, Shelley, Francis Bacon ș. a. apar nu doar ca o listă extinsă a lecturilor poetului. Umanul și poeticul se construiesc reciproc, dezvoltându-se în paralel. Preocuparea de bază a întregului volum este de a explora două întrebări fundamentale: ce e arta? Cum e posibilă salvarea și frumusețea într-o lume plină de atrocități?
o carte în care "frumusețe" apare de 16 ori o carte în care "orgasm" apare de 17 ori o carte în care "groapa" apare de 60 de ori o carte în care "moarte" apare de 31 de ori o carte în care apar de 111 ori termeni din câmpul lexical al cuvântului "poezie" - dar cu zero încredere în poezie zero explorare în poezie, zero
o carte în care se menționează abia (sper!) ironic un "menage à trois cu H*tler" o carte în care femeile există și sunt contemplate doar ca posesiune doar în orgasmul lor submisiv, mereu în proximitatea morții
regele este gol regele este gol regele este gol regele este gol regele este
„Să scrii cum ai întinde var peste o groapă comună”
M-aș fi putut opri aici, cu un nod în gît. Dar insist.
Spun și scriu de fiecare dată că poezia lui Radu Vancu mă terciuiește, ca să-i folosesc expresia. Nu cunosc poet din literatura română care să sape atît de adînc în sine și, citind, în mine. Iar cînd săpătura este a unei gropi comune și poezia este însăși hîrtia îmbibată de corpul poetului, cîntecul oaselor nu este plînsul și scrîșnirea dinților. Este mîntuirea, albă ca varul.
,,(Ce naiva esti, poezio, ce copil mic ai rămas - după 4.000 de ani de adnotat suferința umană.)”
,, Ăsta-i rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Și, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura. Pe scurt, literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă in noi.”
Si-a făcut cartea asta loc în viata mea, cum face o pisică maidaneză care se ține după tine pe stradă și inițial te faci că nu știi ce vrea, ca apoi să o iei în casă, să muți mobila și să aranjezi bucătăria prietenos pentru ea, toate astea cu ideea că ai salvat-o. Când într-o seară te gândești la toate astea, după câteva luni, înțelegi că tu ai fost cel salvat și te înțeapă ochii, pentru că gen, tristețea și bucuria de a fi salvat joacă în tine, joacă lacrimi.
Consider că deocamdată este cea mai bună carte pe care am citit-o în acest an. Amestecul de frumusețe și oroare nu te poate lăsa indiferent, te urmărește ca o umbră. Nu ezitați să parcurgeți această poezie sfâșietoare.