Această carte este de fapt transcrierea unui interviu televizat din 1974 care a fost atât de popular în Franța încât trebuia transformat și în carte. Într-o Franță definită și cunoscută la nivel mondial de și pentru oameni ca Derrida, Sartre, Simone de Beauvoir, Foucault sau Camus, Gustave Thibon vine ca o respirație adâncă și sățioasă - propune o formulă de viață pașnică, conectată la natură și la Dumnezeu, la un mesaj etern într-o lume care se schimbă și evoluează fără oprire.
Conversația nu este una pur filosofică, a ideilor, ci a unei vieți bine trăite, după un bun-simț metafizic, cu fidelitate față de ceea ce este etern și absolut în timp ce ne adaptăm la ceea ce este relativ în lumea fizică.
Thibon era genul de conservator cu care mă identific și eu - care nu voia să fie numit conservator. Conservatorismul lui se raporta la tradiția eternă, care nu se schimbă, nu la actualitate, care se schimbă continuu și nu ar avea sens să rămână la fel. Își dorea ca omul să aibă maximum de libertăți și de responsabilități pentru a trăi într-o comunitate care se formează natural, fără forța coercitivă a unui stat birocratic sau totalitar care, prin idolatrizarea maselor, centralizarea administrativă și egalitatea socială, elimina scânteia divină din om și din comunitate.
Citind “Setea de absolut” am avut surpriza să spun de multe ori “asta spun și eu mereu!”, par example:
agitația, graba și munca excesivă distrug viața interioară și umanitatea din noi, creând omul pur utilitarist
omul care nu privește în interior și nu își hrănește sufletul are nevoie permanentă de stimuli externi ca să nu existe riscul să privească în vidul dinăuntru
libertatea, spontaneitatea, entuziasmul, “simțul invizibilului” se pierd într-o pervertire a lor adaptată la superficialitatea care vine mult mai facil
o definire greșită a conceptului de libertate și, prin extensie, o utilizare greșită a ei ajunge să suprime, de fapt, libertatea
suferința este de mai multe feluri, dar cea mai comună e cea inutilă, care nu ne învață și nu ne ridică cu nimic, “risipa de suferință”, creată de noi înșine prin atenția nenecesară acordată unor lucruri frivole. “Suntem artizanii propriilor noastre nefericiri”.
O carte care te delectează spiritual și te stimulează intelectual în mod surprizăntor. Cred că autorul a reușit să stârnească în sufletul meu o sete tot mai mare după acest absolut, cât și o foame. Viața fiecăruia dintre noi se întinde, în mod neralativ, între două puncte care sunt reprezentate de naștere și moarte. În acest interval scurt trebuie să găsim cheia deslușirii existenței noastre. Absolutul nu poate fi relativizat, deși unii și-ar dori acest lucru, el trebuie doar descoperit și acceptat prin rațiune și credință.
Prin acest dialoag scris, intenția lui Thibon a fost să deschidă mintea, și de ce nu sufletul, cititorului ca să vadă și să înțeleagă, și de ce nu să simtă, că ceea ce vedem în jurul nostru nu este totul, ci există ceva dincolo de cuvinte, dincolo de priviri, dincolo de rațiune. Eu unul cred că este ceva absolut dincolo de toate percepțiile noastre umane, ceva care în mod absolut transcende rațiunea noastră relativă. Dacă descoperim acest absolut, vom tânji după el în mod inevitabil. Și cu cât gustăm mai mult din acest ocean absolutului, cu atât însetăm mai mult, fiindcă apa ce o găsim în el este "sărată".
Ediția realizată de Editura Spandugino este foarte bine făcută. Traducerea curge natural, coperta este rigidă, facilitând luarea notițele pe margini.